Căutătorul

Deschiderea unui orfelinat a fost partea uşoară. Dar drumul anevoios prin Himalaya, pentru a găsi familiile a 24 de „copii pierduţi“, avea să-l epuizeze
 

Conor Grennan se târa de-a lungul unei stânci
şi lumina galbenă a lămpaşului său era singura care străpungea bezna adâncă a Himalayei. Departe, jos, se auzeau apele repezi şi reci ale unui râu. Un singur pas greşit îl putea face să zboare de pe cărarea îngustă. Un genunchi îi zvâcnea de durere din cauza săptămânilor de mers pe jos, dar nu se lăsa. Chiar şi localnicii din satele izolate din Nepal evită să iasă noaptea. Ei l-au avertizat pe americanul de 32 de ani că era mult prea riscant ce făcea. Dar Grennan a plătit dublu doi hamali, spunându-şi că nu avea de ales. În rucsac, Grennan avea un dosar cu fotografiile a 24 de copii pe care îi crescuse.

Îi crescuse cu drag pe când lucra ca voluntar la un orfelinat de lângă Kathmandu, capitala ţării. În anii de război civil, traficanţii au luat mii de copii din satele îndepărtate de lângă graniţa tibetană. Părinţii copiilor credeau că le plătiseră acestora ca să-i scape pe copii de serviciul militar în armata rebelilor, dar, de fapt, fără să ştie, îi condamnaseră la o viaţă de muncă grea în capitală sau, poate, la ceva mai rău. Situaţia lor disperată l-a îndemnat pe Grennan să încerce ce nu mai îndrăznise nimeni: să readucă laolaltă părinţii şi copiii.

Aşa ajunsese să-şi petreacă trei săptămâni mergând din sat în sat prin Humla, chiar înainte de venirea iernii şi a zăpezii. Când încep ninsorile, singurul loc amenajat pentru decolări şi aterizări se închide, iar Grennan risca să rămână luni de zile captiv în munţii aceştia necruţători, la mila unor oameni îngro-zitor de săraci. Drumul până la locul de unde putea lua avionul era de cinci zile pentru un drumeţ cu experienţă. El avea doar două zile la dispoziţie.

Înfometat şi suferind, înainta cu greu prin beznă. „Nu ne oprim!“, se repezea să le spună hamalilor care dădeau să se odihnească. Îi auzea şuşotind în spate. Era tensionat din cauza lor. Deodată, realiză că noaptea aceea neagră era cufundată într-o linişte înnebunitoare. Îl abandonaseră hamalii? Panica îl sugruma. Sunt pierdut aici. Dacă mă jefuiesc şi mă lasă să mor, nimeni nu va şti vreodată, se gândi el.

Nepalul trebuia să fie
o mică aventură, prima oprire din călătoria în jurul lumii la care Grennan visase ani la rând. Fiu al unui poet irlandez şi al unei profesoare americane, crescuse în Poughkeepsie, New York şi absolvise Facultatea de ştiinţe Politice a Universităţii din Virginia. După aproape un deceniu de muncă în organizaţii internaţionale nonprofit ca EastWest Institute, într-o organizaţie de consiliere în Praga, era nerăbdător să schimbe servieta cu un rucsac. Se gândea că un pic de muncă voluntară va îmbogăţi experienţa călătoriei, iar pentru un orfelinat condus de francezi, la sud de Kathmandu, ajutorul din partea lui era binevenit. „Îmi imaginam că pot face un bine, apoi să plec mai departe şi să mă distrez“, spune el râzând amar. Asta gândea înainte să-i întâlnească pe micii rezidenţi de la Little Princes Children’s Home.

La vremea la care a ajuns Grennan acolo, în noiembrie 2004, războiul civil făcea ravagii în Nepal de opt ani. Poveştile triste din camerele orfelinatului Little Princes erau doar o parte infimă din suferinţa celor 30.000 de „copii pierduţi“ din Nepal. După ce le-au dat asigurări părinţilor că banii vor fi folosiţi pentru achitarea taxelor şcolare în Kathmandu, traficanţii au lăsat copiii să-şi poarte singuri de grijă pe străzile capitalei, i-au trimis la muncă forţată sau i-au vândut ca sclavi. Unele dintre fete au fost scoase ilegal din ţară şi vândute ca sclave sexuale în India. Cei 18 copii care roiau în jurul lui Grennan în prima dimineaţă şi care îl salutau pe „fratele Conor“ erau printre cei mai norocoşi: traficanţii acceptaseră să-i lase în grija orfelinatului.

Deşi nu prea fusese în compania copiilor până atunci, după cum el însuşi spune, Conor începu să-şi dedice cu bucurie tot timpul celor mici, care erau încântaţi să-l strige şi să se arunce grămadă pe el, într-o luptă plină de amuzament. Împărţea cu ei cele două mese zilnice de dal bhat (n.r. – linte cu orez) şi îi privea cum ling farfuriile de metal. Când se întâmpla să fie răsfăţaţi cu o bucăţică de carne de pui, copiii mâncau şi oasele. Grennan nu îşi imaginase vreodată o asemenea foame.

Cu timpul, a ajuns să îi îndrăgească pe Mamita, o fetiţă de cinci ani care nu zâmbea niciodată, şi pe Dharma, un băiat genial de zece ani, care era translatorul lui. Mai era şi Hirazen, care se distra trişând la cărţi, şi Ganesh, cel mai mare dintre ei, care la 11 ani îi conducea liniştit pe ceilalţi, fapt pentru care fusese poreclit cu drag „The Boss“.

Grennan le povestea adesea copiilor, care făceau ochii mari la el, despre lumea de dincolo de valea aceea muntoasă în care trăiau ei, descriindu-le submarine, avioane şi felul în care oamenii au ajuns pe Lună. „Probabil că niciodată nu m-au crezut“, spune el. Când se întrebau ce este un ocean, fiul de poet îi urca pe terasa acoperişului şi le arăta orizontul.

– Adică apă ca până la casa aia?

– Nu, mai departe, le spunea. Apă cât vezi cu ochii: de aici până la munţi şi dincolo de ei, şi mult, mult mai adâncă decât ar fi până la poalele dealurilor.

După câteva luni, Grennan se pregătea să-şi continue călătoria în jurul lumii. Le-a promis copiilor că avea să se întoarcă după un an.

– Nu le spune asta, l-au dojenit ceilalţi adulţi. Voluntarii mereu le spun aşa şi copiii nu-i mai văd niciodată.

– Mă voi întoarce, a insistat Grennan.

Om de cuvânt,
după ce a înconjurat Pământul, Grennan s-a întors la Little Princes în ianuarie 2006, pentru o perioadă nedefinită. Trăia din economiile lui şi din donaţii modeste făcute de rude şi prieteni. În Nepal, una dintre cele mai sărace ţări din lume, venitul mediu anual pe cap de locuitor este de 290 $. „Cam atât costă rucsacul meu“, spune Grennan, dând din cap.

Viaţa la Little Princes, în Kathmandu Valley, era mai uşoară decât în zonele rurale devastate de război şi lovite de secetă, dar nimeni nu avea încălzire în casă. Nu a nins jos în vale, dar temperatura a scăzut de multe ori până la îngheţ, iar vântul ce venea din munţii înalţi era nemilos. Copiii se înfofoleau cu mai multe straturi de haine şi se cuibăreau unii în alţii la culcare. Grennan tremura în sacul de dormit. Copiii purtau căciuli de lână zi şi noapte.

Într-o zi, Grennan o zări pe micuţa Mamita, care, deşi era la orfelinat de luni de zile, încă nu vorbea. Ochii ei întunecaţi îl priveau cu multă seriozitate. Un impuls de moment îl făcu să apuce vârful conic al căciulii ei de lână şi să-l turtească, făcând un sunet ca de pompă de desfundat. Spre surprinderea lui, fetiţa izbucni în râs şi o luă la fugă, aruncând veselă câte o privire peste umăr, până ce „fratele Conor“ înţelese şi începu să o fugărească.

PRINDEREA UNUI TRAFICANT

Cum războiul nu se mai termina, Little Princes rămase fără locuri. Cu toate acestea, când Grennan şi ceilalţi vo-luntari au aflat că şapte copii erau ţinuţi de un traficant cunoscut într-o cocioabă, pe o arteră principală din Kathmandu, au mers să investigheze.

Înăuntru era o cameră mică, fără ferestre, întunecoasă. În crăpăturile zidurilor erau îndesate ziare, ca să nu intre frigul. Copiii stăteau tăcuţi pe podea, prea slăbiţi chiar şi pentru joacă. Erau murdari, desculţi şi malnutriţi. În săptămânile următoare, Grennan şi un alt voluntar de la Little Princes făceau de două ori pe săptămână un drum de câteva ore, schimbând două autobuze până la cocioabă, ca să le ducă orez. Copiii nu au scos niciodată un cuvânt“, spune Grennan.

Angajaţii de la Little Princes au încercat să-l convingă pe traficant să le dea drumul copiilor, dar acesta a refuzat. Angajaţi prin hoteluri şi alte locuri de acest gen, copiii i-ar fi putut aduce bani mai mulţi ani la rând. Când Grennan şi colegii le-au cerut autorităţilor de la protecţia copilului să intervină, li s-a spus că traficantul are documente (probabil falsificate) de tutore, aşa că tot ce ar fi putut face împotriva lui ar fi fost să îl acuze de neglijenţă.

Dar nu era timp.
De la bazele lor din munţi, rebelii maoişti au ajuns în Ca-pitală în aprilie 2006, iar Grennan şi alţi occidentali au fost obligaţi să plece imediat. Când s-a întors din Statele Unite în Nepal, după cinci luni, toţi copiii de la Little Princes erau în siguranţă. Dar cei şapte copii ţinuţi de traficant dispăruseră în haosul creat, exact cum se gândea cu teamă că se va întâmpla. S-a simţit cumva responsabil: „ştiam că trebuie să îi găsesc“.

Punând cap la cap ce reuşise să afle de la diverse surse din reţeaua de tra-ficanţi, Grennan află că cei mici fuseseră separaţi. Dar nu ştia dacă trăiau pe străzi, dacă fuseseră vânduţi ca sclavi sau instituţionalizaţi pe undeva. Îi tot bătea la cap pe cei de la Protecţia Copilului şi găsise un asistent social înţelegător, care îl punea la curent cu orice indiciu nou.

Împreună au reuşit să o găsească, într-un sat din apropiere, pe singura fată din grup. Epuizată şi murdară, mergea pe o cărare ducând borcane grele cu apă. Apoi, Grennan a găsit un băiat în vârstă de şase ani, care muncea 12 ore pe zi la un hotel, unde spăla vase. Alţi doi, găsiţi pe stradă, erau la un pas de moarte şi au fost internaţi în spital la secţia pentru malnutriţi, unde Grennan obişnuia să-i vegheze noaptea, picurând apă de pe degete pe buzele unuia dintre băieţi, pentru a-l ajuta să se hidrateze. I-a luat trei luni ca să-i aducă iar împreună pe toţi şapte.

În timp ce luptele păreau
să înceteze în munţi, Little Princes şi alte orfelinate se supraaglomeraseră. Grennan şi un tânăr coleg francez de la Little Princes, Farid Ait-Mansour, şi-au dat seama că aveau un singur lucru de făcut dacă vroiau să ajute zecile de copii care încă nu aveau unde să stea: să deschidă chiar ei o casă de copii. Dar vroiau să facă mai mult: să meargă spre munţi şi să-i reunească pe copii cu familiile lor.

Aşa că,
în aceeaşi lună, Grennan şi-a făcut bagajele, în care a pus şi un dosar cu numele şi fotografiile a 24 de copii de la Little Princes. A pornit într-un zbor plin de turbulenţe, la bordul unui avion cu un singur motor, până la o pistă de aterizare neasfaltată din îndepărtata regiune nord-vestică Humla, locul în care se născuseră copiii. „Humla este cea mai izolată zonă a ţării şi una dintre cele mai sărace, ceea ce e ceva în Nepal“, spune Grennan. „Nu există drumuri şi trupele de gherilă au aruncat în aer toate podurile. Traversezi râul pe sforile unor scripeţi, cu oameni care să te tragă de o parte şi de alta a apei.“ Călătoria prin această regiune însemna „căţărări şi coborâri la 90 de grade“ pe piscuri crestate.

Grennan a angajat un translator şi, pentru genţile de orez şi alte provizii, doi hamali din zonă. Apoi a pornit la drum doar cu o hartă rudimentară, după care s-a ghidat pentru a ajunge în primul sat, Ripa. „Credeam că sunt în formă“, îşi aminteşte el. Dar, după câteva ore, tendinita de la genunchi i-a dat o durere subită şi a început să şchiopăteze. Cei patru bărbaţi au urmat cursul apei două zile, până au ajuns la primul pâlc de colibe. „Totul era construit în pantă abruptă. Era un peisaj straniu şi incredibil de frumos“, spune Grennan. „Au ieşit toţi să mă vadă“. Le-a dat unor bătrâni din sat numele celor pe care îi căutau. Primii părinţi la care au ajuns au scos din casă o sacoşă cu nuci şi miere, pentru a i-o da străinului care avea veşti despre fiul lor.

„Am ştiut din clipa în care i-am văzut că erau părinţii lui Dharma, pentru că arătau exact ca el“, spune Grennan. Totuşi, a fost prudent. „Aveţi un fiu? Cum se numeşte? Cu cine l-aţi lăsat să plece? Când a plecat?“. Abia după această discuţie a scos fotografia băiatului de zece ani pe care părinţii îl lăsaseră să plece cu cinci ani în urmă. „Au izbucnit amândoi în lacrimi.“

Le-a dat scrisoarea pe care le-o scrisese Dharma, în care le spunea că îi este dor de ei şi că învaţă bine. A văzut cum mama a sărutat plângând fotografia şi şi-a apăsat-o pe frunte ca pe un obiect sfânt.

În următoarele trei săptămâni, scena aceasta sfâşietoare s-a tot repetat, sat după sat, până când Grennan a ajuns la ultimul copil.

ÎNTOARCERE DIFICILĂ

Grennan şi-a umplut memoria apara-tului cu poze cu familiile din Humla, a pus bine scrisorile lor către copii şi apoi a început drumul extenuant spre pista de avioane. Era entuziasmat de succesul avut, dar şi îngrijorat de norii de zăpadă de deasupra piscurilor îndepărtate. Dacă vine zăpada, până aici mi-a fost, îşi spunea el.

În una dintre primele nopţi, Grennan şi echipa s-au oprit la o fostă casă pentru reuniunile maoiste. Dormeau pe jos, pe pământ, când tresăriră din cauza unor voci puternice. Ghizii lui nepalezi i-au identificat imediat ca fiind soldaţi maoişti. Grennan se gândi repede şi înşfăcă toate lanternele pe care le aveau. „Ţinem una în fiecare mână şi ţinem mâinile depărtate“, le-a spus, pentru a crea iluzia că sunt şase persoane în colibă, nu trei. Soldaţii s-au oprit, apoi au plecat mai departe.

S-a întâmplat să mai aibă parte de o întâlnire, dar mai plăcută: un voluntar de la World Food Programme i-a spus că urma să vină un elicopter după el să-l recupereze şi că Grennan era binevenit şi el la bord. Trebuia doar să ajungă pe vârful unui deal în ziua următoare. Grennan şi-a plătit bucuros hamalii şi le-a dat orezul rămas. S-a relaxat gândindu-se la oaspeţii lui, care îl aşteptau să-şi petreacă împreună Crăciunul în Kathmandu. Printre ei era o voluntară americancă, Liz Flanagan, care venea de la un orfelinat din India pentru a sta câteva zile cu copiii de la Little Princes.

Grennan a stat pe vârful dealului 12 ore pe zi, patru zile la rând, dar elicopterul nu a apărut. În a cincea zi, a fost nevoit să accepte adevărul: să aştepte toată iarna sau să pornească la drum.

Noul lui prieten de la WFP l-a îndemnat să aştepte, bătrânii din sat l-au sfătuit şi ei să nu plece. Cum n-au reuşit să-l convingă, localnicii l-au ajutat să-şi stabilească ruta şi să găsească doi hamali.

În prima noapte pe drum, Grennan le-a zis noilor hamali numele unui sat prin care mai trecuse înainte. şi-a ima-ginat că va putea bate la uşile sătenilor până vor găsi un loc unde să doarmă. „Apoi am văzut apropiindu-se luminile unor lanterne pe potecă“, îşi aminteşte Grennan. Un grup de asistenţi umanitari europeni veneau spre ei. Aveau cheia colibei şi chiar şi vase pentru gătit şi mâncare. „A fost pur şi simplu un miracol să vină tocmai acolo în noaptea aceea şi exact în acel moment“, spune Grennan, uimit şi acum. După un somn de câteva ore, şi-a trezit hamalii şi au pornit iar la drum, înainte de răsăritul soarelui. Când s-a crăpat de ziuă, era cât se poate de senin – un semn bun. Pestriţa echipă a ajuns la pistă în numai două zile, după 27 de ore de mers.

Tocmai aterizase un avion din Kathmandu. Grennan a zărit o familie nepaleză cu un băiat care îi amintea de Dharma. Tatăl l-a văzut că se uită insistent şi s-a apropiat cu un zâmbet radios. Grennan a tresărit când a realizat că era într-adevăr unul dintre părinţii cu care se întâlnise în Ripa în urmă cu trei săptămâni, la începutul drumului. şi băiatul chiar era Dharma. Părinţii deja îl aduseseră unde îi era locul.

CĂUTĂRILE VOR CONTINUA

Înapoi în Kathmandu, Grennan a descărcat peste 600 de fotografii pentru a le arăta copiilor: „Când sunt fericiţi, trag aer în piept şi scot un icnet“. Studiau fascinaţi fotografiile cu familiile lor, cu fraţii mai mici, cu pârâurile care le plăceau şi cu luminişurile în care obişnuiau să se joace pe vremuri. Au dormit cu scrisorile trimise de părinţi.

Grennan şi Ait-Mansour au pus Dhaulagiri House pe picioare. Grennan estimase că ar costa doar 750 $ pe an să hrănească, să adăpostească, să îmbrace şi să şcolească fiecare copil. Prietenii din State îşi doreau mult să ajute şi ei şi au adunat 5.000 $.

Grennan spune: „Oamenii vor să trimită creioane, caiete şi tot felul de lucruri, şi noi îi lăsăm, dar adevărul este că numai sumele cheltuite pe transport ar fi suficiente pentru a cumpăra de zece ori mai multe lucruri din Nepal. Liz ar fi vrut să aducă nişte cadouri de Crăciun în prima ei vizită, dar a trebuit să îi spun: în primul rând sunt budişti, în al doilea rând avem nevoie de bani pentru igienă, mâncare şi şcoală. Nu vrem să fie prea diferiţi de alţi copii“.

Prima întâlnire a lui Grennan cu Flanagan de Crăciun a fost una deosebită. S-au căsătorit în martie 2008. În august 2008, cei doi s-au întors în Statele Unite pentru ca Grennan să urmeze un curs de MBA la Universitatea New York. Unul dintre scopurile lui este găsirea de noi surse de finanţare pentru fundaţia lui, Next Generation Nepal, care se ocupă de conducerea orfelinatului. Grennan intenţiona să se întoarcă măcar o dată sau de două ori pe an în Nepal după ce se avea să i se nască propriul copil, în februarie 2009. „Nu vom renunţa niciodată la asta. Îi adorăm pe copiii nepalezi şi le iubim şi ţara“, spune el.

De la prima lui călătorie
în munţi, în urmă cu doi ani, Grennan şi partenerii lui au pus 125 de copii pierduţi în legătură cu familiile lor. Vreo 20 s-au întors acasă. Acum la Dhaulagiri stau 26 de copii şi câteva dintre mamele lor au fost angajate acolo pentru menaj.

Înainte de a pleca din Nepal, Grennan a mai făcut un drum pentru găsirea unor familii la poalele dealurilor de lângă Kathmandu. A reuşit să le localizeze. Întors la orfelinat, a chemat fiecare copil în parte ca să-i dea veşti de acasă şi să-i arate fotografii. Pentru prima dată a avut şi veşti proaste, pentru o fetiţă: „Părinţii tăi nu mai locuiesc în satul vostru. Nu sunt sigur că voi putea să-i găsesc“. Ea plângea, aşa că i-a făcut singura promisiune posibilă: „Vom căuta în continuare“.

Vote it up
1
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza