Căderea de pe munte

Să escaladezi Muntele Snowdon din Țara Galilor e floare la ureche. Sau nu?
 

– Vrea cineva să urce mâine pe munte? Trei dintre studenții Universității Bangor, care beau o bere la bar, au fost încântați: Sian Haigh-Brown, o tânără de 22 de ani, Will Brooks, seniorul grupului, de 25 de ani, care lucra la teza de doctorat, și iubitul lui Sian, Matt Jagger, de 21 de ani

Cel care pusese întrebarea era Matt Love, de 24 de ani, colegul de apartament al lui Matt Jagger.

– Ne întâlnim la noi acasă, pe la nouă?, sugeră tot el.

Ceilalți încuviințară. Era 6 februarie anul curent. Tinerii se gândeau de vreo cinci zile să urce pe munte, de când cel mai puternic viscol din ultimii 18 ani în Marea Britanie acoperise totul cu zăpadă. La zece mile depărtare, Muntele Snowdon arăta magnific. Fiind studenți, nu s-au sinchisit să se trezească mai devreme de zece dimineața. Și-au umplut rucsacurile cu mâncare, iar Jagger a verificat să aibă suficiente pulovere de lână, căciuli și mănuși, lanterne și pături izoterme. Parcul auto de la pârtia Pyg era plin, așa că au schimbat planul și au parcat la poalele traseului Watkin. Era o distanță de numai cinci kilometri și jumătate, dar era cel mai abrupt dintre cele șapte trasee de pe munte. Era deja ora 11 când au plecat. Cei trei bărbați urcaseră pe vârf de cel puțin 30 de ori și simțeau că îl cunosc bine. Sian venea aici din copilărie. La 11 ani își scrisese testamentul: „Când voi muri, vreau ca familia și câinele meu să-mi împrăștie cenușa de pe o stâncă din Llanberis Pass“. Vârful Snowdon, situat la o altitudine de 1.085 metri, este cel mai înalt pisc din Anglia și Țara Galilor și uneori poate fi înșelător. Deși jumătate de milion de vizitatori ajung pe vârf în fiecare an (aici există cafenele și o cale ferată cu o mică locomotivă cu aburi), unele dintre stânci sunt foarte dificile. Alpiniștii vin aici ca să se antreneze pentru Everest. Niciunul dintre cei patru studenți nu urcase până atunci pe zăpadă. Niciunul nu știa cât de ușor se topea zăpada sub razele soarelui, pentru ca apoi să înghețe noaptea. După o oră de mers pe jos, au dat de prima porțiune cu zăpadă și s-au bătut cu bulgări. După aceea, escaladarea a devenit mai grea. Pantele abrupte și înalte erau acoperite de grohotiș. Drumul era și el înzăpezit.

– Nu sunt deloc pregătit pentru asta, s-a strâmbat Jagger în timp ce o rafală de vijelie îi acoperea fața cu grindină.

– Dacă nu suntem în stare să ajungem acolo sus până la trei, mai bine ne întoarcem, a spus Will.

Era și așa destul de greu să se cațere în patru labe, dar știau că și mai periculos va fi la coborâre. La trei după-amiaza, au decis că era mai sigur să continue escaladarea decât să se întoarcă. Vântul pe culme era atât de puternic, încât Sian a fost ridicată în aer și izbită de stânci. Pantalonii lui Love înghețaseră bocnă. Cafeneaua era închisă, așa că s-au adăpostit lângă clădire și și-au mâncat sendvișurile. Era deja ora 16.00 și începea să se întunece, dar știau că drumul turistic era ușor de parcurs și, în plus, aveau lanterne. Vizibilitatea era de doar 30 de metri. Will și Matt Jagger mergeau în față, umăr la umăr. Sian și Matt Love veneau în spate.

– Totul e în pantă de acum încolo, a spus Sian. După 15 minute de mers, calea ferată, pe jumătate îngropată în zăpadă, se depărta de cărare. Fără a ezita, cei patru au urmat șinele. Strălucirea zăpezii care se adunase în mormane pe pante și pe drum genera multă lumină. În față, Will și Matt Jagger au zărit sclipind gheața. Forma o pantă la 20 de grade și se bomba peste linia de tren.

– Cum e?, a întrebat Will, lovind cu marginea bocancului în gheață.

A făcut o adâncitură, a mai făcut un pas și apoi a lovit din nou cu piciorul.

– Arată bine. Înfigeți-vă picioarele. N-o să pățim nimic. Jagger s-a lăsat cu toată greutatea pe gheață. Chiar dacă ar fi căzut, se îndoia că ar fi alunecat prea departe, deși prăpastia Clogwyn Coch (n.r. – Stânca neagră) era aproape.

În acel moment, cizmele lui Will au fugit de sub el. Căzu cu toată greutatea pe gheață. Alunecă în jos pe pantă cu picioarele înainte și dispăru în ceață.

– Will!, a strigat Jagger.

Apoi i-au cedat și lui picioarele. A încercat să se oprească în niște pietre, dar acestea alunecară sub greutatea lui. Se întinse către o stâncă, dar și aceasta se rupse în mâna lui. Bucăți ascuțite de stâncă străfulgerau pe lângă el. Aluneca pe panta extrem de abruptă cu picioarele înainte. A încercat să-și înfigă călcâiele în zăpadă, însă mișcarea i-a ridicat corpul și, la scurt timp, a început să zboare. Ridicându-și picioarele, a căzut cu spatele pe pantă, rucsacul protejându-l de stânci. Apoi a fost propagat în aer, ca un săritor de schi, peste stratul de rocă. A aterizat zgomotos, urlând de durere. Vârful unei stânci i se înfipsese în coapsă. Din fericire, aici stratul de zăpadă era adânc și gros, încetinindu-i coborârea. Și-a înfipt încă o dată călcâiele în zăpadă și, de data aceasta, s-a oprit. La doar câțiva centimetri de ghetele lui se deschidea abisul. A auzit un zgomot și a văzut mănușile lui Will rostogolindu-se pe pantă cu o mică avalanșă de pietre și căzând în gol peste margine. Sian și Matt Love erau paralizați de viteza cu care se desfășurau evenimentele. Amândoi știau că nu puteai supraviețui unei căderi în Clogwyn Coch. În weekendul anterior, doi frați muriseră în acelasi loc.

– Dă-mi telefonul!, a spus Love.

A tastat 999, numărul de Urgență. Stând cu picioarele bine fixate lângă stânci, au șuierat de câteva ori fluierele de salvare. Le-a răspuns un singur fluier. Și o voce:

– Sunt aici, pe stratul de stâncă, și nu mă pot mișca. Sunt bine, dar nu-l văd pe Will.

Sentimentul de ușurare pe care l-a simțit Sian la auzul vocii iubitului ei fu umbrit de îngrijorare. Will era aproape sigur mort. Două siluete se iviră din întuneric, mergând pe zăpadă cu niște crampoane atașate de bocanci. Dan Walker, de 20 de ani, student la medicină, și un nou membru al echipei de salvamont din localitatea Llanberis au săpat o gaură în zăpadă, în care Sian și Love puteau să se adăpostească. Pentru ceilalți doi nu puteau să facă nimic deocamdată. Trebuia să aștepte.

La poalele stâncii Clogwin, trei tineri alpiniști își croiau drum de-a lungul șinei de tren. John Swain, de 19 ani, Tom Ripley, de 19 ani, și Hamish Dunn, de 20 ani, echipați cu crampoane și ciocane pentru zăpadă, făceau un exercițiu tehnic. Cum se dovedea mai greu decât anticipaseră, începuseră să coboare în rapel pe stâncă, pentru a se întoarce acasă. Atunci, Swain auzi un strigăt slab de ajutor. Îi opri pe ceilalți.

– Continuă să strigi și te vom găsi!, țipă el.

După câteva secunde, au văzut un alpinist agățat de o pantă înaltă, care încerca să sune de pe un celular. Swain a îngenuncheat în fața lui și l-a palpat.

– Strigă dacă te doare ceva, îi spuse.

Bărbatul spunea că îl cheamă Will. Nu-și amintea nimic despre căderea lui, dar știa că își rupsese niște coaste.

Hamish a contactat salvamontiștii.

– Este conștient și respiră, dar are leziuni toracice grave și dureri insuportabile, a raportat el.

Era greu de crezut că un om putea supraviețui unei căderi pe o distanță atât de mare. În acel moment, Hamish mai observă ceva: la câțiva metri depărtare, alt om zăcea cu fața în jos. Swain l-a zgâlțâit, dar nu a obținut nicio reacție. Alpinistul era rece și cu fața ca de ceară. Avea un traumatism cranian. Era în mod evident mort. Presupunând că această persoană era însoțitorul lui Will, nu au spus nimic, pentru a nu-l alarma. Dar apoi telefonul lui Will a sunat și Swain a răspuns. Era Jagger.

– Am căzut și eu. Sunt mai sus, pe o stâncă.

Swain i-a spus că veneau ajutoare.

– Deci, în cazul în care tipul cu care am vorbit este prietenul lui Will, spuse el către ceilalți, cine e mortul?

Echipajul de elicoptere de salvare al Forțelor Aeriene Regale de pe Insula Anglesey a primit apelul la ora 17.00. În doar 13 minute elicopterul galben Sea King zbura cu 40 de kilometri pe oră spre locul accidentului, înfruntând vremea proastă și turbulențele. După ce au coborât elicopterul, Ed Griffiths, de 29 de ani, cel care opera cablul de salvare, l-a găsit pe Will Brooks chinuindu-se să respire. În jumătate de oră probabil că ar fi murit. Scuturat de frisoane pe stâncă și neîndrăznind să se miște, Matt Jagger văzu elicopterul sub el și îl cuprinse frica: dacă aluneca, putea cădea direct în lamele de la elicea acestuia. Griffiths a introdus un ac în pieptul lui Will pentru a diminua presiunea cauzată de plămânul perforat, apoi l-a ridicat pe o targă. Elicopterul a zburat direct la spitalul din Bangor. Presupunând că omul mort era celălalt alpinist, l-au lăsat acolo. Jagger i-a văzut îndepărtându-se și și-a sunat prietena:

– M-au lăsat aici, îi spuse el.

Sian a sunat echipa de salvamontiști:

– Un membru al grupului nostru se află încă pe munte.

Echipajul elicopterului tocmai preda pacientul când mesajul a ajuns la ei.

– Celălalt alpinist pe care l-ați găsit mort nu este din grupul nostru. Al nostru se află, de fapt, pe o stâncă mai sus.

La întoarcere, echipajul și-a continuat căutările pe munte cu ochelari cu vedere de noapte. A detectat o sursă slabă de lumină. Matt aprindea și stingea lanterna. Turbulențele făceau zborul dificil. Aeronava nu putea ateriza, pentru că exista riscul ca elicea să provoace o nouă alunecare a lui Jagger. Griffiths a trebuit să coboare pe un cablu lung. Își făcea balans proptindu-se de diverse stânci, pentru a-și găsi echilibrul. În cele din urmă, Matt a fost ridicat. Elicopterul s-a întors la traseu și i-a cules și pe ceilalți alpiniști. Sian l-a îmbrățișat pe Matt, care a izbucnit în lacrimi.

A doua zi, Matt Jagger a cumpărat un ciocan de gheață și a mers pe munte pentru a exersa căderea pe gheață și autofrânarea. Will Brooks a stat în spital șapte zile, apoi a trebuit să revină și să mai stea câteva săptămâni pentru a scăpa de o infecție la plămâni. Mortul găsit de salvatori lângă Will s-a dovedit a fi Gwyn Norrell, de 27 de ani, un cățărător singuratic din Snailbeach, de pe lângă Shrewsbury, care căzuse probabil cu două-trei zile în urmă și nu fusese încă dat dispărut.

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza