Cum și când am realizat că va fi criză

 

Mi s-a mărit rata la creditul pentru mașină. Nu m-a anunțat nimeni. Unei colege i s-a blocat cardul pentru că plătise cu un euro mai puțin la rata lunară. Nu-i spusese nimeni nimic de acel euro. Și ea, şi banca au cheltuit mult mai mult ca să rezolve problema.

Eu cred că nu întâmplător, criza mondială a pornit de la bănci. S-au transformat în supercomputere. Habar n-au cine sunt clienții şi ce vor. E ca atunci când fii-mea vine la mine şi-mi spune:

– Tati, vreau să mă joc pe internet!

Deschid calculatorul şi netul e căzut. Ridic din umeri şi îi spun că nu se poate juca. Asta s-a întâmplat. Într-o dimineață, bancherii au deschis computerele şi au văzut că nu au niciun răspuns pentru cei care stăteau la rând afară să-i anunțe că nu mai au bani de rate.

Știți când mi-am dat seama că o să fie o criză? Anul trecut, când am intrat într-o bancă dichisită din zona Pieței Dorobanți. M-am aşezat pe un fotoliu în fața unui birou în spatele căruia se afla o femeie dichisită.

– Bună ziua!, am spus.

Mi-a răspuns cu un zâmbet larg de au început să mi se învârtă rotițele prin cap ca la „păcănele“ şi să mi se afişeze mesajul: Invit-o la masă!

– Știți, sunt client al acestei bănci.

– Ce cont aveți?

De unde naiba scot întrebarea asta tâmpită? Cum poate un om normal ține minte înşiruirea nesfârşită de cifre? Doar dacă eşti Rain Man, fratele lui Tom Cruise, ai putea să spui dintr-o suflare grămada de cifre!

Am scos spăşit cardul şi i l-am dat femeii dichisite din fața mea.

– Și buletinul!, mi-a zis ea.

M-am conformat. S-a ridicat în picioare şi am urmărit-o cum se îndreaptă spre un copiator, cocoțată pe tocurile unor pantofi care costau cam cât aveam eu pe card.

A revenit după câteva minute şi mi-a întins buletinul, apoi, cu bucata de plastic și copia făcută, m-a căutat în calculator.

Și asta e ciudat. Ați observat că la noi funcționarii folosesc computerele doar pentru confirmare? Nu lucrează nimeni efectiv cu ele. Doar verifică dacă maldărul de acte pe care ți-l cer se regăseşte cumva şi în fişierul „programului pe care nu ştim să-l folosim din computer“.

După verificare, în sfârşit m-a întrebat ce vreau de la sufletul ei.

Nu vă mai spun că acum ştia cât valorez şi mă privea de undeva, de sus, de la înălțimea de croazieră a unui Airbus.

– Păi, vedeți, eu mă mut cu serviciul şi aş dori, dacă se poate, să-mi păstrez în continuare banii la dumneavoastră. Noua companie să-mi trimită salariul în acest cont.

Făceam toate astea pentru că mi-e frică de bancomate. Relația mea cu aceşti monştri metalici de la colț de stradă e extrem de tensionată. Mi-e teamă să nu uit PIN-ul. Uneori mă trezesc asudat în mijlocul nopții, visând că am uitat cele patru numere magice care mă despart de ultimul salariu. Nu ştiu dacă sunteți de aceeaşi părere, dar, cel puțin mie, nu mi se pare deloc ușor să îmblânzesc monstrul metalic ce mă întreabă de fiecare dată altceva. Bancomatele sunt animale complicate. Întotdeauna e un mister câte cifre trebuie să bat ca să scot o anumită sumă. Unele sunt cu virgulă, dar virgula e punct. Unele n-au virgulă, altele n-au punct, iar unele n-au nici una, nici alta. Aşa că am adoptat cu bancomatele aceeaşi tehnică pe care am adoptat-o cu femeile. Cu cât eşti mai credincios uneia, cu atât ai mai puține surprize. În plus, ştii unde îi sunt toate butoanele.

– Nu se poate!, a zis dichisita.

– De ce?

– Acesta e un card de salariu şi aveți unele avantaje pe care le-am agreat cu firma dumneavoastră. Dacă vă mutați în altă parte, trebuie să renunțați la acest card!

Deja o scosesem pe dichisită de la inima mea.

– Păi, atunci renunț!, am zis, neavând ce pierde, mai ales că acele avantaje despre care-mi vorbea dichisita nu le simțisem în buzunar.

Printr-o mişcare de prestidigitator versat, a scos de sub birou un teanc de formulare pe care mi l-a întins.

Acea secundă din viața mea reprezintă definiția disperării. Atunci mi-am dat seama că va fi criză, una adâncă, una care o va arunca pe dichisită de pe tocurile care costau cât aveam eu pe card şi va transforma tot sistemul bancar. Mi-am dat seama că suntem milioane de muritori striviți de nepăsarea şi răceala sistemului bancar şi de zâmbetul superior al unui funcționar.

În timp ce completam asudat zecile de formulare, mi-am amintit un banc: „Două tipe stăteau de vorbă. «Știi, dragă, aseară iubitul meu m-a invitat în oraş la cină! Am intrat în restaurant şi mi-a zis să aleg cel mai scump fel de mâncare din meniu!». «Mamă! Și ce-ai ales?», a întrebat-o prietena ei. «Un… Big Mac!»“.

Speram ca dichisita să fie invitată la o astfel de cină. Mă simțeam mai bine. Mă răzbunasem… în gând, transpirând lângă formulare.

Acum știu principiul băncilor: îți oferă o umbrelă când e soare afară şi ți-o iau când începe ploaia. Asta se verifică cel mai bine în perioada de criză. Nu numai că băncile ne iau umbrela, dar ne cer să o şi plătim. În urmă cu un an, vorbeam cu un prieten căruia îi spuneam că am senzația că toată România face afaceri imobiliare. Ieri, l-am sunat pe acel prieten şi i-am spus că am senzația că toată lumea a dat faliment în urma afacerilor imobiliare făcute anul trecut. Și totul din cauza băncilor și a milioanelor de dichisite din toată lumea!

Emilian Isailă este redactor-șef adjunct la ziarul Adevărul

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza