Cautatorul

Deschiderea unui orfelinat a fost partea usoara. Dar drumul anevoios prin Himalaya, pentru a gasi familiile a 24 de "copii pierduti", avea sa-l epuizezeFoto: Din arhiva personala a lui Conor Grennan
 

<p>Conor Grennan se tara de-a lungul unei stanci si lumina galbena a lampasului sau era singura care strapungea bezna adanca a Himalayei. Departe, jos, se auzeau apele repezi si reci ale unui rau. Un singur pas gresit il putea face sa zboare de pe cararea ingusta. Un genunchi ii zvacnea de durere din cauza saptamanilor de mers pe jos, dar nu se lasa. Chiar si localnicii din satele izolate din Nepal evita sa iasa noaptea. Ei l-au avertizat pe americanul de 32 de ani ca era mult prea riscant ce facea. Dar Grennan a platit dublu doi hamali, spunandu-si ca nu avea de ales. In rucsac, Grennan avea un dosar cu fotografiile a 24 de copii pe care ii crescuse.

Ii crescuse cu drag pe cand lucra ca voluntar la un orfelinat de langa Kathmandu, capitala tarii. In anii de razboi civil, traficantii au luat mii de copii din satele indepartate de langa granita tibetana. Parintii copiilor credeau ca le platisera acestora ca sa-i scape pe copii de serviciul militar in armata rebelilor, dar, de fapt, fara sa stie, ii condamnasera la o viata de munca grea in capitala sau, poate, la ceva mai rau. Situatia lor disperata l-a indemnat pe Grennan sa incerce ce nu mai indraznise nimeni: sa readuca laolalta parintii si copiii.

Asa ajunsese sa-si petreaca trei saptamani mergand din sat in sat prin Humla, chiar inainte de venirea iernii si a zapezii. Cand incep ninsorile, singurul loc amenajat pentru decolari si aterizari se inchide, iar Grennan risca sa ramana luni de zile captiv in muntii acestia necrutatori, la mila unor oameni ingrozitor de saraci. Drumul pana la locul de unde putea lua avionul era de cinci zile pentru un drumet cu experienta. El avea doar doua zile la dispozitie.

Infometat si suferind, inainta cu greu prin bezna. "Nu ne oprim!", se repezea sa le spuna hamalilor care dadeau sa se odihneasca. Ii auzea susotind in spate. Era tensionat din cauza lor. Deodata, realiza ca noaptea aceea nea­gra era cufundata intr-o liniste innebunitoare. Il abandonasera hamalii? Panica il sugruma. Sunt pierdut aici. Daca ma jefuiesc si ma lasa sa mor, nimeni nu va sti vreodata, se gandi el.

Nepalul trebuia sa fie o mica aventura, prima oprire din calatoria in jurul lumii la care Grennan visase ani la rand. Fiu al unui poet irlandez si al unei profesoare americane, crescuse in Pough­keepsie, New York si  absolvise Facultatea de Stiinte Politice a Universitatii din Virginia. Dupa aproape un deceniu de munca in organizatii internationale non­profit ca EastWest Institute, intr-o organizatie de consiliere in Praga, era nerabdator sa schimbe servieta cu un rucsac. Se gandea ca un pic de munca voluntara va imbogati experien­ta cala­toriei, iar pentru un orfelinat condus de francezi, la sud de Kat­hmandu, ajutorul din partea lui era binevenit. "Imi imaginam ca pot face un bine, apoi sa plec mai departe si sa ma distrez", spune el razand amar. Asta gandea inainte sa-i intalneasca pe micii rezidenti de la Little Princes Children's Home.

La vremea la care a ajuns Grennan acolo, in noiembrie 2004, razboiul civil facea ravagii in Nepal de opt ani. Povestile triste din camerele orfelinatului Little Princes erau doar o parte infima din suferinta celor 30.000 de "copii pierduti" din Nepal. Dupa ce le-au dat asigurari parintilor ca banii vor fi folositi pentru achitarea taxelor scolare in Kathmandu, traficantii au lasat copiii sa-si poarte singuri de grija pe strazile capitalei, i-au trimis la munca fortata sau i-au vandut ca sclavi. Unele dintre fete au fost scoase ilegal din tara si vandute ca sclave sexuale in India. Cei 18 copii care roiau in jurul lui Grennan in prima dimineata si care il salutau pe "fratele Conor" erau printre cei mai norocosi: traficantii acceptasera sa-i lase in grija orfelinatului.

Desi nu prea fusese in compania copiilor pana atunci, dupa cum el insusi spune, Conor incepu sa-si dedice cu bucurie tot timpul celor mici, care erau incantati sa-l strige si sa se arunce gramada pe el, intr-o lupta plina de amuzament. Impartea cu ei cele doua mese zilnice de dal bhat (n.r. - linte cu orez) si ii privea cum ling farfuriile de metal. Cand se intampla sa fie rasfatati cu o bucatica de carne de pui, copiii mancau si oasele. Grennan nu isi imaginase vreodata o asemenea foame.

Cu timpul, a ajuns sa ii indrageasca pe Mamita, o fetita de cinci ani care nu zambea niciodata, si pe Dharma, un baiat genial de zece ani, care era translato­rul lui. Mai era si Hirazen, care se distra trisand la carti, si Ganesh, cel mai mare dintre ei, care la 11 ani ii conducea linistit pe ceilalti, fapt pentru care fusese poreclit cu drag  "The Boss".

Grennan le povestea adesea copiilor, care faceau ochii mari la el, despre lumea de dincolo de valea aceea muntoasa in care traiau ei, descriindu-le submarine, avioane si felul in care oamenii au ajuns pe Luna. "Probabil  ca niciodata nu m-au crezut", spune el. Cand se intrebau ce este un ocean, fiul de poet ii urca pe terasa acoperisului si le arata orizontul.
- Adica apa ca pana la casa aia?
- Nu, mai departe, le spunea. Apa cat vezi cu ochii: de aici pana la munti si dincolo de ei, si mult, mult mai adanca decat ar fi pana la poalele dealurilor.

Dupa cateva luni, Grennan se pregatea sa-si continue calatoria in jurul lumii. Le-a promis copiilor ca avea sa se intoarca dupa un an.
- Nu le spune asta, l-au dojenit ceilalti adulti. Voluntarii mereu le spun asa si copiii nu-i mai vad niciodata.
- Ma voi intoarce, a insistat Grennan.

Om de cuvant, dupa ce a inconjurat Pamantul, Grennan s-a intors la Little Princes in ianuarie 2006, pentru o perioada nedefinita. Traia din economii­le lui si din donatii modeste facute de rude si prieteni. In Nepal, una dintre cele mai sarace tari din lume, venitul mediu anual pe cap de locuitor este de 290 de dolari. "Cam atat costa rucsacul meu", spune Grennan, dand din cap.
Viata la Little Princes, in Kathmandu Valley, era mai usoara decat in zonele rurale devastate de razboi si lovite de seceta, dar nimeni nu avea incalzire in casa. Nu a nins jos in vale, dar tempe­ra­tura a scazut de multe ori pana la inghet, iar vantul ce venea din muntii inalti era nemilos. Copiii se infofoleau cu mai multe straturi de hai­ne si se cuibareau unii in altii la culcare. Grennan tremura in sacul de dormit. Copiii purtau caciuli de lana zi si noapte.

Intr-o zi, Grennan o zari pe micuta Mamita, care, desi era la orfelinat de luni de zile, inca nu vorbea. Ochii ei intunecati il priveau cu multa seriozitate. Un impuls de moment il facu sa apuce varful conic al ca­ciulii ei de lana si sa-l turteasca, facand un sunet ca de pompa de desfundat. Spre surprinderea lui, fetita izbucni in ras si o lua la fuga, aruncand vesela cate o privire peste umar, pana ce "fratele Conor" intelese si incepu sa o fugareasca.

Prinderea unui traficant

Cum razboiul nu se mai termina, Little Princes ramase fara locuri. Cu toate acestea, cand Grennan si ceilalti voluntari au aflat ca sapte copii erau tinuti de un traficant cunoscut intr-o cocioaba, pe o artera principala din Kathmandu, au mers sa investigheze.
Inauntru era o camera mica, fara ferestre, intunecoasa. In crapaturile zidurilor erau indesate ziare, ca sa nu intre frigul. Copiii stateau tacuti pe podea, prea slabiti chiar si pentru joaca. Erau murdari, desculti si malnutriti. In saptamanile urmatoare, Grennan si un alt voluntar de la Little Princes faceau de doua ori pe saptamana un drum de cateva ore, schimband doua autobuze pana la cocioaba, ca sa le duca orez. Copiii nu au scos ni­ciodata un cuvant", spune Grennan.

Angajatii de la Little Princes au incercat sa-l convinga pe traficant sa le dea dru­mul copiilor, dar acesta a refuzat. Angajati prin hoteluri si alte locuri de acest gen, copiii i-ar fi putut aduce bani mai multi ani la rand. Cand Grennan si colegii le-au cerut autoritatilor de la protectia copilului sa intervina, li s-a spus ca traficantul are documente (probabil falsificate) de tutore, asa ca tot ce ar fi putut face impotriva lui ar fi fost sa il acuze de neglijenta.

Dar nu era timp. De la bazele lor din munti, rebelii maoisti au ajuns in Capitala in aprilie 2006, iar Grennan si alti occidentali au fost obligati sa plece imediat. Cand s-a intors din Statele Unite in Nepal, dupa cinci luni, toti copiii de la Little Princes erau in siguranta. Dar cei sapte copii tinuti de traficant disparusera in haosul creat, exact cum se gandea cu teama ca se va intampla. S-a simtit cumva responsabil: "Stiam ca trebuie sa ii gasesc".

Punand cap la cap ce reusise sa afle de la diverse surse din reteaua de traficanti, Grennan afla ca cei mici fuse­sera separati. Dar nu stia daca traiau pe strazi, daca fusesera vanduti ca sclavi sau institutionalizati pe undeva. Ii tot batea la cap pe cei de la Protectia Copilului si gasise un asistent social intelegator, care il punea la curent cu orice indiciu nou.

Impreuna au reusit sa o gaseasca, intr-un sat din apropiere, pe singura fata din grup. Epuizata si murdara, mer­gea pe o carare ducand borcane grele cu apa. Apoi, Grennan a gasit un baiat in varsta de sase ani, care muncea 12 ore pe zi la un hotel, unde spala vase. Alti doi, gasiti pe strada, erau la un pas de moarte si au fost internati in spital la sectia pentru malnutriti, unde Grennan obisnuia sa-i vegheze noaptea, picurand apa de pe degete pe buzele unuia dintre baieti, pentru a-l ajuta sa se hidrateze. I-a luat trei luni ca sa-i aduca iar impreuna pe toti sapte.

In timp ce luptele pareau sa inceteze in munti, Little Princes si alte orfelinate se supraaglomerasera. Grennan si un tanar coleg francez de la Little Princes, Farid Ait-Mansour, si-au dat seama ca aveau un singur lucru de facut daca vroiau sa ajute zecile de copii care inca nu aveau unde sa stea: sa deschida chiar ei o casa de copii. Dar vroiau sa faca mai mult: sa mearga spre munti si sa-i reuneasca pe copii cu familiile lor.</p>

Vote it up
327
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza