Cu pluta prin defileul Nilului

 

DIN VOLUMUL „THE DOLPHIN’S TOOTH: A DECADE IN SEARCH OF ADVENTURE“(„DINTELE DELFINULUI: UN DECENIU ÎN CĂUTAREA AVENTURII“)

Michael Speaks, conducătorul expediției,
mă aşteaptă la Addis Abeba, capitala Etiopiei, unde ne-am depozitat echipamentul. Un tricou zdrențuit îi stă agățat parcă pe umerii musculoşi, iar fața osoasă îi este încadrată de o pereche de ochelari cu rame de metal. Este un tip stoic, tăcut şi locuieşte singur într-o cabană pe care a construit-o cu mâna lui în munții Alaskăi. Timp de 20 de ani a fost călăuză pe cele mai primejdioase fluvii din lume.

– Ia uită-te la asta!, îmi spune arătându-mi un tub de aluminiu îndoit. A fost rama unei plute. Anul trecut, pe râul Omo, un hipopotam a muşcat din plută. A înghițit un tub întreg. Unul din colți i s-a prins în ramă. Ne-a zgâlțâit încoace şi încolo. A trebuit să-i vâr o vâslă în gură ca să-i dea drumul.

Apoi continuă, aruncând tubul:

– Permisele noastre de trecere nu sunt în regulă. Mâine ne întâlnim cu cei de la Ministerul Apărării.

De câteva luni, Etiopia şi Eritreea îşi dispută un teritoriu de formă triunghiulară trăgând una asupra alteia cu lansatoare de rachete, bombe şi proiectile. Traseul nostru de-a lungul Nilului Albastru trece pe sub un pod care face legătura între Addis Abeba şi linia frontului. Se aude că ar fi plin de soldați care au ordin să împuşte tot ce mißcă.

În câteva zile sosesc şi ceilalți membri ai echipei: fotograful Nevada Wier, medicul Kate Dernocoeur, scriitoarea Virginia Morell ßi videograficianul Mick Davie. Grăbim pregătirile.

Nilul Albastru, sau Abay Wenz, cum le este cunoscut localnicilor, sapă un defileu semicircular în Platoul Etiopiei, un făgaş adânc ce se îndreaptă spre sud, apoi spre vest şi, în cele din urmă, revine spre nord, prin stepele fierbinți ale Sudanului. Linißtit la izvoare, de la lacul Tana coboară 1.800 de metri până la vărsarea în mare, după ce la Cascada Tis Isaat se prăvăleşte vijelios pe un prag de rocă vulcanică.

Aceasta marchează „sfârşitul păcii pe Nilul Albastru“, scrie Alan Moorehead în cartea Nilul Albastru. De aici, fluviul „înaintează vijelios şi spumegă mult prea tare ca vreo barcă să se mai poată menține la suprafață“. Următorii 400 de kilometri de fuviu trec printr-un defileu cu adâncimea de 1,5 kilometri şi lățimea de 24 de kilometri.

La ieşirea din defileu, Nilul Albastru şerpuieşte prin stepa Sudanului. Se întâlneşte cu Nilul Alb în dreptul Khartoumului, capitala Sudanului.

O ceată de hamali, catârgii şi gărzi înarmate ne însoțeßte spre râu. Sunt amhara, popor arabo-african de origine semitică. Au pielea deschisă la culoare, sunt desculți ßi poartă pantaloni scurți, jachete ponosite şi pături de culoarea smaraldului aruncate pe umeri ca nißte togi. Șnururile negre de la gât îi arată a fi creştini ortodocßi etiopieni.

Expediția noastră a fost programată după sfârşitul ploilor de vară, când apele agitate mână repede plutele la vale. Însă, din cauza inundațiilor, primii 50 de kilometri de defileu devin un cazan de torenți de netrecut, o capacană mortală. Această porțiune trebuie străbătută pe jos. Michael Borcik, ghidul care conduce a treia plută, ne va întâmpina la ruinele unui pod străvechi şi va aduce plutele mai grele dintr-un sat din apropiere cu ajutorul unui catâr.

În timp ce negociem serpentinele, coborând în adâncimile defileului central al Abayului, căldura de la amiază devine tot mai puternică. Prin jungla deasă zăresc imagini fugare ale râului încărcat de aluviuni, iar în jurul orei 14.00 ajungem la malurile lui.

Puterea Nilului Albastru este extraordinară. Înconjurat de roci vulcanice negre, el se scurge printr-o strâmtoare de 30 de metri. „În sezonul uscat, apa e cu 15 metri mai joasă aici“, ne strigă Zelalem, interpretul nostru amhar,încercând să acopere vuietul râului.

Podul în dreptul căruia trebuie să ne întâlnim cu Borcik se află în umbră, în amonte. De pe ambele maluri se ridică culee din cărămidă şi mortar, ce se întind una către cealaltă fără a se întâlni vreodată. O funie de cânepă de zece metri leagă brațele podului rupt în două şi echipe de oameni transportă localnicii deasupra prăpastiei. Pasagerii atârnă doar de un laț prins în jurul pieptului.

După ce traversăm pe funie, Mike Speaks şi cu mine ne alăturăm lui Bocik şi pregătim toți trei plutele în timp ce apele învolburate le smucesc întruna.

A doua zi
dezlegăm parâmele, iar râul înhață pe dată plutele, apele maronii împingându-le în aval. În câteva secunde, podul prăbuşit dispare din câmpul nostru vizual. Jungla ajunge până în buza râului şi se arcuieşte deasupra noastră. Alunecăm repede printr-un tunel de verdeață fierbinte şi ud. Pe mal dansează egrete şi cocori. Din când în când, de pe pereții de frunziş din jurul nostru se prăvălesc cascade.

Tunelul de verdeață se termină brusc ßi intrăm într-o vale largă. Coloane de bazalt de peste 100 de metri înălțime se apleacă deasupra noastră, făcând plutele să pară şi mai mici. Sunt rămăşițele unui strat gros de lavă care s-a răspândit deasupra Cornului Africii cu 30 de milioane de ani în urmă, creând Platoul Etiopiei. Nilul Albastru a săpat prin aceste straturi, formând un defileu de un kilometru adâncime.

Soarele ecuatorial îmi arde umerii prin tricou. Îmi înmoi bandana în apa râului ßi mi-o pun pe cap. Nevada şi Mick stau întinşi, moțăind. Plutim leneş, când observ doi ochi ce înaintează neabătut înspre plută. Fără ca măcar să vălurească suprafața apei, un crocodil se îndreaptă spre noi.

Sar în picioare. Lângă scaunul meu e un morman de „pietre de crocodil“, după cum le-a botezat Speaks. Iau una şi țintesc crocodilul care se apropie. Ratez cu câțiva metri. A doua piatră aterizează la câțiva centimetri de capul lui. Apa sare în toate direcțiile, o coadă groasă se ridică în aer, iar reptila dispare.

Preț de o clipă mă simt ca un erou. Am pus pe fugă un crocodil! Dar se dovedeşte că nu e greu să sperii crocodili. Cu fiecare kilometru străbătut, din ce în ce mai mulți se scufundă pe nesimțite de pe maluri şi se îndreaptă direct spre plutele noastre, însă o piatră îi îndepărtează. Cred că siluetele moi şi gri ale plutelor le apar ca nişte mese apetisante, ca nißte leşuri de vaci.

Majoritatea crocodililor pe care îi vedem sunt mici, au 1,5-2 metri lungime. În primele zile le ținem socoteala, însă după 200 de întâlniri renunțăm.

Într-o zi înnorată şi cenußie, plutim printr-o porțiune mai îngustă a râului, unde copaci cu lemn de esență tare umbresc cursul apei. Un crocodil masiv a ieşit la suprafață în spatele primei plute. Eu vâsleam într-a doua. Avea un cap cât o ladă frigorifică. Până să-i avertizez pe ceilalți, aud un sâsâit. Fălcile i se deschid încet. Luați prin surprindere, pasagerii de pe plută încep să arunce cu pietre. El îşi închide rapid fălcile cu un pocnet şi se scufundă – însă nu pentru multă vreme. Iese din nou la suprafață sfidător, la numai un metru distanță de plută. Îl bombardăm încă o dată cu pietre. Zelalem loveşte apa cu brațul vâslei. Speaks îßi învârte vâsla, ratând cu puțin capul crocodilului. În cele din urmă, fiara dispare în adâncuri.

Deodată, însă, scoate capul exact în fața noastră, cu gura deschisă şi mişcându-se cu repeziciune. La proră, Mick face sul o revistă udă şi începe să o lovească puternic de tubul plutei. Este suficient pentru a speria bestia, care se scufundă în cele din urmă. Prin puntea subțire, de cauciuc, a plutei simt solzii de pe spatele animalului care înoată pe sub noi. Mai iese o dată la suprafață în aval, după care dispare pentru totdeauna. Speaks estimează că ar fi avut în jur de 5,5 metri lungime.

Valea continuă să se lărgească.
De-a lungul malurilor se întind câmpuri. Vedem oameni cultivând şi lucrând pământul în soarele arzător. Unii îngri- jesc stupi de albine, alții mână vite. Când ne observă, vin în fugă spre malul Abayului, aprinßi la față.

– Tena yistilegn! Să vă dea Dumnezeu sănătate!, strigă ei, agitând unelte rudimentare în aer.

– Indemin adderachihu! Bună dimineața şi vouă!, spunem ßi noi în timp ce le facem cu mâna.

Mulți aleargă după noi, strigând urări. Alții se dezbracă şi se aruncă pur şi simplu în apă, înotând după noi. De fiecare dată când tragem la mal, o mulțime se strânge ca la paradă. Îl bombardează nerăbdători cu întrebări pe Zela- lem. El ne numeşte ferenjoch („străini“). Un bărbat în vârstă se dă înapoi şocat:

– Ăştia sunt ferenjoch?, întreabă el. Nici măcar nu ştiam cum arată.

După o pauză lungă, continuă:

– Asta e o zi fericită. Acum pot să mor. Copiii mei le vor spune copiilor lor despre întâlnirea asta.

Trecem pe lângă un grup de păstori ale căror vite slăbănoage se împung în noroi pe malul râului. Când tragem la mal, băieți şi bărbați înconjoară plutele, explicându-ne emoționați că crocodilii le-au mâncat 20 de vite anul acesta.

În aval dăm peste nißte bărbați care se întorc cu turmele de la un târg aflat la vreo cinci zile de mers distanță. Prind legături de lemne pe spinarea caprelor şi a catârilor, ca nißte plute rudimentare. Apoi împing în apă animalele, care behăie neîncetat, ßi sar ßi ei după ele.

Plutesc pe lângă un om care se luptă să traverseze râul. Cu un braț mângâie, iar cu celălalt strânge trei capre, legate una de gâtul celeilalte. Sugrumate de frică, animalele se chinuie să-şi țină boturile deasupra apei. După cinci minute, cu un efort uriaß, bărbatul ajunge pe celălalt mal. Ar fi fost pradă ußoară pentru crocodili. Nu pot să nu mă gândesc la discrepanțele dintre noi ßi ei. Când familia lui are nevoie de carne, el trebuie să plece într-un pelerinaj lung şi obositor de zece zile. Acasă, eu mă opresc la supermarketul din colț şi în câteva minute găsesc ce doresc, deşi rareori apreciez luxul acesta.

După şapte zile petrecute pe râu,
ne apropiem de Abay Dildiy, podul spre frontul eritreean. Vâslim cu atenție în ultima curbă şi ne ținem aproape de țărm, ascunşi de frunziş. Soldați se plimbă pe pod cu armele pe umăr.

Ne-ar putea împußca ußor. Însă ne fac pur şi simplu semn să trecem.

După ce trecem de pod, intrăm pe un teritoriu unde nu se vede picior de om. Vegetația este luxuriantă. Antilope mandoqua şi oreotragus mici, cu botul scurt şi ascuțit şi ochi mari, se adapă la mal. Maimuțe colobus, cu blana albă pătată cu negru, se leagănă în ramurile copacilor de deasupra noastră. Plutim pe lângă un buştean care brusc expiră exploziv. E un hipopotam. Se ridică din apă țintuindu-mă cu privirea. Un pui apare ßi el la suprafață grohăind.

Prigorii ca smaraldul planează deasupra râului şi nißte țipete care se transformă în hohote de râs trădează prezen- ța unei uriaşe păsări-rinocer. Colonii întregi de păsări-țesătoare, galben cu negru, îßi iau zborul când trecem pe lângă ele. La apus zărim o leoaică singuratică alergând cu pas uşor pe câmpiile îndepărtate. La lăsarea serii, țipetele ireale ale unui galago se fac auzite ca un ecou prin junglă. După cun timp, o hienă scoate un râset lung, neliniştitor.

Am ajuns la intrarea în Defileul Negru.
În următoarele zile vom trece prin cele mai îndărătnice vârtejuri din călătoria noastră. Cum nu există descrieri detaliate, vom înainta pe bâjbâite.

Defileul e mai degrabă o vale abruptă în forma literei V decât un canion. Deasupra noastră sunt păduri dese, agățate de pante prea prăpăstioase pentru a putea fi escaladate la picior. Plăcile gigantice de marmură şi gnais pe mal călăuzesc râul printr-un pasaj îngust.

Primii torenți care ne ies în cale sunt mari şi puternici, însă îi poți repera imediat. Se formează acolo unde malurile se îngustează, iar apa se adună, vărsându-se apoi şuvoi într-o învălmăşeală de valuri învolburate.

– Hopa! Hopa! Sărim direct în mijlocul bulboanei!, strigă Speaks înspre noi.

Apucăm strâns vâslele ßi ne avântăm ca într-un montagne russe. Unele valuri au peste cinci metri şi pot răsturna uşor o plută aflată în poziție greşită.

Ne strecurăm prin defileu, atenți la fiecare torent. Sunt o mulțime de cascade ascunse şi de lespezi de rocă gigantice care ne obligă să ne oprim ca să cercetăm terenul. Cățărându-ne printre stâncile de pe mal şi gonind varanii care se încălzesc la soare, ne planificăm atent traseul. În dreptul unei cascade mai mari, o vâltoare imensă cuprinde trei sferturi din lățimea râului. Puternica bulboană atrage în cea mai violentă porțiune a torentului spumă, resturi şi alte obiecte din amonte. Ca să o ocolim, va trebui să ne îndreptăm spre stânga printr-un haos de valuri dezlănțuite.

În timp ce scrutez bulboana, un crocodil imens se cațără pe un mal nisipos pentru a se încălzi la soare, deschi- zându-şi lent fălcile cu zgomot. Vârtejul este terenul lui personal de vânătoa- re, unde se desfată cu animalele moarte sau muribunde care plutesc în aval. Am văzut cu ce forță sar crocodilii de pe mal. Plonjează în apă ca nişte rachete, țâşnind după pradă. Dacă cineva cade de pe plută, nu i-ar putea scăpa.

După ce ne îndepărtăm, cele trei plute se aliniază una în spatele celeilalte şi plutesc uşor spre buza vârtejului. Când prima plută începe să alunece în bulboană, îmi dau seama că torentul este mult mai puternic decât am apreciat. La intrarea în torent, două oglinzi de apă se unesc, creând o pâlnie lungă în forma literei V, ßi îndoaie barca lui Speaks. Încercând să scape de şuvoi, Speaks vâsleşte puternic spre stânga, dar nu reuşeşte să străbată decât jumătate din distanță. Apoi, pluta îßi schimbă brusc direcția, de parcă ar fi intrat pe o bandă rulantă, şi plonjează în vâltoare.

Având doar clipe la dispoziție pentru a mă pregăti, mă ridic în picioare şi mă sprijin în vâsle cu toată puterea. Barca prinde treptat viteză, se loveşte de valul abrupt şi reuşeşte să sară peste el. Borcik mă urmează îndeaproape. În aval, Speaks se luptă cu vârtejurile învolburate, reuşind să ajungă pe malul stâng al râului şi să evite bulboana gigantică. Toate cele trei plute au trecut cu bine şi, în timp ce ne învârtim în vârtejurile din aval, arunc o privire înapoi spre plaja nisipoasă. Crocodilul a dispărut.

În a 17-a zi a călătoriei
ajungem în dreptul celui de al doilea pod peste Nilul Albastru, Gumare Dildiy (Podul Hipopotamului). În timp ce plutele trag la țărm, Zelalem dispare la mal în căutarea unui interpret. Am lăsat în urmă zonele muntoase şi acum râul îşi urmează domol cursul prin stepele înverzite, spre Sudan. Acesta este teritoriul gumuzilor, un popor din neamul niloților (trib sudanez), cu pielea ca abanosul, fețe ovale şi ochi întunecați. Există puține jurnale de călătorie despre această regiune izolată a Etiopiei şi nimeni nu ştie la ce fel de primire putem să ne aşteptăm.

După o jumătate de oră, apare Zelalem însoțit de un bărbat înalt şi voinic. O salopetă albastră decolorată îmbracă talia subțire şi umerii lați ai lui Melese Sima. Extrem de timid, îşi fereşte privirea când ne este prezentat. Melese are altă origine decât toți cei pe care i-am întâlnit până acum pe parcursul călătoriei. Are pielea neagră ca abanosul, fața rotundă şi nasul turtit. Poartă o pereche antică de şlapi mov şi un Kalaşnikov.

– Cât o să călătorim?, îl întreabă Melese în şoaptă pe Zelalem în timp ce ne îndepărtăm de țărm.

– Vreo două-trei săptămâni, până ajungem în Sudan, îi spune Zelalem.

Melese face cu mâna pentru a atrage atenția oamenilor de pe mal.

– Spuneți-i soției mele că o să mă întorc în două săptămâni, strigă el în timp ce plutele se îndepărtează. La nord, nori amenintățori de furtună, albaştri şi gri, întunecă cerul după-amiezii. Ultimele raze ale soarelui auriu poleiesc pentru ultima dată râul. Plutim în linişte, desfătându-ne cu spectacolul grandios, când observ patru bărbați stând nemişcați pe malul din fața noastră, cu săbii în mână şi tunici aurii aruncate peste umerii negri. Stau împietriți în timp ce plutele noastre se apropie. Nici nu zâmbesc, nici nu par amenițători.

– Nehgay! Bine ați venit!, strigă Melese sărind în picioare pe punte.

Tragem la țărm şi suntem întâmpinați cu strângeri de mână şi plecăciuni adânci. Este prima dată când Melese îi întâlneşte pe aceşti bărbați, însă descoperă la scurtă vreme că au prieteni comuni şi se îmbrățişează entuziasmați.

Defileul Negru, un obstacol natural, a creat şi o distincție etnografică puternică. Aici, oamenii nu mai au pielea deschisă la culoare ca populațiile din zonele muntoase din Amhara. Nu poartă puşti, ci săbii de bambus. Bărbații îşi țin pumnalele în teci din piele de şarpe atârnate de bicepşii supli. La munte, fiecare palmă de teren agricol este cultivată cu tef (o cereală), care de aici lipseşte cu desăvârşire. În schimb, de ambele părți ale apei, în noroiul lăsat de Nilul care se retrage, se cultivă sorg, dovleac, porumb, bumbac, in şi piper.

Populația gumuz este aproape complet izolată de influențele vieții moderne. A doua zi de dimineață ne întâlnim cu o tânără fată care se plimbă pe malul râului. Când vede plutele, pufneşte în plâns, aruncă coşul pe care îl cară şi o ia la fugă. Peste câteva minute, apare un grup de bărbați cu săbii. Sunt şocați la vederea plutelor, însă, în ciuda fricii, ne fac semn să ne apropiem.

– Fiica mea ne-a spus că nişte gâşte gigantice zboară peste râu, îi explică unul dintre bărbați lui Melese.

– Astea sunt avioane?, întreabă altul, arătând cu degetul la plute. Auzise că ferenjoch călătoreau cu avionul.

Curând, tot satul se îngrămădeßte pe mal. Unii se cațără pe plute curioşi şi dezinhibați. Ne probează vestele de salvare, cotrobăie prin legături şi țopăie fericiți. Majoritatea sunt desculți şi cu pieptul gol. Poartă şorturi zdrențuite şi peticite. Câțiva au tricouri decolorate, scămoşate după ani de spălare manuală. Femeile au pieptul gol şi poartă podoabe colorate. În părul împletit le atârnă mărgele, au brățări de cupru la încheieturi şi la glezne. Săgeți lungi de fildeş şi os le străpung nările. Printre podoabe recunosc resturi ale societății occidentale: un fermoar Levi’s folosit ca cercel ßi un pix transparent ca un cristal, ce străpunge lobul unei urechi.

Aproape toți au modele
cicatrici elaborate pe corp, semne în relief create prin aruncarea de cenuşă fierbinte peste tăieturi. Brațele şi spatele femeilor sunt acoperite de diamante false şi galoane militare. Bărbații au semne circulare în jurul unei cruci pe ambii obraji. La tropice, unde nu se poartă haine, se practică mutilarea rituală. Prin decorarea pielii îți afirmi statutul social.

Bărbații cu greu îşi ascund interesul pentru echipamentul nostru. Lovesc tuburile de cauciuc ale plutelor şi unul dintre ei bagă de seamă că tubul gri este mai tare ca pielea de vacă. Ridică vâslele de plastic deasupra capului, testându-le greutatea şi flexibilitatea.

Femeile, pe de altă parte, par să fie interesate doar de corpurile noastre:

– De ce poartă tricouri atât de albe şi strâmte?, întreabă una dintre ele, trăgându-mă de mână.

Zelalem râde când Melese îi traduce întrebarea. Femeia se holbează la el.

– Zi-i să aibă grijă!, îl dojeneşte ea. Deja a stat prea mult cu ferenjoch şi a luat boala lor! (Pielea lui Zelalem, care este din tribul Amhara, este mai deschisă la culoare decât a gumuzilor).

– Aceasta este culoarea obişnuită a pielii ferenji, explică Zelalem răbdător.

Femeile îşi încrețesc nasurile.

– Cum poate cineva trăi cu blestemul de a fi atât de urât?, întreabă una.

Alta observă venele albastru-violet de pe brațele noastre:

– Poți să vezi în ei, şuşoteşte ea cu o privire scârbită.

Femeile uită de culoarea pielii în momentul în care ne observă părul de pe mâini. Atunci se declanşează adevărata isterie. Făcându-le semn prietenelor mai sperioase să se apropie, femeile ne trag, smulg şi ciupesc de păr. Nu le vine să creadă! Bărbații lor nu au pic de păr.

Se adună repede o mulțime. Ne inspectează şi alte părți ale corpului. O femeie mă trage de coadă. Alta se uită cu atenție în urechile mele. Părul de pe pieptul meu le produce o reacție de groază şi neîncredere.

În momente ca acesta nu simți că ți se invadează intimitatea, deoarece reacțiile apar din pură şi nestăvilită curiozitate. În final, este evident că undeva, în adâncul sufletului suntem toți la fel.

Până la granița cu Sudanul
sunt aproape 300 de kilometri. Ne trezim la răsărit, asamblăm plutele şi plutim în aval prin zone uscate şi fierbinți. Trecem pe lângă sate izolate, cel mai mare dintre el având maximum 100 de tukule (colibe rotunde construite din bețe de eucalipt ßi cu acoperişuri din iarbă) şi o şcoală rudimentară. Aici, după ce îmi ancorez pluta, sar pe mal şi hoinăresc singur. Restul se amestecă în mulțime.

La capătul satului, dau peste trei băieți care se joacă cu o capră la umbra unui spin. Când mă văd, încep să plângă şi fug. Curiozitatea îi face să se întoarcă. În scurt timp, stau pe genunchiul meu, trăgându-mă de brățări. Unul îmi examinează obiectele din geanta foto, iar ceilalți doi scrutează pe rând orizontul cu binoclul.

La un moment dat, îmi dau seama că cineva ne priveşte de sus. Ridicând privirea, observ o adolescentă aproape goală, acoperită numai în jurul taliei cu o fâşie de material brodat. Pielea îi este fină şi dată cu ulei, iar părul îi atârnă în inele stânse bine. Încerc să nu mă holbez la sânii ei dezgoliți, care sunt foarte aproape de mine. Fără traducător şi ştiind doar puține cuvinte în limba gumuz, zâmbesc. Tânăra îmi zâmbeşte şi ea, după care se apropie şi mai mult, privindu-mă fix. Copiii aleargă în cerc în jurul genunchilor mei, însă eu parcă am uitat de tot şi sunt pierdut.

Un bătrân zbârcit rupe vraja, strigând din pragul unui tukul, făcându-ne nerăbdător semn să venim spre el.

Tânăra ia toți cei trei copii în brațe şi mă conduce, ținându-mă de mână, înspre colibă. Înăuntru este întuneric şi praf. Pe marginea pereților sunt bănci modelate din noroi întărit, acoperite cu piei de vacă bălțată. În timp ce bătrânul mă împinge cu blândețe înăuntru, femeia şi copiii se aruncă pe podea în fața mea. în umbra din fundul colibei, o femeie căruntă se apleacă deasupra unei vetre şi suflă în jăratic. Umple o urnă din argilă cu apă, o aşază pe foc ßi începe să prăjească nißte boabe de cafea într-o tigaie de metal. Este ceremonia cafelei, ceremonia tradițională de bun venit în Etiopia.

Pisează boabele fumegânde de cafea cu un pisălog. În timp ce din gâtul urnei iese abur, bătrâna scoate dintr-o piele ceşti mici de porțelan şi mi le aşază în față, pe o dală de piatră. Îndeasă un burete teribil de murdar pe gâtul urnei pentru a strecura boabele, apoi toarnă cafeaua. Bătrânul îmi dă o ceaşcă. Toată lumea mă priveşte.

Logica îmi spune: Nu bea apa asta nefiltrată şi opărită, care a mai trecut şi printr-un burete împuțit! Bunele maniere mă îndeamnă însă la altceva. Iau o înghițitură mică şi aproape că mă înec. Cafeaua este sărată, un semn de mare generoziate, însă are un gust pe care l-am găsit întotdeauna greu de suportat pentru stomac. Cu mari eforturi reuşesc să beau ceşcuța.

Bătrânii arată cu degetul spre mine şi o împing de la spate pe fată. Mă cuprinde sentimentul stânjenitor că bătrânii îmi propun o căsătorie. Când alți membri ai expediției trec pe lângă noi, profit de ocazie pentru a mă scuza, cerându-mi sincer iertare. Le ofer în dar un ghem de ață cu două ace ßi țâşnesc afară din colibă. Bătrânul şi fiica lui aproape goală mă urmează. în curând, Zelalem mă ia deoparte ßi-mi confirmă că tatăl îşi oferă fiica în căsătorie:

– Tatăl a încuviințat în mod generos să o iei pe fată cu tine. Asta-i o veste bună. Nu va trebui să rămâi. Și te avertizez că ar fi foarte nepoliticos să refuzi, a adăugat el, încercând să-ßi ascun- dă râsul provocat de necazul meu.

Îl rog pe Zelalem să refuze cât de blând şi de cuviincios posibil. Fata îşi dă capul pe spate şi râde.

În seara aceea
sunt brusc doborât de febră. Primul frison este atât de puternic, încât cad în genunchi. E răzbunarea cafelei nefiltrate. în acea noapte mă zvârcolesc şi mă întorc pe toate părțile în cort, delirând, când leoarcă de căldură, când înghețat frig, iar dimineața nu îmi aduce alinare. Speaks şi Borcik leagă cele trei plute una de cealaltă şi ataşează un motor extern în spate. După ce am ieşit din zonele muntoase, râul a devenit foarte lat şi lent. Adorm pe un morman de echipament, febril şi înfrigurat, cu vântul rece biciuindu-mi fața.

Când mă trezesc, suntem la țărm. Nişte oameni înconjoară bărcile fluturând puşti. Speaks şi Zelalem vântură ßi ei un maldăr de hârtii. Din spate îi aud pe Mick şi Michael şuşotind îngrijorați. Nu am puterea să-mi ridic capul.

Forțele de ordine şi insistă să ne ducă la secție, la două zile distanță de mers pe jos. Speaks refuză, însă puştile îndreptate spre el nu-i prea dau de ales.

– Sunteți susținători ai Armatei de Eliberare a Poporului Sudanez? Sau spioni eritreeni?, întreabă ei.

– Suntem aici la invitația Ministerului de Turism, spune Zelalem.

Scoate o scrisoare din maldărul de acte, însă bărbații nu par interesați. Zelalem le arată scrisoarea de aprobare de la Ministerul Apărării, însă inutil. Ca ultimă soluție, le arată semnătura unui polițist care ne verificase documentele în satul de dinainte.

– Aaa, în regulă! îl ştim pe omul ăsta.

Suntem liberi să trecem.

Peste cinci zile,
vedem tunuri cu puşti profilându-se amenințătoare la orizont. Au trecut 28 de zile de când am părăsit lacul Tana. De atunci am străbătut 800 de kilometri. Acum avem în față granița închisă cu Sudanul măcinat de război. Căutăm pe malurile sudice Bumba- di, satul de unde trebuie să fim recuperați, însă vedem numai junglă deasă. Un curent puternic ne trage în aval.

Când nu mai avem nicio speranță, pe mal, apare un grup de oameni. Bărbați îmbrăcați în robe albe, cu turbane pe cap, se cațără înspre noi.

– Salaam!, strigă ei, iar influența arabă este clară. Mi-a scăzut febra şi, în căldura înăbuşitoare, dezasamblăm plutele şi cărăm echipamentul prin lanurile de porumb înspre cele şase jeepuri care ne aşteaptă ceva mai încolo. Mulțimile ne îndepărtează de Abay, iar eu, în mijlocul lor, mă întorc să mulțumesc fluviului.

„THE DOLPHIN’S TOOTH“ © 2005 BRUCE KIRKBY, EDITURA MCCLELLAND & STEWART LTD., WWW.MCCLELLAND.COM

Vote it up
82
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza