Corneliu Porumboiu: „Familia e cheia ta, ca om“

La 34 de ani, regizorul a reuşit, din nou, să ia două premii la Cannes cu cel mai nou film al său. Pentru el, soţia şi fetiţa sunt însă mai importante decât succesul peliculelor sale
 

„Premiul Juriului, pentru filmul Poliţist, adjectiv.“, se aude anunţul de decernare în Salle Debussy. E 2009 şi lui Adrian Porumboiu, fostul mare arbitru de fotbal, în prezent patron al clubului de fotbal din Vaslui, i se umezesc instantaneu ochii. „Toate succesele mele ca arbitru internaţional n-au valorat cât cel de la Cannes. Pentru că aparţine fiului meu“, i-a spus el jurnalistului Cătălin Tolontan. La trei ani de la succesul care a ţinut prima pagină a ziarelor din România – Premiul Camera d’Or pentru pelicula A fost sau n-a fost –, Corneliu Porumboiu, tânărul născut în Vaslui, oraşul fără cinematograf, a reuşit să dea din nou lovitura la Cannes. Filmul Poliţist, adjectiv., care va avea premiera în România pe 3 iulie, a câştigat două premii: Prix du Jury şi FIPRESCI, al Federaţiei Internaţionale a Criticilor de Film.

Regizorul de 34 de ani se fereşte însă să-şi laude creaţia şi vorbeşte în termeni simpli despre momentele în care a păşit pe covorul roşu de la Cannes. De fapt, la momentul interviului pentru Reader’s Digest, pe Corneliu îl preocupau mai mult gândurile despre grădiniţa la care s-o dea pe fetiţa lui de aproape trei ani, pe care o consideră chiar mai importantă decât filmul.

RD: De ce poliţist şi de ce „poliţist, adjectiv“? Publicul l-ar putea percepe ca pe o insultă la adresa acestui reprezentant al statului de drept.

CP: În cadrul filmului există explicaţia pentru titlu. M-a inspirat o istorie poliţistă din Vaslui, am câţiva prieteni poliţişti aici. Are mai multe rădăcini. Fiind un film de gen, oricât de realist ar fi demersul meu – căci am obsesia realismului – rămâne totuşi doar un film, chiar dacă spune o poveste din contemporan, din România zilelor noastre.

RD: Cui ai dat primul telefon după ce ai fost premiat la Cannes?

CP: Am vorbit cu soţia mea şi apoi cu părinţii mei. Erau toţi adunaţi acasă. Dar la vreo oră după, pentru că am fost nevoit să dau foarte multe interviuri.

RD: Nu e prima oară când păşeşti pe covorul roşu de la Cannes. Care sunt trăirile unui regizor când se află acolo, în preajma atâtor vedete şi în luminile blitzurilor foto?

CP: În acele momente, eu, unul, sunt foarte concentrat asupra filmului meu, asupra premierei, mă gândesc cum va fi primit, cum va reacţiona publicul. Aveam emoţii pentru că era prima vizionare publică a filmului şi mă gândeam la chestiunile tehnice.

RD: În Vaslui, până de curând n-a existat niciun cinematograf. După Festivalul de Film Transilvania (TIFF), unde a rulat în avanpremieră, ai dus filmul mai întâi în oraşul natal spre a fi prezentat publicului de acolo…

CP: Da, recent s-a construit un mall care are două săli de cinema. Cu o săptămână înainte de premiera de la Bucureşti, l-am prezentat la Vaslui, în semn de mulţumire şi de apreciere pentru oamenii de acolo. M-a ajutat foarte multă lume din Vaslui la realizarea filmului, de la primărie şi poliţia locală, la prieteni. E modul meu de a le mulţumi încă o dată.

RD: Ai un tată celebru. Cum a arătat copilăria lui Corneliu Porumboiu alături de marele arbitru Adrian Porumboiu, cu ce greutăţi te-ai luptat?

CP: Într-un oraş ca Vasluiul, în care „nu se întâmpla nimic“ şi în care toată lumea cunoştea pe toată lumea, toţi mă vedeau ca băiatul lui Porumboiu. Asta mi-a adus mai multe dezavantaje decât avantaje (râde). După ce am crescut, am început să mă detaşez de bârfe şi de greutatea numelui Porumboiu. Copilăria mea a fost strâns legată de fotbal, normal. De la opt ani am început să practic acest sport, împins de tata. Am şi jucat la juniori, dar eram un jucător destul de prost. Cum între timp făceam şi un liceu de matematică-fizică, la 17 ani a trebuit să decid dacă să merg mai departe cu fotbalul sau cu cartea. Urma să dau la facultate. Am decis să renunţ la fotbal. Nu mi se potrivea.

RD: Crezi că Adrian Porumboiu a reprezentat o şansă pentru actualul regizor Corneliu Porumboiu?

CP: Da, în primul rând prin educaţia pe care mi-a dat-o. Tata m-a inspirat prin puterea şi dorinţa de muncă. El nu suportă mediocritatea. Dacă vezi asta la părinţii tăi zi de zi, n-ai cum să fii altfel. Şi apoi, el a reprezentat o şansă prin susţinerea financiară pe care mi-a acordat-o la primul film. Nu toţi au această şansă.

RD: Tatăl tău a spus că în fotbal a investit 14 milioane de euro în ultimii trei ani, fără prea mari satisfacţii, iar în filmele tale doar câteva sute de mii, dar a primit infinit mai multe satisfacţii…

CP: Nu se pune problema de băgat bani. Mă susţin singur. E clar că nu făceam A fost sau n-a fost fără ajutorul lui, dar al doilea film l-am făcut cu banii de pe primul şi apoi tot aşa, e o chestiune înlănţuită. Nu m-aş mai simţi OK să-i cer bani şi, în general, să vin cu bani de acasă pentru un alt film. Asta ar însemna că ceea ce fac nu are randament, e o afacere care nu se susţine şi atunci nu mai merită s-o fac.

RD: Ce făceai la Revoluţia din 1989? Ai ajuns mai târziu să faci un film pe tema asta (n.r.: A fost sau n-a fost)…

CP: Aveam 13 ani, eram în clasa a opta. Eram un copil, revoluţia „am petrecut-o“ în faţa televizorului. A fost intermediată de televizor. În Vaslui nu s-a întâmplat mai nimic, a fost destul de linişte aici, în comparaţie cu celelalte oraşe. Am fost ţinut însă în casă de părinţi. Era teama aia de terorişti, de ce se poate întâmpla…

RD: A fost sau n-a fost?

CP: Nu ştiu… (râde). Chiar nu ştiu! În felul în care trăim azi, pot să zic că a fost ceva. Şi bine că a fost ceva!

RD: Care sunt valorile care te-au inspirat şi continuă să te inspire, în general, în viaţă?

CP: Sunt un tip tenace şi serios. Încerc să-mi fac treaba cum se poate mai bine. Nu pot să zic aici lucruri generale, ci doar că îmi propun mereu să fac lucrurile bine pe felia mea, pe ceea ce am învăţat. Nu sunt încă la vârsta la care să pot da sfaturi.

RD: Din 2006, eşti cap de familie. Cum se descurcă regizorul Porumboiu în acest rol al vieţii?

CP: Eu zic că bine (râde). Dincolo de orice, familia – soţia şi fetiţa mea de doi ani şi jumătate – este clar, acum, cel mai important lucru din viaţa mea. E mai importantă chiar şi decât filmul. Tocmai de aceea, în fiecare zi încerc să termin cât mai repede ce am de făcut şi să ajung acasă pentru a petrece cât mai mult timp cu fetiţa mea. Nu vreau să pierd momentele importante din viaţa fiicei mele.

RD: E o responsabilitate mare…

CP: Da, contează enorm anii ăştia. A început deja să întrebe „De ce?“, „Cum?“ şi vreau să fiu acolo să-i răspund, să am răbdare să-i explic, mai ales că lumea în care trăim e departe de a fi perfectă, iar un copil de vârsta ei e atât de influenţabil. Nu-mi place însă să-i citesc basme (râde iar)… Asta e clar! Sunt toate parcă atât de comune, de forţate! Cred că e deformaţie profesională. Eu sunt, cum spuneam, un tip realist.

RD: Ce învăţăminte ai început să pui, totuşi, deoparte pentru fiica ta?

CP: Nu mi-aş dori să-i dau neapărat învăţăminte, nu sunt genul ăsta de tată. Încerc să-i arăt toate faţetele vieţii, să-i spun ce e bine şi ce e rău. Nu vreau să-i imprim eu calea, vreau să o las să descopere. O să o îndrum să facă un sport, să înveţe să cânte la un instrument, dar, mai departe, ea va trebui să aleagă ce-şi doreşte în viaţă.

RD: Cum ai întâlnit-o pe soţia ta, Arantxa?

CP: S-a întâmplat în urmă cu zece ani, în România. Ea terminase Teatrul şi lucra ca scenograf aici. În 2005, pe când eu mă aflam cu o rezidenţă la Cannes, ne-am reîntâlnit la Paris.

RD: Cât de mult contează familia acum în dezvoltarea ta personală şi profesională?

CP: Foarte mult. În familie e cheia ta, ca om. Dacă ai o viaţă de familie liniştită şi frumoasă, toate celelalte vin foarte uşor.

RD: A existat vreodată vreun moment când viaţa părea să te învingă?

CP: Au fost mai multe momente dificile, de îndoială. Poate cel mai greu a fost atunci când n-am reuşit să intru la ATF (n.r.: Academia de Teatru şi Film), în 1998. Terminasem ASE-ul (n.r.: Academia de Studii Economice), dar nu-mi dădusem încă licenţa. Era o perioadă când majoritatea colegilor mei de facultate începuseră să lucreze, să încropească ceva, o carieră, şi mi-am pus multe întrebări asupra viitorului meu. Mi-am propus să fac film într-o perioadă grea pentru industria de gen din România, când se făcea un film pe an. Treaba cu regia părea o demenţă. Eşecul a fost însă ca un pas înainte. Când am intrat la facultate, în anul următor, nu m-am jucat, mi-am luat rolul în serios şi am învăţat foarte mult.

RD: O serie de critici susţin că Poliţist, adjectiv., film ce va avea premiera pe 3 iulie, nu va putea fi digerat de publicul român la adevărata lui valoare. Cum este publicul român?

CP: Depinde. Când fac un film, eu mă gândesc, în general, la publicul meu. Cred că am un public al meu, de 13-14.000 de oameni, cam aceiaşi care au văzut şi A fost sau n-a fost. Sunt persoane care frecventează cinematografele şi festivalurile de gen şi care cred, mai ales, că un film este mai mult decât entertainment. Îmi place să cred că aceşti oameni îmi sunt fideli şi vor veni şi la Poliţist, adjectiv. Niciodată când fac un film nu mă gândesc să ajung la un public de 100.000 de spectatori şi nici să am succesul unui film american.

RD: Ce urmează?

CP: Am două proiecte de scenariu, dar încă nu am început să scriu.Va mai dura puţin. Dacă scrii şi scenariul şi faci şi filmul, eu zic că doi-trei ani e un ritm cam dur pentru România.

RD: Pe când un Oscar pentru un film românesc?

CP: Nu ştiu. E foarte complicat aici şi nu depinde atât de film, cât de distribuitorii din America, de promovare. Nu văd un orizont de timp.

RD: Cum e Corneliu Porumboiu ca om, în spatele deja prestigioasei cariere de regizor?

CP: Sunt o persoană mai timidă şi am un tip de comunicare mai abrupt, cumva, dar cred că asta m-a ajutat foarte mult în cinematografie.

Vote it up
76
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza