DEPARTE ÎN AFRICA

Rukmini Callimachi, o jurnalistă americană născută în România, a ajuns în finala Premiilor Pulitzer după o serie impresionantă de reportaje despre copiii din Africa
 

„Î
n ziua în care s-a decis să fugă, Coli, un băiat de nouă ani, s-a trezit pe o podea murdară. Ca un cățeluș, stătea încolăcit din cauza frigului, presat între alți zeci de copii care dormeau cu capetele goale pe podea. Tricoul său era jilav, de la roua care se strecura printre pereții subțiri. Băieții mai mari smulseseră bucata de cârpă pe care o folosea ca să se protejeze de curent. Tremura.“

Nu, nu e scenariul vreunui film.
Așa își începe reportajul „Povești de copii exploatați“ Rukmini Callimachi, o jurnalistă din Statele Unite, cu origini româ- nești, reportaj care a făcut înconjurul lumii. Aproape necunoscută în țara noastră, ziarista de 35 de ani locuiește în Dakar – Senegal și e corespondentă pentru Africa de Vest a prestigioasei agenții de presă Associated Press.
Ea a ajuns pe prima pagină a ziarelor din România, după ce a fost finalistă la Premiile Pulitzer, la categoria „International Report“, în urma unei serii de reportaje de excepție, prin care descrie dramele copiilor traficați din Africa.

Pe Coli l-a întâlnit în centrul de copii „Empire des Enfants“ din Dakar. Era printre alți nouă copii refugiați aici, după ce cerșiseră luni la rând pe străzile capitalei. Ceva banal în Africa. Dar foarte dureros.

Africa de Vest este cea mai săracă regiune de pe continentul negru. În țările din această zonă, precum Guineea-Bissau, este împământenită o tradiție conform căreia părinții trebuie să-și trimită copiii de la sate, acolo unde se luptă pentru fiecare bol de mâncare, la oraș, ca să învețe Coranul, în școlile coranice. Sunt preluați uneori chiar și de la doi ani de câte un mentor spiritual, familia acestora fiind convinsă adesea să-i cedeze contra unei vaci, animal ce poate întreține astfel celelalte guri. Localnicii cred că, dacă le oferă copiii unor oameni cu har, își vor asigura și un bilet de intrare în Rai.

Odată ajunși în marile orașe, copiii sunt trimiși la cerșit, fiindcă, după modelul călugărului, trebuie să învețe ce înseamnă suferința și umilința. „Mento- rii“ lor au devenit astfel stăpânii unor adevărate triburi de copii, ce le aduc câștiguri fabuloase, tradiția coranică ajungând astfel un adevărat paravan pentru traficul de carne vie. Fiecare copil e obligat să aducă, la finalul zilei, o sumă minimă de bani, iar dacă nu reușește, e bătut crunt. Obosiți și hămesiți, cei mici se înghesuie noaptea într-o cameră insalubră și dorm direct pe dușumeaua rece, acoperiți doar de niște pături jegoase.

Așa l-a găsit Rukmini pe Coli, în centrul din Dakar. Slab, biciuit pe tot corpul pentru zilele când nu reușise să adune cota minimă, dar cu o privire foarte vie, ce înnobila un chip deosebit de expresiv. Asta i-a atras atenția. Coli fusese rupt de familia sa de la șase ani, după ce fusese „vândut“ de tatăl său, împotriva voinței mamei.

– De unde ești tu?, îl întrebă.

– Nu știu…, răspunse el. Dar mama mea e neagră!

Într-o mică școală
din orașul Ojai – California, Statele Unite, o profesoară de engleză își începe cursul prin a le cere copiilor să scrie o poveste.

„Cum adică o poveste?“, se întreabă, în gând, o fetiță cu ochii albaștri și părul șaten, așezată timid într-una din bănci. Pentru ea, aceasta era prima oră la școala californiană. „Adică, poveștile nu vin odată cu cărțile? Nu sunt scrise de cineva, de o persoană foarte importantă?...“, se înghesuiră una peste alta dilemele din mintea fetiței de 11 ani.

– Și ce pot să scriu?, întrebă ea.

– Despre orice, ce vrei tu…, răspunse profesoara.

– Deci pot să scriu și despre prințese? Sau poate despre un castel…

– Bineînțeles…

Sufletul micuței sări în sus de bucurie. Simți cum e invadată dintr-odată de libertatea de a crea ceva prin propriile cuvinte.

„Atunci cred că a pornit drumul meu spre jurnalism“, spune Rukmini Maria Callimachi.

Era anul 1979 când Rukmini,
pe atunci doar copilul de cinci ani al familiei Sichitiu din București, a aflat de la părinții ei că va pleca împreună cu mama și cu bunica ei într-o vacanță în străinătate. Cele două femei erau mai demult pasionate de cultura indiană și datorită lor jurnalista de mai târziu a ajuns să poarte numele renumitei dansatoare indiene Rukmini Devi Arundale, ce vizitase România chiar în anul nașterii ei. Dar acum nu se pregăteau să plece în India, ci vroiau să fugă de comunism.

– Și unde plecăm?, întrebă ea.

– La Paris…, îi răspunse mama, Magda Sichitiu.

Micuța o zbughi în camera ei și începu să-și strângă păpușile preferate, îndesându-le deja în rucsacuri.

– Ți-ai luat și iepurele? Să nu cumva să-l uiți!, îi strigă tatăl.

Era iepurele de pluș, jucăria ei preferată care, dacă ar fi lipsit, Rukmini nu mai putea fi oprită din plâns.

– Și nu poți să-ți iei mai mult de două păpuși. Nu avem loc…, completă mama.

Copilul se conformă. Luă iepurele, normal, o păpușă și, într-un moment de neatenție al părinților, strecură în geantă și un elefănțel cât o palmă. Pe măsură ce-și făcea bagajele, micuța nu înțelegea însă de ce bunicul și apoi tatăl o tot luau în brațe și plângeau.

Drept pretext pentru a pleca din țară, cele două femei au arătat autorităților comuniste o scrisoare de la doctorul nașilor familiei Sichitiu, care locuiau la Paris. În scrisoare, medicul îi chema pe aceștia de urgență în Franța, pe motiv că nașul lor e pe moarte. În fapt, omul deja murise, dar documentul, nefiind datat, le oferea suficient alibi pentru ieșirea din țară.

Drumurile le-au purtat însă pe cele două femei și pe copilă doar până în Elveția, țară în care au stat cinci ani, perioadă de mare suferință pentru familie. Aici, oamenii le priveau ca pe niște intruse, mai ales că nu știau limba franceză și nu înțelegeau cum niște imigranți pot fi de profesie medici, precum mama ei, și nu spălători de vase sau chelneri, cum erau cei mai mulți străini.

În primele zile, Rukminei începuse să-i fie dor de Ilinca, cea mai bună prietenă a ei din România, și își dorea cu ardoare s-o sune și să-i audă vocea.

Pe măsură ce lunile treceau, fetiței îi era însă din ce în ce mai dor de tatăl ei, omul pe care îl admira atât de mult. Într-o zi, telefonul sună. La celălalt capăt al firului era chiar Șerban Sichitiu. Rukmini izbucni în plâns, implorân- du-l să vină lângă ea. Cu toate insistențele tatălui, copilul plângea neîntrerupt, lacrimile sugrumându-i respirația. Noaptea, Rukmini visa că vacanța s-a terminat în sfârșit și că era din nou acasă, în România. Din fericire, Șerban Sichitiu le-a urmat în Elveția după un an și jumătate, familia reunită reușind să primească azil politic.

Suferința a continuat însă. La școală, fata a simțit pe propria-i piele ce înseamnă umilința. În prima zi cu ploaie, a observat cum fiecare dintre colegii ei e condus cu umbrela până la mașina părinților de către profesori, aceștia dovedindu-se extrem de grijulii. Grija lor s-a oprit brusc la Rukmini, ea fiind ignorată.

Câțiva ani mai târziu, după ce mama ei a reușit să încropească o situație mai bună pentru familie, datorită meseriei de medic stomatolog, a venit s-o ia de la școală cu o limuzină BMW albă, de ultimă generație. Întâmplător, în acea zi ploua din nou, prin urmare profesorii făceau oficiul cu umbrelele.

– E mama ta?, întrebă dascălul.

– Da, răspunse Rukmini.

Profesorul o luă pe elevă sub umbrelă și pășiră împreună spre BMW. Odată ajunși la mașină, acesta îi deschise ușa copilei și o ajută să urce.

– Madame, copilul dumneavoastră…

Viața Rukminei Callimachi,
pe atunci încă sub numele de Rukmini Sichitiu, avea să se schimbe radical odată cu mutarea familiei în Statele Unite. Aici, în școala din Ojai – California, unde pentru prima oară nu i-a mai fost rușine să spună că este româncă, fata și-a descoperit darul scrisului, calea spre viitoarea carieră jurnalistică.

La 21 de ani, avea să termine Facultatea de Engleză la Universitatea Darmouth, din statul american New Hamp-shire, luându-și licența în 1995, după care urmă un masterat în lingvistică la Oxford, în Marea Britanie, unde a studiat inclusiv sanscrita.

Mare admiratoare a lui Ezra Pound, Rukmini își dorea cu ardoare să devină poetesă, spre disperarea părinților ei, care o avertizau că va ajunge să moară de foame. A început să scrie poezii, acestea fiind publicate ulterior în mai multe reviste. Tot pe atunci, i s-a năzărit că vrea să călătorească, să vadă lumea. A zburat mai întâi spre Italia, țară pe care a traversat-o cu trenul. Aici, în discuțiile pe care le avea cu diverși poeți și visători, îi plăcea să se prezinte sub tot felul de alte nume. Adora asta. Acasă, părinții luaseră de mai mult timp o decizie dureroasă pentru ea, aceea de a divorța, iar tânăra parcă nu se mai regăsea sub numele de Sichitiu. Așa că a decis să-și spună Rukmini Callimachi, numele de familie provenind de la prințesa Eufesina Callimachi. Un nume nobil mereu viu în memoria tinerei, încă din fragedă copilărie, când părinții ei nu conteneau s-o ofere drept etalon de bună creștere, mai ales la masă, când i se spunea să mănânce într-un anumit fel, căci „și prințesa Callimachi mâncase la fel“.

Căsătorită cu fratele străbunicii sale, prințesa era descendenta unei familii de fanarioți din Moldova și o mare feministă în anii ’20. Se spune despre ea că a fost prima femeie din România care a purtat pantaloni, dar care și călărea sau stătea în poziții tipic masculine. Totodată, a fost singura femeie din arborele genealogic care nu și-a schimbat numele în urma căsătoriei. Asta a determinat-o pe Rukmini să-i preia atât modelul de viață, cât și numele.

Din Italia, tânăra a descins
pentru prima oară pe tărâm african, în Etiopia, după care a decis să plece în India, țară în care a petrecut mai bine de jumătate de an și care a marcat-o decisiv. Îndrăgostită de acest tărâm, Rukmini a început să simtă nevoia să scrie mai mult decât poezii. Își dorea să aștearnă cuvinte despre oameni, întâmplări, evenimente. A debutat în presă ca jurnalist liber profesionist, odată cu producerea devastatorului cutremur din Gujarat, care a provocat moartea a 20.000 de oameni, acoperind evenimentul din India pentru celebra publicație Times Magazine. După atentatele de la 11 septembrie 2001, s-a întors în Statele Unite, unde a debutat în presă la Daily Herald, un ziar din Arlinton Heights, parte a suburbiilor Chicago. Aici, i s-a oferit posibilitatea să scrie despre viața din Streamwood, un orășel din apropiere. Localitatea adăpostea un număr impresionant de imigranți indieni, așa că Rukmini se simțea aproape ca în țara pe care o iubea, printre oamenii de care se îndrăgostise. În 2002, a primit o bursă din partea Centrului pentru Jurnaliști din Washington, prin care beneficia de o finanțare pentru o deplasare de o lună în India. Reîntoarsă în Asia, a relatat o serie de povești despre familiile celor care emigraseră în State și rămăseseră în urmă, reportajele fiind multipremiate. A fost mo-mentul care a adus-o în atenția Associated Press,
Rukmini fiind angajată în 2003 de prestigioasa agenție americană de presă. A urmat momentul uraganului Katrina, din 2005, când s-a înscris voluntar pe lista deschisă de agenție pentru cei care doreau să meargă să transmită din New Orleans, un oraș aflat sub ape atunci, complet devastat.

Un an mai târziu, în 2006,
Rukmini Callimachi a făcut pasul decisiv spre Africa, acolo unde i se oferise posibilitatea să devină corespondent din Dakar – Senegal, pentru întreaga zonă de vest a continentului. „M-a pasionat dintotdeauna această zonă“, spune Rukmini, într-un interviu pentru România liberă. „Sunt foarte puțini ziariști străini acolo, așa încât fiecare temă propusă e nouă, originală. Dakarul e capitala ziariștilor, iar Senegalul e țara cea mai calmă și stabilă din Africa de Vest din punct de vedere politic“, spunea ea. Cu toate acestea, n-a avut o viață liniștită, în ultimii doi ani. A avut de relatat până acum despre moartea a doi dictatori din Gabon și Guineea, despre mai multe lovituri de stat, dar și despre multiplele alegeri din Mauritania, Senegal și Ghana.

Aprilie 2009.
Aeroportul Heathrow, Londra – Marea Britanie. Un telefon răsună scurt la unul dintre birourile de verificare a pașapoartelor. E telefonul Rukminei, ce tocmai primise un e-mail din partea unuia dintre redactorii-șefi de la AP: „Să-mi dai telefon urgent. Îți promit că nu e nimic de rău“. Mențiunea era realmente necesară, căci, de obicei, spune jurnalista, „telefon urgent“ înseamnă „ceva rău“.

– Salut!, îi răspunse șeful ei. Hai să-ți zic: ai fost selectată în finala de la Pulitzer...

Pentru o clipă, lumea Rukminei s-a oprit. Nu, nu câștigase premiul suprem al jurnaliștilor, dar a simțit atunci că toate lacrimile pe care le vărsase pentru Coli, Saliou și Shyima, dar și alți copii africani despre care relatase de-a lungul anilor nu fuseseră în zadar.

După ce știrea despre succesul ei a scurtcircuitat redacțiile din România, urcând-o pe prima pagină a ziarelor din țara natală, jurnalista a ținut să spună, cu simpatie, că probabil acum „tata a înțeles, de fapt, cu ce mă ocup eu“.

Rukmini Callimachi n-a uitat de România, a fost ultima oară chiar anul acesta, ca să-și refacă pașaportul, dar și să petreacă Sărbătorile de Paște. A luat lumină de la Biserica Sfântul Pantelimon din București și apoi a mâncat sarmale, cozonac și salată de boeuf cu rudele care i-au mai rămas aici. „Visez ca, într-o zi, să scriu articole despre România, să fac interviuri în limba română“, spune Rukmini.

Gabu – Guineea-Bissau, 2008.
Toți copiii din „Empire des Enfants“, proveniți din Guineea-Bissau, au fost repatriați din Senegal cu un avion, fiind aduși aici într-un centru special, de unde urmează să fie preluați de părinți. Sunt 13 la număr. În decursul a cinci zile, 12 dintre ei au fost reuniți cu familia, după ce părinții au venit să-i ia acasă la apelul autorităților. Numai unul dintre ei a rămas. E vorba de Coli, a cărui mamă, provenită dintr-un sat îndepărtat, părea să fie de negăsit. A făcut-o, într-un târziu, Rukmini. Jurnalista a tocmit o mașină, a plecat în savană pentru a se asigura că familia lui mai trăiește și s-a întors pentru a-i da vestea cea bună. Cum străinii n-au voie să se amestece în afacerile domestice ale localnicilor, mama lui Coli a trebuit să facă eforturi colosale pentru a ajunge la Gabu. Clipa reunirii se apropia...

„În cea de-a cincea zi, dis-de-dimineață, o femeie într-o robă tradițională de culoarea piersicii intră în adăpost. Coli se repede afară. Stă în picioare, la câțiva metri de ea, și lacrimi mari îi șiroiesc pe obraz. Ea își acoperă fața cu vălul și plânge…“. E finalul reportajului semnat de Rukmini Callimachi.

Vote it up
51
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza