De mana cu iubirea

Boala face lucrurile mult mai simple. In rest, e o gluma ce ni se-ntampla. In afara de dragoste, care e o premiera fara repetitie generala
 

<p>Politetea - prima lectie. Clasa I-a A, primele doua saptamani. Drumul catre scoala insemna si libraria din coltul strazii pe care locuiam. Si acum, dupa atat de multa vreme, imi e dor de straduta cocheta strajuita de loialitatea teilor si a salcamilor batrani, de casa demolata in perioada comunista - imagine incremenita in sufletul meu pentru ca a fost pentru prima data cand l-am vazut pe tata plangand (a doua oara fiind cu putin inainte sa se prapadeasca). In fine, sa revenim la libraria din coltul strazii, in care petreceam doua ore, fascinata de carti, de hartia albastra de invelit caietele si de toate celelalte maruntisuri care se puteau gasi intr-o librarie. Simt si acum mirosul librariei din colt! De fapt, pentru mine totul are parfum: copilaria, iubirea, amintirile, gesturile...

Din momentul in care intram, imi lasam ghiozdanul langa soba de teracota si apoi se petrecea magia: ma plimbam pierduta printre cartile randuite pe rafturi, atingandu-le din cand in cand. Asadar, tabloul era urmatorul: doua vanzatoare uimite de cum un bot de copil cu niste codite strambe poate sa stea nemiscat in fata rafturilor cu carti. Cand era destul, paraseam libraria lumii mele si ma indreptam spre scoala. Orele incepeau la 08.00, iar eu ajungeam la 10.00. Oricum, intotdeauna ajungeam in timpul orei, spuneam: "Buna ziua!", ma asezam in banca si-mi scoteam tacticos penarul (chinezesc, desigur, cu oglinda si tot felul de compartimente). Dupa cel mult 20 de minute (deci tot in timpul orei) imi strangeam cuminte lucrusoarele, ma ridicam, spuneam "Buna ziua!" si plecam. Fericirea a durat doua saptamani, mai precis pana la prima sedinta cu parintii, cand, la sfarsit, invatatoarea a rugat-o pe mama sa mai ramana un pic. De fapt, a rugat-o sa-i transmita mamei (crezand ca mama era de fapt sora mea) ca ar dori sa stea de vorba cu ea. Nu pot sa trec peste un zambet care-si face loc in ochii mei... Tare am mai suferit in acea vreme ca mama, in loc sa poarte si ea cocul acela pe care il aveau alte mame, isi prindea parul intr-o "coada de cal", avand mai mereu o alura adolescentina.

Dupa ce invatatoarea s-a dumirit ca, de fapt, sora este mama, a intrebat-o cu oarecare stanjeneala:
- Doamna, ce tratament urmeaza fetita dumneavoastra?
Stupoare, va imaginati!
- Doamna, copilul meu nu urmeaza niciun tratament. Dar de ce ma-ntrebati?, spuse mama, usor revoltata de aluzia invatatoarei.
- Pai, in fiecare zi ajunge pe la 10, sta un pic si pleaca!
- Pai si dumneavoastra nu o intrebati nimic, de ce vine la ora 10, de ce pleaca atunci cand pleaca?
- Nu, doamna, ca-i politicoasa, zice "Buna ziua!" si cand vine, si cand pleaca!
Asa se incheie lectia despre politete. Sunt in continuare un om politicos!

Lectia numarul doi, numarul trei si toate celelalte lectii din viata mea inseamna iubire. Nu stiu sa traiesc altfel, iar daca ar fi sa se termine vreodata sau sa uite de mine, ar fi un capat de lume.

Iubesc oamenii, florile (sfiala margaretelor in special), copacii, caii, ingemanarea dintre noapte si zi, cand se trezeste orasul si da buna dimineata vietii, Parisul si o banca undeva printr-un oras din Europa... Macar si pentru ce-am enumerat aici si merita sa traiesti!

Am strans in jurul meu oameni, caini si pisici. Pisoii aruncati printre gunoaie, cu ochii inca nedezlipiti si care mieunau ingrozitor. Cateii care ma urmau intotdeauna si pe care nu ma induram sa-i las in fata portii. Toti ajungeau la noi in curte, pentru ca-i adunam in drumul de la scoala catre casa. "Daca pe ei nu-i iubeste nimeni...", venea de fiecare data raspunsul meu, spre disperarea parintilor, dar mai ales a bunicilor, deoarece stransesem un numar impresionant de catei si pisici.

Mai tarziu, iubirea vietii, a insemnat pentru mine sa-l strang de mana pe el, barbatul iubirii mele, care bajbaie tiptil prin inima mea si prin povestea noastra. Tot iubire inseamna si sa nu te incurce tacerile, inundate de adancimile fiecaruia, de ganduri si sentimente. Dialogul se poate duce si fara cuvinte. Daca e completa, iubirea nu are nevoie sa fie dovedita, aratata sau strigata in public. Este doar povestea noastra, libera de ceilalti! N-are cum sa mi se stearga din minte cat de frumos povestea iubirea Alexandru Paleologu: "In viata am avut libertatea sa-mi aleg bucuriile"! Libertatea este o masura a iubirii! Constrangerea si controlul sunt doar iluzia ca-ti apartine, iar ingradirea ei, prin posesivitate, o alunga. Oricum, ea vine si pleaca numai cand vrea ea! Mi-e teama de mine cand nu mai am nimic de dat. Inseamna ca s-a facut atat de tarziu, incat e timpul sa ma opresc, sa trag cortina, sa sting lumina si sa plec. Iubirea este o premiera fara repetitie generala si fara avanpremiera!

"Eu vreau sa ma fac Odette!" Suna simplu, hotarat si-al naibii de serios. Nu pot sa pun in vreo ordine ceea ce inseamna profesia mea, dar mi-a venit in minte pentru ca mult din ceea ce am devenit si am inteles se datoreaza pacientilor mei, copii sau adolescenti cu infectie HIV. Langa ei mi-a fost dat sa traiesc poate cele mai privilegiate clipe din viata mea.

Boala face lucrurile mult mai simple. In rest, e o gluma ceea ce ni se-ntampla. "Maine" e foarte departe, iar "astazi" comprima secventele neintamplate. "Traim viata", mi-a repetat de cateva ori unul dintre copiii infectati. Stia ca, daca va trece de ora dintre noapte si zi, a mai castigat inca o zi de viata. Un joc de-a absurdul, covarsitor de demn insa!

Virusul care m-a vizitat se numeste povestea scrisa pe la opt ani si incredintata mie, in mare taina, de catre unul dintre copiii cu HIV. Suna cam asa: "... un robotel care are doua lasere rosii, cu care impusca si infecteaza. Picioarele ii permit sa se urce oriunde, ca sa nu-l vada copiii si cu antenele sa poata sa le dea alti virusi. Cu antenutele galbene, el cauta copiii pe care vrea sa-i imbolnaveasca. Cu corpul lui, in dungi colorate, el poate sa faca astfel incat boala sa nu fie niciodata de vindecat. Intr-o zi cand dormeam, au venit la mine niste buline din plastilina. Bulinutele-zanutele (pastilele, desigur!) erau multe si, de aceea, erau puternice si m-au ajutat sa scap de boala. Au aruncat o vraja asupra mea si au alungat boala. Ziua urmatoare eu le-am multumit in vis! Dupa ziua aceea, zanutele-bulinutele l-au indepartat pentru totdeauna si nu m-a mai vizitat niciodata!".

Astazi e drumul catre maine, adica "fiecare pastila pe care o iau inseamna o zi de viata" ar suna povestea spusa la 18 ani!
Doar "CINEVA" dincolo de noi a facut sa primesc cel mai emotionant compliment al destinului - poate ca premiul vietii mele: "Chiar daca te aud rar, iar uneori uit si cum arati, sa stii ca in suflet te am mereu si te duc peste tot unde merg, ma gandesc la tine din cand in cand si stiu ca o sa ramai intotdeauna drept cea mai apropiata fiinta de notiunea de inger pentru mine".
Acestea au fost lectiile pe care le-am invatat si ele continua si azi sa ma surprinda prin intensitate, emotii, nelinisti, sensibilitate. Sunt toate ale mele, la un loc cu iubirea, de mana cu ea...

Nota: Odette Chirila este psiholog clinician la Institutul National de Boli Infectioase "Prof. Dr. Matei Bals"</p>

Vote it up
278
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza