Departe in Africa

Rukmini Callimachi, o jurnalista americana nascuta in Romania, a ajuns in finala Premiilor Pulitzer dupa o serie impresionanta de reportaje despre copiii din Africa Foto: Associated Press/Rebecca Blackwell
 

<p>"In ziua in care s-a decis sa fuga, Coli, un baiat de noua ani, s-a trezit pe o podea murdara. Ca un catelus, statea incolacit din cauza frigului, presat intre alti zeci de copii care dormeau cu capetele goale pe podea. Tricoul sau era jilav, de la roua care se strecura printre peretii subtiri. Baietii mai mari smulsesera bucata de carpa pe care o folosea ca sa se protejeze de curent. Tremura."

Nu, nu e scenariul vreunui film. Asa isi incepe reportajul "Povesti de copii exploatati" Rukmini Callimachi, o jurnalista din Statele Unite, cu origini roma nesti, reportaj care a facut inconjurul lumii. Aproape necunoscuta in tara noastra, ziarista de 35 de ani locuieste in Dakar - Senegal si e corespondenta pentru Africa de Vest a prestigioasei agentii de presa Associated Press. Ea a ajuns pe prima pagina a ziarelor din Romania, dupa ce a fost finalista la Premiile Pulitzer, la categoria "International Report", in urma unei serii de reportaje de exceptie, prin care descrie dramele copiilor traficati din Africa.

Pe Coli l-a intalnit in centrul de copii "Empire des Enfants" din Dakar, Senegal - Africa de Vest. Era printre alti noua copii refugiati aici, dupa ce cersisera luni la rand pe strazile capitalei. Ceva banal in Africa. Dar foarte dureros.

Africa de Vest este cea mai saraca regiune de pe continentul negru. In tarile din aceasta zona, precum Guineea-Bissau, este impamantenita o traditie conform careia parintii trebuie sa-si trimita copiii de la sate, acolo unde se lupta pentru fiecare bol de mancare, la oras, ca sa invete Coranul, in scolile coranice. Sunt preluati uneori chiar si de la doi ani de cate un mentor spiritual, familia acestora fiind convinsa adesea sa-i cedeze contra unei vaci, animal ce poate intretine astfel celelalte guri. Localnicii cred ca, daca le ofera copiii unor oameni cu har, isi vor asigura si un bilet de intrare in Rai.

Odata ajunsi in marile orase, copiii sunt trimisi la cersit, fiindca, dupa modelul calugarului, trebuie sa invete ce inseamna suferinta si umilinta. "Mentorii" lor au devenit astfel stapanii unor adevarate triburi de copii, ce le aduc castiguri fabuloase, traditia coranica ajungand astfel un ade­varat paravan pentru traficul de carne vie. Fiecare copil e obligat sa aduca, la finalul zilei, o suma minima de bani, iar daca nu reuseste, e batut crunt. Obositi si hamesiti, cei mici se inghesuie noaptea intr-o camera insalubra si dorm direct pe dusumeaua rece, acoperiti doar de niste paturi jegoase.

Asa l-a gasit Rukmini pe Coli, in centrul din Dakar. Slab, biciuit pe tot corpul pentru zilele cand nu reusise sa adune cota minima, dar cu o privire foarte vie, ce innobila un chip deosebit de expresiv. Asta i-a atras atentia. Coli fusese rupt de familia sa de la sase ani, dupa ce fusese "vandut" de tatal sau, impotriva vointei mamei.
- De unde esti tu?, il intreba.
- Nu stiu…, raspunse el. Dar mama mea e neagra!

Intr-o mica scoala din orasul Ojai - California, Statele Unite, o profesoara de engleza isi incepe cursul prin a le cere copiilor sa scrie o poveste.

"Cum adica o poveste?", se intreaba, in gand, o fetita cu ochii albastri si parul saten, asezata timid intr-una din banci. Pentru ea, aceasta era prima ora la scoala californiana. "Adica, povestile nu vin odata cu cartile? Nu sunt scrise de cineva, de o persoana foarte importanta?...", se inghesuira una peste alta dilemele din mintea fetitei de 11 ani.
- Si ce pot sa scriu?, intreba ea.
- Despre orice, ce vrei tu…, raspunse profesoara.
- Deci pot sa scriu si despre prin­tese? Sau poate despre un castel…
- Bineinteles…

Sufletul micutei sari in sus de bucurie. Simti cum e invadata dintr-o data de libertatea de a crea ceva prin propriile cuvinte.
"Atunci cred ca a pornit drumul meu spre jurnalism", spune Rukmini Maria Callimachi.

Era anul 1979 cand Rukmini, pe atunci doar copilul de cinci ani al familiei Sichitiu din Bucuresti, a aflat de la parintii ei ca va pleca impreuna cu mama si cu bunica ei intr-o vacanta in strainatate. Cele doua femei erau mai demult pasionate de cultura indiana si datorita lor jurnalista de mai tarziu a ajuns sa poarte numele renumitei dansatoare indiene Rukmini Devi Arundale, ce vizitase Romania chiar in anul nasterii ei. Dar acum nu se pregateau sa plece in India, ci vroiau sa fuga de comunism.
- Si unde plecam?, intreba ea.
- La Paris…, ii raspunse mama, Magda Sichitiu.
Micuta o zbughi in camera ei si incepu sa-si stranga papusile preferate, indesandu-le deja in rucsacuri.
- Ti-ai luat si iepurele? Sa nu cumva sa-l uiti!, ii striga tatal.
Era iepurele de plus, jucaria ei preferata care, daca ar fi lipsit, Rukmini nu mai putea fi oprita din plans.
- Si nu poti sa-ti iei mai mult de doua papusi. Nu avem loc…, completa mama.
Copilul se conforma. Lua iepurele, normal, o papusa si, intr-un moment de neatentie al parintilor, strecura in geanta si un elefantel cat o palma. Pe masura ce-si facea bagajele, micuta nu intelegea insa de ce bunicul si apoi tatal o tot luau in brate si plangeau.

Drept pretext pentru a pleca din tara, cele doua femei au aratat autoritatilor comuniste o scrisoare de la doctorul nasilor familiei Sichitiu, care locuiau la Paris. In scrisoare, medicul ii chema pe acestia de urgenta in Franta, pe motiv ca nasul lor e pe moarte. In fapt, omul deja murise, dar documentul, nefiind datat, le oferea suficient alibi pentru iesirea din tara.

Drumurile le-au purtat insa pe cele doua femei si pe copila doar pana in Elvetia, tara in care au stat cinci ani, perioada de mare suferinta pentru familie. Aici, oamenii le priveau ca pe niste intruse, mai ales ca nu stiau limba franceza si nu intelegeau cum niste imigranti pot fi de profesie medici, precum mama ei, si nu spa­la­tori de va­se sau chelneri, cum erau cei mai multi straini.
In primele zile, Rukminei incepuse sa-i fie dor de Ilinca, cea mai buna prietena a ei din Romania, si isi dorea cu ardoare s-o sune si sa-i auda vocea.

Pe masura ce lunile treceau, fetitei ii era insa din ce in ce mai dor de tatal ei, omul pe care il admira atat de mult. Intr-o zi, telefonul suna. La celalalt capat al firului era chiar Serban Sichitiu. Rukmini izbucni in plans, implorandu-l sa vina langa ea. Cu toate insistentele tatalui, copilul plangea neintrerupt, lacrimile sugrumandu-i respiratia. Noaptea, Rukmini visa ca vacanta s-a terminat in sfarsit si ca era din nou acasa, in Romania. Din fericire, Serban Sichitiu le-a urmat in Elvetia dupa un an si jumatate, familia reunita reusind sa primeasca azil politic.

Suferinta a continuat insa. La scoala, fata a simtit pe propria-i piele ce inseamna umilinta. In prima zi cu ploaie, a observat cum fiecare dintre colegii ei e condus cu umbrela pana la masina pa­rintilor de catre profesori, acestia dovedindu-se extrem de grijulii. Grija lor s-a oprit brusc la Rukmini, ea fiind ignorata.

Cativa ani mai tarziu, dupa ce mama ei a reusit sa incropeasca o situatie mai buna pentru familie, datorita meseriei de medic stomatolog, a venit s-o ia de la scoala cu o limuzina BMW alba, de ultima generatie. Intamplator, in acea zi ploua din nou, prin urmare profesorii faceau oficiul cu umbrelele.
- E mama ta?, intreba dascalul.
- Da, raspunse Rukmini.
Profesorul o lua pe eleva sub umbrela si pasira impreuna spre BMW. Odata ajunsi la masina, acesta ii des­chise usa copilei si o ajuta sa urce.
- Madame, copilul dumneavoastra…</p>

Vote it up
431
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza