Cautatorul

Deschiderea unui orfelinat a fost partea usoara. Dar drumul anevoios prin Himalaya, pentru a gasi familiile a 24 de "copii pierduti", avea sa-l epuizezeFoto: Din arhiva personala a lui Conor Grennan
 

<p>Asa ca, in aceeasi luna, Grennan si-a facut bagajele, in care a pus si un dosar cu nume­le si fotografiile a 24 de copii de la Little Princes. A pornit intr-un zbor plin de turbulente, la bordul unui avion cu un singur motor, pana la o pista de aterizare neasfaltata din in­depa­rtata regiune nord-vestica Humla, locul in care se nascusera copiii. "Humla este cea mai izolata zona a tarii si una dintre cele mai sarace, ceea ce e ceva in Nepal", spu­ne Grennan. "Nu exista drumuri si trupele de gherila au aruncat in aer toate podurile. Traversezi raul pe sforile unor scripeti, cu oameni care sa te traga de o parte si de alta a apei." Calatoria prin aceasta regiune insemna "catarari si coborari la 90 de grade" pe piscuri crestate.

Grennan a angajat un translator si, pentru gentile de orez si alte provizii, doi hamali din zona. Apoi a pornit la drum doar cu o harta rudimentara, dupa care s-a ghidat pentru a ajunge in primul sat, Ripa. "Credeam ca sunt in forma", isi aminteste el. Dar, dupa cateva ore, tendinita de la genunchi i-a dat o durere subita si a inceput sa schiopateze. Cei patru barbati au urmat cursul apei doua zile, pana au ajuns la primul palc de colibe. "Totul era construit in panta abrupta. Era un peisaj straniu si incredibil de frumos", spune Grennan. "Au iesit toti sa ma vada". Le-a dat unor ba­trani din sat numele celor pe care ii cautau. Primii parinti la care au ajuns au scos din casa o sacosa cu nuci si miere, pentru a i-o da strainului care avea vesti despre fiul lor.

"Am stiut din clipa in care i-am vazut ca erau parintii lui Dharma, pentru ca aratau exact ca el", spune Grennan. Totusi, a fost prudent. "Aveti un fiu? Cum se numeste? Cu cine l-ati lasat sa plece? Cand a plecat?". Abia dupa aceasta discutie a scos fotografia baiatului de zece ani pe care parintii il lasasera sa plece cu cinci ani in urma. "Au izbucnit amandoi in lacrimi."
Le-a dat scrisoarea pe care le-o scrisese Dharma, in care le spunea ca ii este dor de ei si ca invata bine. A vazut cum mama a sarutat plangand fotografia si si-a apasat-o pe frunte ca pe un obiect sfant.

In urmatoarele trei saptamani, scena aceasta sfasietoare s-a tot repetat, sat dupa sat, pana cand Grennan a ajuns la ultimul copil.

Intoarcere dificila

Grennan si-a umplut memoria aparatului cu poze cu familiile din Humla, a pus bine scrisorile lor catre copii si apoi a inceput drumul extenuant spre pista de avioane. Era entuziasmat de succesul avut, dar si ingrijorat de norii de zapada de deasupra piscurilor indepartate. Daca vine zapada, pana aici mi-a fost, isi spunea el.

In una dintre primele nopti, Grennan si echipa s-au oprit la o fosta casa pentru reuniunile maoiste. Dormeau pe jos, pe pamant, cand tresarira din cauza unor voci puternice. Ghizii lui nepalezi i-au identificat imediat ca fiind soldati maoisti. Grennan se gandi repede si insfaca toate lanternele pe care le aveau. "Tinem una in fiecare mana si tinem mainile departate", le-a spus, pentru a crea iluzia ca sunt sase persoane in coliba, nu trei. Soldatii s-au oprit, a­poi au plecat mai departe.

S-a intamplat sa mai aiba parte de o intalnire, dar mai placuta: un voluntar de la World Food Programme i-a spus ca urma sa vina un elicopter dupa el sa-l re­cupereze si ca Grennan era binevenit si el la bord. Trebuia doar sa ajunga pe var­ful unui deal in ziua urmatoare. Grennan si-a platit bucuros hamalii si le-a dat orezul ramas. S-a relaxat gandindu-se la oaspetii lui, care il asteptau sa-si petreaca impreuna Craciunul in Kathmandu. Printre ei era o voluntara americanca, Liz Flanagan, care venea de la un orfelinat din India pentru a sta cateva zile cu copiii de la Little Princes.

Grennan a stat pe varful dealului 12 ore pe zi, patru zile la rand, dar elicopterul nu a aparut. In a cincea zi, a fost nevoit sa accepte adevarul: sa astepte toata iarna sau sa porneasca la drum.

Noul lui prieten de la WFP l-a indemnat sa astepte, batranii din sat l-au sfatuit si ei sa nu plece. Cum n-au reusit sa-l convinga, localnicii l-au ajutat sa-si stabileasca ruta si sa gaseasca doi hamali. In prima noapte pe drum, Grennan le-a zis noilor hamali numele unui sat prin care mai trecuse inainte. Si-a imaginat ca va putea bate la usile satenilor pana vor gasi un loc unde sa doarma. "Apoi am vazut apropiindu-se luminile unor lanterne pe poteca", isi aminteste Grennan. Un grup de asistenti umanitari europeni veneau spre ei. Aveau cheia colibei si chiar si vase pentru gatit si mancare. "A fost pur si simplu un miracol sa vina tocmai acolo in noaptea aceea si exact in acel moment", spune Grennan, uimit si acum. Dupa un somn de cateva ore, si-a trezit hamalii si au pornit iar la drum, inainte de rasaritul soarelui. Cand s-a crapat de ziua, era cat se poate de senin - un semn bun. Pestrita echipa a ajuns la pista in numai doua zile, dupa 27 de ore de mers. 

Tocmai aterizase un avion din Kathmandu. Grennan a zarit o familie ne­paleza cu un baiat care ii amintea de Dharma. Tatal l-a vazut ca se uita insistent si s-a apropiat cu un zambet radios. Grennan a tresarit cand a realizat ca era intr-adevar unul dintre parintii cu care se intalnise in Ripa in urma cu trei saptamani, la inceputul drumului. Si baiatul chiar era Dharma. Parintii deja il adusesera unde ii era locul.

Cautarile vor continua

Inapoi in Kathmandu, Grennan a descarcat peste 600 de fotografii pentru a le arata copiilor: "Cand sunt fericiti, trag aer in piept si scot un icnet". Studiau fascinati fotografiile cu familiile lor, cu fratii mai mici, cu paraurile care le placeau si cu luminisurile in care obisnuiau sa se joace pe vremuri. Au dormit cu scrisorile trimise de parinti.

Grennan si Ait-Mansour au pus Dhaulagiri House pe picioare. Grennan estimase ca ar costa doar 750 de dolari pe an sa hraneasca, sa adaposteasca, sa imbrace si sa scoleasca fiecare copil. Prietenii din State isi doreau mult sa ajute si ei si au adunat 5.000 de dolari.

Grennan spune: "Oamenii vor sa trimita creioane, caie­te si tot felul de lucruri, si noi ii lasam, dar adevarul este ca numai sumele cheltuite pe transport ar fi suficiente pentru a cumpara de zece ori mai multe lucruri din Nepal. Liz ar fi vrut sa aduca niste cadouri de Craciun in prima ei vizita, dar a trebuit sa ii spun: in primul rand sunt budisti, in al doilea rand avem nevoie de bani pentru igiena, mancare si scoala. Nu vrem sa fie prea diferiti de alti copii".

Prima intalnire a lui Grennan cu Flanagan de Craciun a fost una deosebita. S-au casatorit in martie 2008. In august 2008, cei doi s-au intors in Statele Unite pentru ca Grennan sa urmeze un curs de MBA la Universitatea New York. Unul dintre scopurile lui este gasirea de noi sur­se de finantare pentru fundatia lui, Next Generation Nepal, care se ocu­pa de conducerea orfelinatului. Grennan intentiona sa se intoarca macar o data sau de doua ori pe an in Nepal dupa ce se avea sa i se nasca propriul copil, in februarie 2009. "Nu vom renunta niciodata la asta. Ii adoram pe copiii nepalezi si le iubim si tara", spune el.

De la prima lui calatorie in munti, in urma cu doi ani, Grennan si partenerii lui au pus 125 de copii pierduti in le­ga­tura cu familiile lor. Vreo 20 s-au intors acasa. Acum la Dhaulagiri stau 26 de copii si cateva dintre mamele lor au fost angajate acolo pentru menaj.

Inainte de a pleca din Nepal, Gren­nan a mai facut un drum pentru gasirea unor familii la poalele dealurilor de langa Kathmandu. A reusit sa le localizeze. Intors la orfelinat, a chemat fiecare copil in parte ca sa-i dea vesti de acasa si sa-i arate fotografii. Pentru prima data a avut si vesti proaste, pentru o fetita: "Parintii tai nu mai locuiesc in satul vostru. Nu sunt sigur ca voi putea sa-i gasesc". Ea plangea, asa ca i-a facut singura promisiune posibila: "Vom cauta in continuare".</p>

Vote it up
543
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza