Cum am învins o boală care era să mă răpună Omul de oțel

 

AM UN LOC SPECIAL În familia mea foarte unită, de origine italiană. La 42 de ani, Încă mai sunt frățiorul a trei surori mai mari decât mine. Părinții mei s-au mutat În Maine În urmă cu peste 20 de ani și două dintre surorile mele i-au urmat. De atunci, ne reunim cu toții, Împreună cu familiile noastre, În fiecare an, după Crăciun. Eu și soția mea, Donna, mergem cu mașina și Închiriem un apartament la hotel, În localitatea South Portland, unde ne strângem vreo 20 de persoane ca să luăm cina și să sărbătorim Anul Nou.

Pe 31 decembrie 2004, după cină, ne-am decis să Înnotăm puțin În piscina acoperită. Ne-am distrat copios bălăcindu-ne și jucându-ne. La miezul nopții ne-am adunat În fața televizorului pentru numărătoarea inversă, ne-am sărutat, ne-am Îmbrățișat și ne-am luat rămas bun de la cei care plecau. Eu și Donna eram epuizați, după ce am băgat copiii În pat. Îi luaserăm cu noi pe Michael, În vârstă de nouă ani, și pe Jeena, de șase ani, Întrucât cealaltă fiică a mea, Kaelyn, de 12 ani, locuiește În Georgia Împreună cu mama ei. Cred că am adormit de cum am pus capul pe pernă.

M-am trezit, Însă, puțin după ora 2.00 dimineața, simțindu-mă ca sub efectul unei gripe serioase. Mă durea capul Îngrozitor și aveam frisoane teribile. Trupul Îmi tremura atât de tare, Încât pur și simplu săream din pat. Copleșit de greață, mi-am petrecut primele ore ale dimineții târându-mă Înspre și dinspre baie.

Ne-am hotărât să ne scurtăm vacanța și să ne Întoarcem acasă, În Smithtown, Long Island. Donna i-a sunat pe mama și pe tata, pentru a le spune că plecăm.

Donna a Încărcat bagajele În mașină și a urcat la volan, În timp ce eu m-am așezat lângă ea, strângând din dinți, pregătit pentru călătoria de șapte ore. Michael, Jeena și câinele nostru, Chip, de rasă King Charles spaniel, ocupaseră locurile din spate. La un moment dat, am vomitat Într-o pungă din plastic. Știam că trebuie să fie Înfiorător pentru Donna și copii să mă vadă atât de bolnav și de slăbit. Eram un alergător și un atlet Împătimit, care se mândrea cu faptul că are forță și este În plină formă. Când am ajuns acasă, În jurul orei 17.00, abia am mai reușit să mă târăsc până În pat. Nu ne-am gândit Însă nicio clipă să mergem la spital, pentru că eram absolut convinși că e doar o gripă.

Goana la camera de urgență
Pe 2 ianuarie, În jurul orei 2.00 dimineața, m-am trezit și m-am dus la baie. Cred că Donna dormise iepurește. Când m-am Întors În pat, ea a aprins lumina și a rămas șocată când a văzut niște pete vineții pe fața mea care păreau vase de sânge sparte.

A pus repede niște haine pe ea și l-a sunat pe fratele ei să-l roage să vină să stea cu copiii. Cum eu nu mă mai puteam ține pe picioare, soția mea cea plină de voință, Înaltă de numai 1,64 metri, m-a ridicat În spate pe mine, care cântăresc 90 de kilograme, cu o putere pe care nici ea nu știa că o are, și, asemenea unui pompier, m-a coborât scările și m-a băgat În mașină. Am pornit În mare viteză spre un spital din apropiere.

Imediat ce am ajuns acolo, medicii de la camera de gardă au Încercat să mă stabilizeze cu injecții intravenoase, dar venele mele se tot spărgeau, iar asistentele nu-mi puteau introduce acele. Bătăile inimii și respirația erau extrem de accelerate. Au chemat un specialist care să-mi introducă o perfuzie intravenoasă centrală, cu antibiotice și fluide. Medicii nu știau ce era cu mine, dar se Întrebau dacă nu cumva am făcut embolism pulmonar din cauza călătoriei lungi cu mașina.

Și mai mulți specialiști au fost chemați În salon, În jurul orei 4.00 dimineața, În timp ce Donna și câteva asistente se Învârteau În jurul meu, Încercând să mă facă să mă simt mai bine. Câteva ore mai târziu, În decursul aceleiași dimineți, mi s-au făcut o tomografie computerizată pentru a se verifica varianta embolismului, și o scintigramă pulmonară de ventilație și perfuzie, care arată dacă sângele circulă liber prin plămâni. Rezultatele ambelor examene au fost negative, dar o ecocardiografie a arătat că inima era slăbită. Deodată, am intrat În șoc septic grav, cu multiple blocaje ale organelor. Ficatul, rinichii și alte organe au cedat. Am fost mutat de urgență la terapie intensivă, iar Donna a venit după mine.

Eforturi disperate
Un hematolog a fost chemat să mă consulte. Acesta i-a spus Donnei că am coagulare intravasculară diseminată (CID), o afecțiune În care sângele se coagulează neuniform, ducând la hemoragii În tot corpul. De-a lungul săptămânii următoare, Donna a privit neputincioasă cum brațele, picioarele si nasul deveneau din vineții negre. Ulterior, am aflat că aceasta este o metodă a organismului de a proteja organele vitale, cum ar fi inima și creierul, prin reducerea fluxului de sânge spre extremități. Un medic i-a cerut Donnei permisiunea de a mă seda și a mă conecta la un aparat de respirație artificială, pentru a mă ajuta să respir mai ușor. Neavând altă soluție, ea a fost de acord cu această măsură, care părea un ultim efort disperat de a mă salva.

Restul clanului LaForgia a sosit cu mic cu mare din Maine, Într-o singură după-amiază. Fiecărei persoane i s-a permis să intre În rezerva mea câteva minute, Înainte să fiu conectat la aparatul de respirație artificială. La ora 16.00, personalul medical a anunțat-o pe Donna că trebuie să părăsească și ea camera, În timp ce eu voi fi pregătit. M-a sărutat pe obraz și mi-a șoptit că se va Întoarce imediat. Unul dintre medici i-a spus soției mele că nu mai au ce să-mi facă și că probabil nu voi supraviețui peste noapte. Cu toate acestea, nu stabiliseră Încă un diagnostic definitiv și nu știau cum se Îmbolnăvise atât de grav și de subit un bărbat tânăr ca mine, aflat În plină putere.

Singura lor speranță era să obțină transferul meu la un alt spital, deși medicii erau de părere că nu voi supraviețui mutării. Erau dispuși să mă externeze, dar Donna trebuia să găsească un spital care să primească un pacient În stare atât de critică.

Strigătul de ajutor
Donna a mobilizat toate rudele din sala de așteptare să contacteze diferite spitale, dar, după ce aflau despre starea mea, toate unitățile sanitare îi refuzau. Sora mea, Teresa numește episodul din sala de așteptare „marea scenă italienească din spital“. Surorile mele sunt emotive și au plâns mult. Și pentru ca această confuzie să fie totală, fiecare avea o altă părere despre ce trebuia să facă. Donna a ramas calmă și fermă pe poziție și i-a dat un ultim telefon unui medic pe care Îl cunoșteam. Acesta i-a sugerat Centrul Medical Universitar Stony Brook. Spitalul a trimis o ambulanță care m-a transportat În mare viteză la camera de gardă. Soției mele i s-a spus că nu poate veni cu mine. „Și dacă o să moară În ambulanță, iar eu nu-i voi fi aproape, să-l țin de mână În ultimele clipe?“, s-a întrebat ea. Donna nu mai Închisese un ochi de peste 20 de ore. Când a ajuns la camera de gardă, În acea seară, la ora 22.30, era total epuizată și a izbucnit În plâns.

Schimbare radicală de situație
La Stony Brook, mai mulți medici m-au consultat și au examinat rezultatele analizelor mele. Situația era atât de disperată, Încât au sfătuit-o pe Donna să cheme un preot care să mă Împărtășească. I-au spus că nu știu sigur ce a determinat șocul septic, dar au fost de părere că un tratament rapid și agresiv cu antibiotice era singura cale de a combate dușmanul necunoscut.

FLUIDELE ADMINISTRATE intravenos și faptul că nu-mi funcționau rinichii m-au făcut să mă balonez cu peste 27 de kilograme peste noapte. Donna spune că eram de nerecunoscut. Fiecare trăsătură a feței era umflată și arătam de parcă aș fi fost Întors pe dos. Febra mi-a urcat la 41 de grade. Donna mi-a povestit că, unul câte unul, membrii familiei veneau să-și ia adio de la mine. După ce m-a fricționat cu alcool, ea și cu Teresa au așezat câteva scaune unul lângă altul, În sala de așteptare, ca să se Întindă pe ele. În mod miraculos, am supraviețuit.

Am rămas În stare critică timp de alte șapte zile. Am fost pus sub dializă, iar doctorii au spus că nu-mi voi mai recăpăta funcțiile renale. Donna și familia mea se temeau să nu rămân cu leziuni cerebrale. Medicii se gândeau că, dacă voi avea totuși norocul să supraviețuiesc, mi-aș putea pierde nasul, mâinile și picioarele din cauza lipsei prelungite de irigare sangvină În zonele periferice.

Pe data de 3 ianuarie, În a doua mea zi petrecută la Stony Brook, spitalul i-a cerut permisiunea Donnei de a folosi un nou medicament pentru tratarea inflamației cauzate de infecția care Îmi devasta Întregul flux sangvin.

La capătul tunelului
Pe 9 ianuarie, după ce petrecusem opt zile sub sedative, cu Donna la căpătâiul meu, am mișcat deodată mâna. Încântată, soția mea a luat mișcarea drept un semn că lucrurile s-au schimbat și că aș putea scăpa din acest coșmar. A doua zi dimineață, am deschis ochii pentru prima oară. Două ore mai târziu, aparatul de respirație artificială a fost deconectat, iar eu am putut respira.

Nimeni nu știe sigur cauza exactă a bolii mele sau ce anume m-a ajutat să-mi revin. Acum cred, Însă, că am avut meningită meningococică, denumită și meningococcemie, o infecție bacteriană a sângelui care este, adesea, greu de diagnosticat și de tratat. Deși medicii de la Stony Brook nu mi-au putut confirma definitiv acest diagnostic, ei susțin că infecția a fost suficient de agresivă pentru a putea fi acest rar și deseori mortal tip de meningită. Am stat internat În spital două luni, după care au urmat alte cinci luni de recuperare medicală.

Dat fiind că de la 30 de ani practicam atletismul și triatlonul, eram În-tr-o condiție fizică excelentă, care, potrivit medicilor, a contribuit la capacitatea organismului de a se recupera. Doctorii au reușit să-mi salveze mâinile, dar pe nas am câteva cicatrici. Mi-am pierdut toate degetele de la picioare, bolta piciorului și călcâiul de la membrul inferior drept. În 2005, de Ziua Sfântului Valentin, am fost supus unei operații de nouă ore, În care medicii au Încercat să folosească bucăți din marele mușchi dorsal drept ca să-mi reconstituie piciorul drept, pe care l-au acoperit apoi cu piele grefată de pe coapsă.

Cu mari eforturi, am progresat Încet de la scaunul cu rotile la mersul cu un cadru, apoi cu cârje și În cele din urmă cu un baston. Am ieșit din spital În martie 2005, iar la sfârșitul lunii mai m-am Întors la serviciu, ca vicepreșe-dinte și director de programe pentru tehnologie la JP MorganChase.

Născut pentru viteză
De atunci, am mai fost supus la câteva intervenții chirurgicale reparatorii, printre care o operație la genunchi și o scurtare a piciorului drept.

Înainte de a mă hotărÎ să accept o amputare electivă a piciorului drept, În iunie 2006, am vorbit cu zeci de persoane cărora li se amputaseră membrele inferioare și care m-au convins că operația Îmi va Îmbunătăți mobilitatea și calitatea vieții. După operație, mi-au fost oferite două proteze pentru alergat și o proteză pentru mersul pe bicicletă.

Lecții învățate Nu
voi ști niciodată cum m-am Îmbolnăvit de meningococcemie. În seara dinaintea Anului Nou, am asistat Împreună cu familia la un spectacol, Într-o sală aglomerată. Poate am luat boala de la o persoană infectată, asimptomatică, ce a tușit sau a strănutat lângă mine, În aglomerația aceea.

Unul dintre aspectele pozitive ale acestei boli devastatoare: am dobândit un echilibru mai bun În viață, am găsit un loc de muncă mai bun, un cămin și o comunitate.

În același timp, deși am știut Întotdeauna că Donna este o femeie puternică, după această experiență mi-am dat seama că relațiile nu se evaluează doar judecând momentele bune din viață. În cazul nostru, această experiență a consolidat legătura deja foarte puternică dintre noi.

Mi-am recăpătat spiritul atletic, iar acum concurez la curse de zece kilometri sau triatlon pentru a sensibiliza opinia publică și a strânge fonduri pentru atleții cu handicap. De asemenea, activez În comisia de consiliere a Asociației Naționale a Meningitei. Dacă pot preveni Îmbolnăvirea a măcar unei persoane, atunci merită tot efortul.

Mai multe informații despre simptome- le și efectele meningitei puteți afla de pe internet pe site-ul www.sfatulmedicului.ro.

Vote it up
25
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza