DISPĂRUȚI FĂRĂ URMĂ

Când dispare cineva, americanii o sună pe Monica Caison
 

* Numele şi anumite amănunte au fost schimbate pentru a proteja identitatea familiei.

În zorii zilei de 23 aprilie 2006, Fawn Locklear* şi-a făcut o cafea, apoi s-a dus în dormitorul de oaspeți ca să vadă dacă fratele ei mai mare se trezise. Spera să nu se fi trezit. Suferea de o boală care îi dădea insomnie cronică. Până acum câțiva ani – când în urma unui accident de maşină stătuse în comă timp de două zile –, Freddy era un tânăr prietenos şi comunicativ în vârstă de 28 de ani. Era agent de vânzări pentru o companie de echipament medical şi îi plăcea să călătorească, să socializeze, să joace fotbal cu nepoții lui şi să spună glume care stârneau hohote de râs. Deşi oasele rupte i s-au vindecat, a devenit tot mai retras şi mai irascibil. A început să mormăie incoerent despre inamici imaginari. Și-a pierdut slujba, a renun-țat la propriul apartament şi s-a dus să locuiască pe la rude în oraşul Fayetteville, din statul american Carolina de Nord.

Curând s-a descoperit că Freddy suferea de tulburări psihice, probabil datorate rănii de la cap. Spre uşurarea familiei, medicația atenuase simptomele. Cu o zi înainte asistase, împreună cu sora lui, la o partidă de fotbal american şi păruse din nou persoana de altădată. Cu toate acestea, în dimineața respectivă, când Fawn, o funcți-onară bancară în vârstă de 25 de ani, a ajuns la camera acestuia, uşa era deschisă şi patul lui gol.

Fawn a făcut rapid turul micii ei locuințe şi a verificat și curțile din fața şi din spatele casei: nici urmă de Freddy. Revenind în camera acestuia, a văzut că portofelul şi mobilul lui se aflau în continuare pe noptieră, hainele – în dulap, iar periuța de dinți şi medicamentele, pe etajera din baie.

S-a dus pe aleea care ducea la garaj şi a verificat maşina. Aceasta era la locul ei, dar rucsacul pe care Freddy îl lăsase înăuntru dispăruse. Pe Fawn a cuprins-o îngrijorarea.

A sărit la volan şi a început să conducă încet, strigându-i numele şi întrebând trecătorii dacă nu au văzut un tânăr înalt, slab şi cu un aer pierdut.

„Lumea se uita la mine de parcă eram nebună“, îşi aminteşte ea. S-a pornit o ploaie torențială, aşa că a trebuit să se întoarcă acasă şi şi-a sunat părinții.

În jurul prânzului, toți trei au sunat la cunoscuții lui Freddy. Nimeni nu primise vreo veste de la el. Tatăl lui Fawn s-a dus la poliție, dar ofițerul de serviciu nu a făcut decât să înregistreze sesizarea şi să-l îndemne să aibă răbdare. Acasă, familia Locklear era neliniştită și elabora posibile scenarii tragice. Plecase oare Freddy să facă o plimbare şi i se întâmplase vreo nenorocire? Avusese vreo tentativă de sinu-cidere? Au început să discute despre ce ar fi trebuit să facă în continuare. Apoi, a trecut pe la ei un vecin, care le-a dat un sfat: „E o doamnă pe care ar trebui să o sunați. Se numeşte Monica Caison“.

În seara respectivă, după ce şi-a convocat echipa şi a condus vreo 130 de kilometri, traversând toată Carolina, Caison a ajuns la Fayetteville cu doi câini, vreo zece ajutoare şi un autoturism de teren pe care era instalată o pădure de antene. „Monica parcă ar avea o echipă specială de intervenție“, se miră și acum Fawn. Grupul s-a răspândit în toată zona, dar ploaia ştersese urmele olfactive. Câteva străzi mai încolo, urma se pierdea cu totul.

Caison le-a spus membrilor familiei: „Eu cred că a făcut autostopul. Ar putea să dureze destul de mult până să reuşim să punem laolaltă toate piesele din acest puzzle. Nu pot să vă promit că îl vom găsi. Nu vă pot promite decât că eu am să fac tot ce îmi stă în putință ca să-i dăm de urmă“.

În ultimii treisprezece ani, Monica Caison şi-a dedicat viața soluționării problemelor cu care se confruntă mii de persoane care au probleme similare cu ale membrilor familiei Locklear. Pare imposibil din punct de vedere matematic, dar numai până când o întâlnești pe această femeie micuță, dar de neoprit, cu limba ascuțită, mare fumătoare şi mamă a cinci copii.

Caison, care are 43 de ani și este fondatoarea şi directoarea Centrului Comunitar pentru Persoane Dispărute (Community United Effort Center for Missing Persons – prescurtat CUE, care în engleză înseamnă „indiciu“). Cu sediul în oraşul Wilmington, din Carolina de Nord, centrul se implică în rezolvarea cazurilor de persoane dispărute mai susținut decât majoritatea organizațiilor de profil. Pe lângă susținerea victimelor şi consilierea celor apropiați acestora, CUE organizează căutări pe cont propriu, ajută poliția la investigații şi face eforturi pentru a convinge medicii legişti să-și ofere serviciile în mod gratuit. Organizația contribuie la soluționarea a sute de cazuri pe an. Centrul, cu o rețea națională de 7.000 de voluntari, este în mare măsură efortul unei singure persoane. Linia telefonică non-stop a acestuia este direcționată direct spre mobilul lui Caison.

„Când sunt deprimată, o sun pe Mo-nica, ea reuşeşte să îmi alunge întotdeauna tristețea“, mărturiseşte Gloria Denton, a cărei fiică, April Pitzer, a dispărut în vara anului 2004.

April, martor într-un caz federal de trafic de droguri şi mamă a doi copii, avea 30 de ani când a dispărut de acasă. Este posibil să fi căzut victimă unui traficant la demascarea căruia contribuise. Hainele i-au fost găsite în deşertul Mojave, într-un puț de mină, la mai mult de un an de la disparițe.

De când a preluat cazul, în noiembrie 2005, Caison a furnizat sprijin atât logistic, cât şi emoțional familiei lui April: a găsit sponsori care au plătit pentru zborurile lui Denton spre Cali-fornia, a obținut pentru ea sprijinul autorităților locale și trimiterea de speo- logi în mină pentru a căuta indicii suplimentare.

„Este prima persoană care şi-a pus tot sufletul în încercările de a o găsi pe April“, spune Denton.

În prezent, Caison conduce centrul dintr-un birou înghesuit aflat în propria ei casă, un ranch cu patru dormitoare din Wilmington. Într-unul dintre fişetele ei se află un dosar burduşit cu certificate de absolvire a unor cursuri speciale: operațiuni de salvare şi căutare, antrenamentul câinilor, consiliere psihologică.

Dar pregătirea cea mai solidă pentru cariera pe care a ales-o – sau, după cum spune ea, care a ales-o pe ea – vine din anii pe care ea însăşi i-a petrecut ca persoană dispărută.

Caison şi-a petrecut copilăria în localitatea St. Petersburg, din statul Florida, fiind cel de-al unsprezecelea copil al unui vânzător de pantofi şi al unei asistente medicale.

„Duceam o viață de familie tipică, perfectă. Nu rosteam vorbe urâte, aveam părul strâns în codițe și purtam pantofi de lac“, îşi aminteşte ea.

Când a împlinit opt ani, căsătoria părinților ei s-a destrămat şi basmul a luat brusc sfârşit. Lipsită de bani, mama ei s-a mutat cu patru dintre copiii mai mici într-unul dintre cele mai rău-fa-mate cartiere din oraş. „Erau gândaci pe jos şi în fiecare vineri seara hoții ne spărgeau casa şi ne furau puținul pe care îl aveam“, povestește Caison.

Monica detesta noua ei locuință. De aceea, când tatăl ei a răpit-o de la şcoală, nu s-a împotrivit. Și mama a răpit-o la rândul ei şi a adus-o acasă. A fost târâtă pe drumuri de la unul la altul până când, în cele din urmă, un judecător a încredințat-o spre creştere tatălui. Dar în anii adolescenței fugea cu regularitate de acasă şi trăia mai mult pe străzi. S-a alăturat unei bande, a prins gustul alcoolului şi a încercat toate drogurile care îi cădeau în mână – LSD, metamfetamină și altele. „Singura întrebare pe care mi-o puneam era: Oare ce senzații noi o să îmi dea?“, își amintește ea.

A renunțat la şcoală după cel de-al doilea an de liceu şi s-a angajat pe post de chelneriță. După o vizită făcută mamei ei, care se recăsătorise şi se mutase într-o zonă rurală din Carolina de Nord, l-a cunoscut pe Sam Caison, un băiat sfios, serios şi cu frica lui Dumnezeu, care o adora, în ciuda nebuniilor ei. La 19 ani, s-a mutat cu el şi a avut primul copil, deşi aceasta nu a oprit-o să-şi continue viața de petreceri. La un moment dat, niște prieteni de pe stradă au rugat-o să încaseze nişte cecuri pentru ei. Nu şi-a făcut probleme. Doar când a fost arestată a înțeles că cecurile erau furate.

A petrecut şase luni în închisoare aşteptând ziua procesului, apoi a fost condamnată la o perioadă de detenție echivalentă cu cea efectuată deja înainte de citirea sentinței. Când a ieşit din închisoare, era pregătită să înceapă o viață nouă. S-a dus la consiliere psihologică, s-a căsătorit cu Sam (care a ajuns să prospere cu o firmă construc- toare de garduri) şi s-a dedicat familiei şi muncii sociale. În următorii cinci ani, a mai născut patru copii şi s-a oferit ca voluntar la tot felul de activități, de la comitete de părinți până la chete publice. S-a dovedit că avea un talent de organizator şi curând a ajuns să coordoneze evenimente la festivalul anual organizat în Wilmington, pe malul râului – festival care atrăgea zeci de mii de persoane. În timpul liber era toboşar într-o formație feminină de rock.

La începutul anilor 1990, Caison a suferit de pe urma unor probleme de sănătate: s-a operat pentru a-și îndepărta un chist ovarian de tip cancerigen, a suferit de boală tiroidiană şi a făcut ruptură de colecist. Dar prin 1994 se refăcuse şi era gata să îşi reia activitatea. S-a decis să înceapă cu o campanie mică de strângere de fonduri şi a căutat un beneficiar care să merite efortul. Dintr-un capriciu, l-a abordat pe directorul Centrului pentru Persoane Dispărute din Carolina de Nord, un fost polițist pe nume John Goad. Acesta a pus-o în legătură cu Karen Brown, o femeie din Wilmington care conducea un grup care se ocupa cu mediatizarea cazurilor de copii dispăruți. Caison a sfârşit prin a o ajuta să organizeze un carnaval pentru grup la un mall. A construit un zid memorial pentru cei dispăruți, având în mijloc portretul fiicei unei prietene, care fusese răpită şi ucisă cu doar câteva zile în urmă. A convins actorii serialului de televiziune Matlock, care filmau în zonă, să pozeze pentru presă în fața altarului.

Din acel moment, Caison s-a dedicat acestei cauze. De mică avusese ocazia să cunoască familii sfâşiate de dispa- riții subite: mama unei prietene din copilărie, sora unui prieten şi fiica unei alte prietene dispăruseră toate fără urmă. Ideea de a ajuta la remedierea pierderii suferite îi dădea sentimentul copleşitor că avea un țel în viață: „Cred că Dumnezeu are un plan pentru viața fiecăruia, dar oamenii nu sunt atenți la ce încearcă El să le arate“, spune ea.

Brown era atât de impresionată de noua voluntară, încât peste câteva luni, când s-a mutat în alt stat, i-a propus lui Caison să preia directoratul centrului. Dar ea avea o idee şi mai ambițioasă: crearea unei organizații care să se ocupe concret de găsirea persoanelor dispărute. Brown i-a înmânat un cec de 76 de dolari – o modestă contribuție pentru fostul ei grup –, spunând: „Iată prima donație pentru organizația ta“.

În fiecare seară, după ce îşi culca copiii, Caison a început să se documenteze şi să completeze formularele nece- sare pentru înființarea unei organizații nonprofit. Centrul funcționează pe baza fondurilor provenite din surse particulare, iar Caison nu încasează niciun salariu. Ea l-a atras în proiect şi pe John Goad, care a devenit pentru ea un fel de guru. Îl suna de câteva ori pe zi pentru sfaturi. „El mi-a spus: «Dacă vrei să faci o treabă serioasă din asta, atunci ar trebui să fii cel mai elocvent promotor posibil». Nu mi-a lăsat loc de întors“, își amintește Caison.

La scurt timp, a trimis echipe de voluntari pentru a ajuta la cercetări poliția locală. CUE a repurtat rapid o serie de succese în depistarea unor adolescenți fugari. Dar Caison a continuat să-şi îmbunătățească activitatea, sprijinită de o serie de mentori – detectivi, antrenori de câini, chiar și indieni versați în citirea urmelor. S-a specializat în cazuri petrecute în circumstanțe misterioase, cazuri în care victima trăia la marginea societății ori cazuri în care urmele se pierduseră. Poliția se ocupa de astfel de cazuri, dar rareori reuşea să le soluționeze. Ea povestește: „Când autoritățile renunțau la cercetări – ceea ce se petrecea după o zi sau două –, aceste familii veneau la mine şi îmi spuneau: «Nu putem sista investigațiile!». Aşa că am început să le preluăm noi“.

În 1998, un caz foarte mediatizat a adus prima recunoaştere publică a grupului. Când Peggy Carr, o femeie care urma să devină curând mireasă, a dispărut din parcarea unui magazin din Wilmington, unde îşi făcea cumpărăturile, voluntarii de la Centru au continuat cercetările timp de şapte luni. Caison a devenit consilierul, purtătorul de cuvânt, managerul de relații publice şi persoană care strângea fonduri pentru familie. În cele din urmă, poliția a arestat doi hoți de maşini care au mărturisit că au omo-rât-o pe Carr, împreună cu o altă femeie, în cursul unui atac banditesc; bazându-se pe indicațiile vagi ale ucigaşilor, un ofițer federal a desco-perit cadavrul lui Carr.

Mama acesteia, Penny Carr Britton, îi este îndatorată lui Caison pentru că a ajutat-o să treacă peste această încercare: „Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără ea“, mărturiseşte femeia.

Din acel moment, telefonul centrului a început să sune aproape neîncetat.

După ce căutarea lui Freddy Locklear pe teren nu a dat niciun rezultat, Caison a luat alte măsuri. A făcut fluturași şi i-a răspândit cu ajutorul unor vo-luntari prin tot oraşul Fayetteville. A dat comunicate de presă, a organizat interviuri şi a postat zeci de anunțuri pe website-uri dedicate persoanelor dispărute, inclusiv pe site-ul centrului. A trimis un buletin de știri electronic sutelor ei de contacte din întreaga țară. Apoi, ea și familia Locklear au aşteptat.

De la înființarea CUE, voluntarii afiliați centrului s-au ocupat de peste 7.800 de cazuri. Caison preferă să nu vorbească despre persoanele pe care a reuşit să le găsească, ci să îşi măsoare succesul prin numărul de cazuri soluționate. Anul trecut, centrul s-a ocupat de 540 de cazuri, dintre care 300 au fost rezolvate. Peste jumătate dintre persoanele dispărute au fost găsite în viață.

Câteodată nu este nevoie decât de un ochi vigilent şi puțin noroc. Cu câțiva ani în urmă, o femeie din Kentucky şi copiii acesteia – o fetiță în vârstă de nouă ani şi un băiețel de şase – au fost răpiți de un bărbat pe care Caison îl cunoştea și care era urmărit pentru incendieri şi atac armat. O mătuşă cu studii de drept penal a dat de urma femeii pe baza tranzacțiilor operate de aceasta cu cartea de credit într-un magazin din apropierea casei lui Caison din Carolina de Nord. Când un reporter de televiziune a rugat-o pe Caison să dea o mână de ajutor, ea a sunat-o pe mătuşa respectivă şi şi-a oferit serviciile.

Caison l-a convins pe funcțfgazinului să îi dea înregistrarea făcută cu camera de supraveghere şi a predat-o poliției.

A angajat un pilot care să survoleze zona în căutarea maşinii fugare – o dubă albă cu bare de protecție cromate – şi a făcut postere cu fotografii ale mamei şi copiilor, precum şi cu o des-criere a autovehiculului.

Angela Hinckley s-a oferit voluntar să le lipească prin tot oraşul.

Hinckley, care avea 32 de ani şi lucra ca secretară la o biserică, se ducea la o întrunire a comitetului de conducere a CUE în acea seară, când s-a oprit să îşi facă plinul de benzină la un alt magazin. Înăuntru, un client care mirosea a bere i-a spus: „Bună!“, pe un ton prietenos. Când Hinckley s-a înapoiat la maşină, a fost cât pe ce să leşine: acolo, la stația de benzină, era duba albă. Înăuntru se găseau cei doi copii cu mama lor, care păreau să-l aştepte pe bărbatul uşor băut. Hinckley a sunat-o imediat pe Caison, care a confirmat numărul de înmatriculare a maşinii şi i-a făcut legătura cu serviciul de poliție. Centralista i-a cerut lui Hinckley să urmărească duba şi să rămână pe fir. Cale de 50 de kilometri, de-a lungul străzilor aglomerate din Wilmington şi apoi pe autostradă, Hinckley s-a ținut în urma dubei la o distanță potrivită, informând mereu poliția asupra traseului, astfel încât să se poată organiza blocarea drumului. „Mă gândeam că am copii care mă aşteaptă acasă, îşi aminteşte Hinckley. Mă întrebam ce căutam eu acolo.“ În cele din urmă, s-au auzit sirenele şi o patrulă de maşini de poliție a silit duba să oprească. Polițiştii l-au arestat pe bărbat şi le-au dat copiilor nişte ursuleți de pluş pe care CUE îi distribuia pentru a fi folosiți în astfel de situații.

Caison l-a sunat pe tatăl copiilor, care se îndrepta cu maşina spre Carolina de Nord ca să se vadă cu ea. „A tras automobilul la marginea drumului şi, pur şi simplu, țipa de bucurie“, spune ea.

În alte cazuri, urmărirea este mult mai dificilă. În timpul investigațiilor, cineva a aruncat cu şerpi veninoși pe Caison. Altădată a fost zgâriată grav cu spini şi amenințată cu arma de tatăl unui suspect. Uneori găsirea unei persoane dispărute poate fi o experiență foarte traumatizantă și sub aspect emoțional.

Într-o zi de ianuarie a anului 2000, în localitatea Wake Forest, din Carolina de Nord, un băiețel de nouă ani, C.J. Wilkerson, nu s-a mai întors de la şcoală. Tatăl său vitreg, Derrick Glover, a fost ultima persoană cunoscută care îl văzuse, dar Glover – care fusese singur în casă în acea dimineață cu C.J. – lipsea şi el. La fel şi maşina mamei lui C.J., Tracey. Aceasta era căsătorită cu Glover de numai trei luni şi des-coperise de curând că soțul ei mai era căsătorit cu cineva. Cu o zi înainte de dispariția fiului ei, îi ceruse lui Glover să părăsească locuința. Se gândea că acesta îl răpise pe băiețel ca să se răzbune.

Cum Glover era tutorele oficial al copilului şi nu avea precedente de violență, poliția a tratat întregul incident ca pe o chestiune de dispută familială. Peste șase zile, Glover a sunat-o pe Tracey de la o benzinărie, spunându-i că îl luase pe C.J. ca să o facă să sufere la fel de mult cât îl rănise ea pe el. Polițistii au identificat apelul şi în noaptea următoare l-au găsit pe Glover într-o parcare, aproape mort de frig şi îndopat cu somnifere. A fost acuzat de răpire şi pus sub arest, dar a refuzat să mărturisească unde îl ascunsese pe C.J.

În următoarele trei săptămâni, cât Glover a păstrat tăcerea, poliția a întreprins cercetări masive, iar rudele lui C.J. – în frunte cu tatăl băiatului, muncitorul în construcții Clarence Wilkerson Jr., care era încă afectat de despărțirea de Tracey – au făcut şi ei investigații pe cont propriu. Relațiile dintre cele două părți se deterioraseră, fiecare acuzând-o pe cealaltă de lipsă de cooperare. În cele din urmă, asistenții sociali i-au cerut sprijinul lui Caison.

„Monica încearcă să restabilească legătura dintre familii şi poliție. Nu sunt mulți oameni care să-şi asume astfel de responsabilități“, spune Marc Benson, un fost detectiv din Wilmington. Experiența căpătată o ajută să câştige încrederea acelora care au anumite rezerve în fața polițiştilor şi să sesizeze nuanțe care le-ar putea scăpa altora.

Caison s-a preocupat ca acest caz să rămână în atenția presei, sperând ca astfel să afle unele indicii, să îi forțeze pe anchetatori să continue investigațiile şi să îl determine pe Glover să mărturisească. A organizat acțiuni de strângere de fonduri pentru familie – inclusiv un „lanț al dragostei“, în care sute de locuitori din Wake Forest şi-au dat mâinile, afişând portrete ale copilului. A fost zi şi noapte dedicată cauzei lui C.J., chiar dacă mai era solicitată și în alte cazuri. „Uneori începeam o convorbire telefonică pe la 9.00 seara şi de-abia pe la 1.00 noaptea reuşeam să închid telefonul“, povesteşte Wilkerson. Caison a adus echipe de câini bine dresați ca să ajute la cercetări și era cu ochii în patru după orice indiciu.

Primul astfel de indiciu s-a ivit în momentul când poliția i-a returnat lui Tracey maşina, o Honda Civic albastră. „Vezi îndoitura aceea de la bara de protecție? Nu era acolo înainte“, i-a spus Caison lui Tracey. Caison a rugat-o insistent să cheme polițiştii şi să îi informeze atât despre îndoitură, cât şi despre faptul că o valiză mare îi lipsea din casă. După ce au descoperit o urmă de vopsea bej în locul unde Honda fu-sese lovită, polițiştii au ajuns cu cercetările la o dubă folosită pentru transport de marfă, al cărei şofer a relatat că a avut un mic accident cu o Honda exact în ziua dispariției lui C.J. Accidentul avusese loc în apropierea locuinței unei femei care s-a dovedit a fi o iubită a lui Glover.

Femeia le-a relatat polițiştilor că în ziua respectivă văzuse o valiză mare, verde, în maşina lui Glover şi îi remarcase dispariția în momentul când bărbatul s-a întors din drumurile pe care le avusese de făcut. Toate aceste indicii au fost făcute publice, constituind subiectul buletinelor de ştiri pe care Glover le putea citi pe propriul mobil.

Este dificil, totuși, să condamni un om pentru crimă înainte ca trupul victimei să fie găsit. Dar, dacă este descoperit cadavrul înainte ca inculpatul să-şi mărturisească fapta, acesta îşi pierde orice şansă de a folosi informația în negocierea pentru obținerea unei condamnări mai uşoare.

În ziua de 10 mai – la patru luni de la dispariția lui C.J. şi cu o zi înainte de începerea cercetărilor de teren plănuite de Caison – Glover a condus poliția la valiza pe care o ascunsese în pădure.

A recunoscut că îl strangulase pe C.J. în acea dimineață de ianuarie, într-o criză de furie împotriva mamei copilului. În schimbul mărturisirii, procurorii au fost de acord cu încadrarea faptei lui Derrick Glover la crimă de gradul doi. Glover are de ispăşit acum o pedeapsă de 48 până la 60 de ani de închisoare.

La rândul său, Clarence Wilkerson Jr. a devenit membru în consiliul CUE, ajutându-i pe alți părinți care trec și ei prin încercări similare: „Monica este un înger. O iubesc din tot sufletul“, spune Wilkerson.

La opt luni de la dispariția lui Freddy Locklear, cazul părea să bată pasul pe loc. „Am continuat să ne rugăm şi să sperăm“, spune sora acestuia, Fawn. Și totuşi, în toată această perioadă nu a fost văzut nicăieri.

Munca lui Caison necesită multă răbdare. Pentru a-i găsi pe cei dispăruți de multă vreme, ea parcurge atent rapoartele poliției, precum şi alte dosare, căutând aspecte care nu au fost destul de riguros cercetate, vorbeşte cu martori care nu au fost niciodată audiați, studiază probe de ADN care nu au fost niciodată înregistrate. Analizează jurnale personale şi corespondența victimelor în căutarea unor indicii reve- latorii. Ea bate țara în fiecare vară, organizând întruniri în oraşele din care subiecții au dispărut, în speranța de a reînsufleți cercetări împotmolite şi de a descoperi noi piste.

Primul caz pe care l-a rezolvat în cariera ei a fost pentru un azil de persoane fără adăpost din Washington D.C., care dorea să trimită cenuşa unui pensionar decedat la rudele acestuia; nu se cunoştea decât numele bărbatului şi faptul că era din Carolina de Nord. Căutările după acte oficiale nu au dus la niciun rezultat, dar Caison a reuşit să afle că omul copilărise într-un cartier sărac din Wilmington. Bătând străzile, a găsit o persoană care o cunoscuse pe bunica bărbatului, acum decedată şi ea, iar de aici a reuşit să dea de urma singurului frate încă în viață al omului, care între timp se mutase în Pennsylvania. Se pare că bărbatul fugise cu zece ani în urmă dintr-un spital psihiatric. Fratele lui, care a fost recunoscător să primească urna, i-a spus lui Caison: „Mă întrebam mereu pe unde o mai fi“.

Caison a preluat recent cazul Melindei Harder, o cunoştință din anii copilăriei petrecute în oraşul St. Petersburg, statul Florida, care a dispărut în împrejurări misterioase în 1980, la vârsta de 21 de ani. „Dacă reuşesc să soluționez acest caz, va fi ca şi când viața mea ar fi împlinită“, spune ea.

Printre alte cazuri care încă îşi mai aşteaptă rezolvarea se numără şi cel al lui Patty Vaughan, mamă a trei copii, dispărută în ziua de Crăciun a anului 1996 dintr-o dubă și descoperită ulterior plină de sânge în localitatea La Vernia, din Texas, şi cel al lui Allison Jackson-Foy, asistenta managerului unui hotel din Wilmington, care avea doi copii acasă şi care a fost zărită pentru ultima oară în 2006, plecând dintr-un bar.

Unele dintre persoanele de care se ocupă Caison erau dependente de droguri la momentul dispariției, ca de e-xemplu Crystal Soles, în vârstă de 28 de ani, care a dispărut în 2005 după o noapte petrecută consumând cocaină în localitatea Andrews, din Carolina de Sud. Multe organizații care se ocupă de persoanele dispărute refuză să preia astfel de cazuri. Dar pentru Caison toate merită să fie luate în considerare: „Fiecare în parte are pe cineva care suferă de pe urma dispariției sale“.

Chipurile celor dispăruți o bântuie pe Caison 24 de ore din 24. Pentru a scăpa de coşmaruri, ea doarme cu televizorul aprins – de preferință, pus pe canalul care difuzează un serial despre investigații polițiste. Deşi este dedicată familiei, câteodată mai uită să plătească facturile, să facă cumpărături sau să cumpere cadouri pentru zilele de naştere ale copiilor. „Le spun că trebuie să îi aducă aminte lui mami“, povesteşte ea. Dar copiii – acum mari – îi dau tot sprijinul, uneori însoțind-o în cercetări sau ajutând-o la organizarea întrunirilor. La fel şi soțul ei. „El e sprijinul de care am întotdeauna nevoie. Nu ni se întâmplă niciodată să fim prost dispuşi amândoi în acelaşi timp.“

„Sunt mândru de ea. Când se întoarce acasă după investigații, îi fac un masaj, îi pregătesc cina şi am grijă să se odihnească“, mărturiseşte Sam Caison.

Iar când Monica găsește o persoană dispărută, nu există sentiment de împlinire mai mare – după cum spune chiar ea.

În noiembrie 2006, a primit un telefon de la un detectiv din estul statului Texas, cu care mai lucrase la un alt caz cu câțiva ani înainte. Cei doi îşi mai disputaseră teritoriul și înainte. Ea își amintește: „Îi spusesem atunci: «Trebuie să decidem: ori mă ajuți să dau de urma celui dispărut, ori îl găsesesc singură, fără ajutorul tău»“. De data aceasta, primul ei gând a fost: Oare am dat iar de bucluc?

Dar detectivul sunase ca să îi dea veşti despre Freddy Locklear, tânărul care dispăruse din casa surorii lui din Fayetteville cu aproape un an în urmă. Polițistul se oprise la un mic restaurant din oraş şi ar fi putut să jure că omul care spăla vasele – cu părul negru, cârlionțat şi ochelari fără ramă – era bărba- tul despre care Caison îi trimisese un e-mail cu numai câteva zile în urmă. „Era cât pe ce să îmi rup piciorul gonind să te sun“, i-a spus detectivul.

Când Caison a sunat-o pe sora lui Freddy la serviciu ca să îi dea vestea cea mare, aceasta a scos o exclamație atât de puternică, încât toți colegii ei au izbucnit în chiote de veselie. A ieşit afară şi a plâns zdravăn, apoi a sunat la restaurant şi l-a cerut la telefon pe fratele ei. Freddy nu putea să explice exact cum ajunsese în Texas, dar proprietarii localului îi oferiseră masă şi casă pe gratis şi îl tratau ca pe un membru al familiei. Îi era însă dor de propria lui familie. „Speram să mă găseşti. Sunt gata să mă întorc acasă“, i-a spus el.

Astfel de momente o îndeamnă pe Monica Caison să meargă mai departe cu munca aceasta. „Nu prea ajung pe la biserică duminica, dar nu sunt nici acasă, bârfind la telefon, ci bântui pădurile, încercând să dau de urma cuiva“, spune ea.

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza