Căderea Zidului

Acum 20 de ani, Berlinul de Est era o închisoare înconjurată de un zid şi apărată de poliția secretă. La numai câteva sute de kilometri mai la sud, oamenii experimentau democrația. Dar, într-o zi de noiembrie a anului 1989, întreaga lume s-a schimbat
 

În decembrie 1988, Miklós Németh a fost convocat la sediul Ministerului Apărării din Ungaria pentru o reuniune secretă. Károly Grósz, secretarul Partidului Comunist, l-a informat că trebuia să examineze câteva documente. „Nu voi uita niciodată acea zi teribilă!“, avea să povestească Németh ulterior. Angajații serviciului de securitate l-au escortat pe Németh în clădire, unde îl aştepta un grup de oficiali, printre care şi comandantul forțelor sovietice din Ungaria.

Aceştia i-au expus succint amenințarea care se apropia dinspre Vest. „Abia apoi a urmat partea cu adevărat secretă“, a spus Németh. „Mi-au comunicat că în Ungaria erau depozitate focoase nucleare.“ Erau stocate în niște buncăre de lângă lacul Balaton.

După ce a semnat câteva documente şi o declarație prin care se angaja să nu divulge discuțiile, Németh a plecat.

Era stupefiat. Moscova negase întotdeauna existența focoaselor nucleare în Ungaria. Acum, se dovedea că acestea chiar existau „şi chiar într-un număr însemnat“. Németh şi-a încălcat promisiunea de a păstra secretul. I-a spus soției şi celor doi principali consilieri ai săi, dintre unul era chiar Ferenc Karpati, ministrul Apărării.

Pe atunci, după numirea în funcție, şefii de stat din blocul estic obișnuiau să facă mai întâi o vizită la Moscova pentru a-şi prezenta omagiile premierului sovietic. Németh nu a făcut așa. S-a dus mai întâi la Viena, iar apoi la Varşovia. Dădea astfel de înțeles, în mod subtil, că țara sa se îndrepta spre Vest.

Însă, prin martie 1989, Németh şi-a dat seama că nu mai putea amâna o vizită la Moscova. Reformele din Ungaria intrau într-o fază decisivă şi îngrijorătoare. În curând, probabil chiar înainte de sfârşitul anului, Németh urma să anunțe organizarea de alegeri libere. Ministrul Justiției elabora o nouă consti- tuție, care să garanteze libertatea de exprimare şi proprietatea privată. Németh propunea nu doar „socialism cu o față umană“, ci pur şi simplu... o față umană.

El voia totuși să se asigure că nu face schimbări prea drastice și nici prea pripite. O singură persoană îi putea rezolva această dilemă. Așa că noul prim-mi- nistru ungar i-a scris lui Mihail Gorbaciov, solicitându-i o întrevedere în prima săptămână a lunii martie. Alegerea acestei perioade era influențată şi de alt factor. Și Károly Grósz intenționa să-l viziteze pe Gorbaciov. Németh se temea că secretarul Partidului Comunist i-ar fi subminat poziția, precum şi reformele guvernului său. Voia să ajungă la Moscova înaintea lui.

Németh solicitase o audiență de o oră, dar i s-au oferit numai 20 de minute. La întâlnire, el i-a descris lui Gorbaciov planurile de introducere a democrației în Ungaria şi i-a explicat de ce le considera necesare. El i-a comunicat deschis care ar fi putut fi consecințele acestora: un vot popular s-ar fi putut solda cu îndepărtarea comuniştilor de la putere. Voia să ştie cum ar fi reacționat Moscova.

Gorbaciov a fost șocat. Devenea din ce în ce mai agitat pe măsură ce conversația înainta. „Era foarte supărat“, îşi amintea Németh ani mai târziu.

– Nu sunt de acord cu această „metodă maghiară“, i-a spus Gorbaciov. Calea corectă este întoarcerea la originile leninismului.

I-a recomandat cu insistență şi severitate să asculte îndrumările superiorului său, conservatorul Károly Grósz, care se opunea oricărei reforme ce ar fi putut submina autoritatea Partidului Comunist.

A fost rândul lui Németh să fie șocat. Se aşteptase să întâlnească un alt simpatizant al reformelor, o persoană care să îi împărtăşească convingerile, chiar un aliat în lupta sa împotriva lui Grósz şi a celor care se opuneau schimbării. Dar nu era cazul. „Mi-am dat seama că Gorbaciov era socialist până în măduva oaselor. L-a iritat în special când i-am comunicat intențiile noastre de a organiza alegeri libere, nu doar de a negocia cu opoziția“, spune Németh. Aceasta ar fi fost o lovitură adusă socialismului, susținea Gorbaciov, o încălcare a dreptului Partidului de a crea o societate justă. Acest lucru nu putea fi lăsat la voia întâmplării, nu era o decizie care putea fi luată de popor.

Lui Németh i s-a făcut rău fizic. Toate lucrurile pentru care se zbătuse erau pe cale de a se nărui. Cum ar fi putut merge mai departe fără acordul lui Gorbaciov? Prin fața ochilor i-au trecut imagini ale trupelor sovietice mărşăluind prin Budapesta, aşa cum se mai întâmplase o dată, în 1956.

Preț de o clipă, Németh chiar s-a întrebat dacă nu cumva avea să fie arestat. Apoi, pe neaşteptate, Gorbaciov şi-a schimbat tonul:

– Dar, bineînțeles, tovarăşe. Dumneavoastră sunteți responsabil de asta, nu eu.

Deodată, atmosfera a devenit mai puțin încordată. Ungurii trebuiau să decidă politicile țării lor, nu Moscova. Németh a pus punctul pe i, cerând un răspuns precis:

– Dacă stabilim o dată a alegerilor, iar Partidul Comunist pierde, veți interveni la fel ca în 1956?

– Niet, a răspuns Gorbaciov.

Acest „nu“ era de o importanță crucială. Însemna că Németh putea merge mai departe. „A deschis calea pentru tot ce a urmat“, a spus Németh, de la crearea unei Ungarii democratice și până la căderea Zidului Berlinului.

Însă Németh nu s-a oprit aici. După ce şi-a văzut realizată misiunea principală, a lansat o altă bombă. I-a spus lui Gorbaciov că dorea să retragă Ungaria din Tratatul de la Varşovia, alianța militară sovietică creată ca replică la NATO. Voia ca trupele sovietice să nu mai staționeze în Ungaria, solicitându-i, de asemenea, şi retragerea armelor nucleare ale Rusiei de pe teritoriul țării sale.

Gorbaciov a clipit:

– Voi reveni cu un răspuns, a spus el, fără să dea niciun indiciu cu privire la ce urma să decidă.

Németh a părăsit Kremlinul îndreptându-se spre aeroport, măcinat de sentimente contradictorii. Întrevederea, care trebuia să dureze 20 de minute, se prelungise, cei doi discutând aproape trei ore. Jubila, simțindu-se în acelaşi timp foarte uşurat, dar şi profund îngrijorat. El şi partizanii reformelor sale ajunseseră departe, însă acest lucru deschisese şi calea unor pericole viitoare mult mai mari.

Războiul Rece

Adevărata dimensiune a Războiului Rece este aproape imposibil de înțeles astăzi. A adus în arenă două sisteme politice şi economice complet diferite, într-o luptă pe viață şi pe moarte. Cu excepția Elveției şi a unor triburi neolitice din pădurea amazoniană, au existat puține părți neutre. Aproape fiecare națiune a fost atrasă de partea unuia din adversari: Vietnamul şi Coreea, Turcia, Algeria şi China, Ethiopia şi Somalia. Cuba și Chile şi Guatemala. Întreaga Europă. Până şi Luna.

Războiul Rece a fost un război total, unic nu prin mișcările sale armate, ci sub aspectul efectelor sale sociale şi economice. În perioada de maximă intensitate a celor cinci decenii de război, conflictul a absorbit aproape jumătate din cheltuielile publice ale Statelor Unite. Războiul a dat naştere unei noi ordini economice: Acordul de la Bretton Woods, Banca Mondială şi Fondul Monetar Internațional, Națiunile Unite, Planul Marshall, care a contribuit la reconstrucția Europei postbelice, şi o rețea de organizații internaționale de comerț şi securitate, de la SEATO la NATO şi la Tratatul de la Varşovia.

Războiul Rece a uzurpat cultura occidentală. Toată lumea ştia de butonul nuclear, de „distrugerea reciprocă“ şi de „linia directă“ dintre Moscova şi Washington. Războiul Rece era la modă prin figuri ficționale celebre cum ar fi James Bond sau personajele din cărțile lui Graham Greene, John le Carré sau Tom Clancy.

Iar simbolul consacrat al acestui conflict era Zidul Berlinului, emblema sumbră a jumătate de secol de suferință umană, oprimare, efort şi speranță.

De câte ori ajungeam la Berlin în acele zile, îmi lăsam bagajul la hotel şi luam un taxi spre est. Mă duceam să a-ting Zidul, fără să-mi pese că o mai făcusem adesea și înainte. Zidul era ca un magnet pentru mine, punctul central al vieții mele, povestea mea ca jurnalist care acoperea zona Germaniei şi a blocului estic.

Nimic nu a fost vreodată mai încărcat de simbolism, ideologie şi istorie. Zidul reprezenta al Doilea Război Mondial, Războiul Rece, Cortina de Fier, apogeul totalitarismului şi al dictaturii comuniste, linia de graniță a democrației. Îi puteai simți textura şi mirosul, îți puteai plimba degetele de-a lungul lui şi privi de partea cealaltă.

Berlinul era o insulă. Toate drumurile duceau la Zid. De obicei, o luam pe Bismarck Strasse, treceam de Siegessaule şi ajungeam la Reichstag. Zidul trecea la un metru și ceva prin spatele vechiului parlament, încă înnegrit şi purtând în tencuială urmele războiului. 12 cruci îi comemorau pe cei care muriseră încercând să fugă.

Obişnuiam să mă plimb spre sud, de-a lungul Zidului, trecând de Poarta Brandenburg şi pătrunzând pe terenurile pustii din jurul Potsdammer Platz. Aici, pe „fâşia morții“, se afla buncărul lui Hitler, o movilă de pământ luminată de reflectoare puternice noaptea şi înconjurată de dispozitive antitanc. Ceva mai încolo era punctul de control, aşa-numitul Checkpoint Charlie. „Aici ieşiți din Sectorul American“, avertiza un panou mare, dincolo de care vegheau, în spatele barierelor şi al sârmei ghimpate, uniformele verzi ale VoPo, Volkspolitzei, poliția populară a Republicii Democrate Germane.

La Berlin, simțeai pretutindeni prezența Zidului, chiar dacă nu îl vedeai. Până şi astăzi, după 20 de ani, încă mai bântuie oraşul. Amintirile acestei perioade cumplite au rămas în memoria Berlinului – o bucată de zid aici, un turn de supraveghere dincolo, terenurile pustii prin care trecea „fâşia morții“, o linie subțire de pietre de pavaj marcate cu plăci de bronz: Berlin Mauer (Zidul Berlinului): 1961–1989.

Zidul a fost început pe 13 august 1961. Walter Ulbricht, conducătorul Partidului Comunist de la acea vreme, a privit construcția zidului ca pe o soluție de rezolvare a problemei migrației germanilor din RDG către Occident. Circa o mie de oameni părăseau zilnic Germania de Est.

Bariera era inițial formată din câteva fire de sârmă ghimpată. Cu timpul, sârma a fost înlocuită cu dale de piatră şi plăci de beton. La vreo 90 de metri distanță în interior se desfășura un al doilea zid paralel, care marca un teritoriu al nimănui, devenit cunoscut ca „fâşia morții“. Gărzile de fontieră patrulau zona, însoțite adesea de câini special dresați. Alți ofițeri stăteau de veghe în turnuri. Până în ziua căderii Zidului, au avut ordin să tragă pentru a ucide. Circa 192 de persoane au murit încercând să treacă Zidul. Cifrele oficiale spun că peste o mie de oameni au fost uciși încercând să traverseze granița est-germană și prin alte locuri.

Numai berlinezii îl numeau Zidul. În alte părți era cunoscut sub numele de „gardul“ sau „granița“, o fâşie cu o lungime de aproape 1.400 de kilometri ce trecea prin inima Germaniei. În 1988, am călătorit de-a lungul liniei de separație, la intervale neregulate, pe parcursul a câteva săptămâni, pornind de la Marea Baltică, din nord, unde canonierele est-germane patrulau apele de coastă din jurul plajelor nisipoase, gata să împuşte pe oricine ar fi încercat să înoate către libertate, până la granița cu Cehia, în sud. Conducând maşina prin zonele rurale, traversând pajişti înverzite şi dealuri unduitoare, te loveai pe neaşteptate de Zid şi te opreai brusc, ca şi cum ai fi fost electrocutat. În apropierea punctului de graniță de lângă oraşul Philppsthal, drumul şerpuia de-a lungul unui râu liniştit. Pe unul dintre maluri pescuiau nişte băieți. De cealaltă parte, se ivea deodată amenințător un zid gri, împrejmuit cu sârmă ghimpată şi plin de turnuri de supraveghere. Soldații cercetau zona cu binoclul. Dacă zăboveai un pic, un paznic se ivea pe neaşteptate să-ți facă o fotografie. Și aşa ajungeai în dosarele poliției politice est-germane.

O breșă în Cortină

1 mai 1989, Berlinul de Est. La 76 de ani, bătrânul Erich Honecker stătea în loja principală pentru parada anuală de 1 Mai. Era înconjurat de cei mai importanți acoliți ai săi din Biroul Politic: Erich Mielke, şeful omniprezentei poliții secrete est-germane, Egon Krenz, vicepreședintele Consiliului de Stat, şi Gunter Schabowski, prim-secretar al organizației de partid din Berlin.

Curând, Krenz şi Schabowski aveau să comploteze împotriva lui Erich Honecker. Însă acest lucru era irelevant. Adevărata amenințare se afla la câteva sute de kilometri mai la sud.

În această zi însă nu era niciun semn de primejdie. O briză caldă răvăşea părul cărunt al lui Honecker. Acesta întruchipa însăşi imaginea conducătorului venerat, a inofensivului Prim Tovarăş al Republicii Democrate Germane.

La Berlin, parada de 1 Mai din acel an avea o însemnătate aparte. Era Anul Jubileului, care marca a 40-a aniversare a regimului comunist din Germania de Est. Drapelele fluturau în vânt, iar orchestrele cântau. Honecker şi acoliții săi făceau cu mâna, scăldați în lumina soarelui, delectându-se cu acel spectacol al puterii.

Erich Honecker construise Zidul, din spatele căruia guverna ca un conducător suprem. Predecesorul său, Walter Ulbricht, ordonase ridicarea lui, iar Honecker supraveghease construcția. În fiecare an, poliția de frontieră împuşca oameni care încercau să treacă granița. Die Mauer bleibt noch hundert Jahre (Zidul mai durează o sută de ani), declarase Honecker în ianuarie.

Nimic nu contrazicea această perspectivă. Chiar dacă Mihail Gorbaciov promova schimbarea, iar Polonia şi Ungaria îşi urmau propriile politici socialiste, RDG-ul părea solid pe poziții.

Dar, pe când Erich Honecker se bucura de soarele primăvăratic, la vreo 870 de kilometri mai la sud, Miklós Németh înainta greoi prin ploaia mohorâtă din Budapesta. Nu avea loc nicio paradă. În locul tradiționalei ceremonii de 1 Mai, Partidul Comunist Maghiar hotărâse organizarea unui picnic popular. Membrii partidului deciseseră că aveau nevoie de o schimbare, de o înfățişare proaspătă.

Într-un parc din Budapesta se organizase o petrecere mare, cu mâncare şi băutură, cu baloane şi corturi, gata să primească mii de invitați. Însă numai o mie de oameni îşi făcuseră apariția, majoritatea militanți vârstnici.

În cealaltă parte a oraşului, un miting organizat de noile partide politice de opoziție atrăsese peste 100.000 de oameni. Pe pancartele lor scria: „Jos comunismul!“. Erau grupuri de studenți, artişti, noi grupuri politice de toate orientările, fiecare cu propriul cort amplasat pe marginea aleii unui parc din oraş şi fiecare ocupat cu înscrierea de noi membri şi cu discuțiile despre programe reformatoare. Cântau orchestre de jazz. Oamenii dansau în ploaie. „S-a terminat cu comuniştii!“, a strigat unul dintre organizatori. Nu cu mult timp înainte, ar fi fost arestat pentru o astfel de declarație. Astăzi, el reprezenta chipul tânăr al viitoarei Ungarii.

Németh a dat lovitura a doua zi.

Pe 2 mai 1989, guvernul maghiar a anunțat că, din motive economice şi financiare, nu avea cum să mai întrețină bariera electrificată de securitate construită de-a lungul graniței sale de vest cu Austria. Formularea aleasă de Németh fusese dianadins birocratică. Însă faptele au vorbit de la sine. În câteva ore, o fotografie a fost principalul subiect al ştirilor internaționale: soldați maghiari tăind o bucată de sârmă ghimpată din gardul de la granița austro-ungară. O breșă în Cortina de Fier!

Imaginea ungurilor făcând breşe în bariera ce separa Estul de Vest a zguduit Berlinul de Est din temelii.

– Ce au de gând ungurii ăştia?, a țipat Honecker a doua zi la miniştrii săi.

La scurt timp, turiştii est-germani aveau să-şi înceapă vacanța de vară. Ungaria, în special zonele rurale din zona lacului Balaton, era destinația lor preferată. Aici găseai restaurante şi cafenele cochete, mâncare și provizii din belşug, şi locuri plăcute de camping.

Dacă granița de vest a Ungariei era deschisă, sutele de mii de turişti est-germani puteau să nu se mai întoarcă acasă. Ar fi putut pleca înspre sud, în Ungaria, „în vacanță“, după care puteau coti înspre vest, traversa granița şi ajunge în Austria sau în Germania de Vest.

Honecker i-a dat instrucțiuni ministrului Apărării.

– Sună-ți omologul maghiar. Granița este responsabilitatea lui!

Ministrul Apărării a părăsit întrunirea. S-a întors peste o jumătate de oră. Tocmai discutase cu Ferenc Karpati.

– E vorba doar de radicalii aceia, i-a spus ministrul ungar al Apărării. Granița va continua să fie patrulată. Cetățenii est-germani nu au nicio posibilitate să se strecoare prin gard.

Est-germanii nu au crezut această explicație. Era un act de sabotaj. La întrunire a urmat o tăcere lungă. Deşi clocotea în sinea lui, conducătorul est-german s-a declarat în cele din urmă satisfăcut cu explicația maghiarilor.

În Ungaria a avut loc o conferință de presă la care au participat nenumărați jurnalişti străini. Autoritățile maghiare au anunțat deconectarea sistemul electric de alarmă de la graniță. Un ofițer a tras mânerul unui panou electric și asta a fost tot. Apoi, gărzile au trecut la treabă, tăind firele. Fotografia a făcut furori în întreaga lume: soldați maghiari tăind bucăți întregi de sârmă ghimpată.

Ungaria anunța că, în ceea ce o privea, Războiul Rece se sfârşise. Sosise vremea ca maghiarii să trăiască normal. În plus, conform spuselor lui Németh, „era un test pentru toleranța Moscovei“. Ce avea să facă Gorbaciov? Avea să cerceteze evenimentele din Ungaria şi să-şi spună că lucrurile ieşeau de sub control? Cu puțină încurajare din partea Moscovei, conservatorii maghiari abia așteptau să pună capăt experimentului democratic de la Budapesta. Însă, spre surprinderea lui Németh, nu a primit nicio plângere din partea sovieticilor.

De fapt, Németh nu făcuse nimic fără ştirea lui Gorbaciov. În timpul vizitei sale la Moscova, în martie, îi comunicase acestuia că intenționa să desființeze granița. „Nu ne mai permitem să întreținem linia de graniță“, i-a spus Németh, descriind-o ca fiind învechită şi deteriorată. Costurile renovării ar fi fost astronomice.

Németh se sfătuise cu austriecii şi vest-germanii. S-a întâlnit cu cancelarul Helmut Kohl, comunicându-i intenția de a demola gardul de la graniță. I-a comunicat lui Kohl că urma să facă acest lucru în momentul în care puhoiul anual de turişti est-germani sosea în Ungaria.

– Ne veți susține?, l-a întrebat Németh pe Kohl.

Cancelarul a răspuns fără să ezite. Vest-germanii aveau să le ofere ungurilor tot sprijinul de care aveau nevoie.

Picnic la graniță

Televiziunea vest-germană a transmis imagini cu tăierea sârmei ghimpate din gardul graniței maghiare. Imaginile buldozerelor demolând avanposturile de beton care protejau gardul au fost difuzate în RDG.

Maghiarii îl asiguraseră pe Honecker că aceasta nu avea să se întâmple. Honecker ştia că evenimentele nu puteau să le scape est-germanilor, care se pregăteau pentru vacanța de vară. Și-a trimis ministrul de Externe la Moscova cu o scrisoare pentru Gorbaciov. A insistat ca „problema maghiară“ să fie adăugată pe agenda de lucru pentru a fi discutată la summitul anual al Tratatului de la Varşovia, ce urma să aibă loc la Bucureşti în iulie.

Mai-marii imperiului de est s-au întrunit la Bucureşti, capitala unuia dintre cele mai represive regimuri ale blocului comunist. Conducătorii celor mai reacționare guverne s-au aliat împotriva lui Miklós Németh: România, Bulgaria, Cehoslovacia şi Republica Democrată Germană. Voiau să pună capăt acestei „contrarevoluții“. Nicolae Ceauşescu a condus atacul. Stând lângă Gorbaciov, s-a ridicat în picioare gesticulând și strigându-și nestăpânit acuzațiile. Aceste „experimente periculoase“ puteau avea ca efect prăbuşirea întregii Uniuni Sovietice. Ungaria „va distruge socialismul“.

Németh era la conducere de numai şapte luni. Era agitat, însă ştia că duşmanii săi puteau acționa doar cu sprijin sovietic. Cel care putea să-i susțină, Gorbaciov, stătea chiar în fața lui.

În timp ce Ceauşescu îşi continua atacul, Németh l-a privit pe liderul sovietic. Privirile li s-au întâlnit, iar Gorbaciov… i-a făcut cu ochiul. De fapt, i-a aruncat mai degrabă o privire cu o sclipire complice în ea. „De fiecare dată când îmi zâmbea cu ochii, îmi dădea de înțeles că nu împărtăşea acele concepții“, mi-a spus Németh mai târziu.

Pentru Németh, acesta a fost un alt semn că îşi putea continua politica în siguranță. Ca şi cum Gorbaciov i-ar fi spus să nu-şi facă griji.

Turiştii est-germani pătrundeau frenetic în Ungaria. Campingurile din jurul lacului Balaton se aglomerau.

Cortina de Fier încă despărțea Estul de Vestul Europei, cu excepția porțiunii din Ungaria. Aşa că, în acea vară, ungurii au decis să sărbătorească evenimentul. Picnicul a fost organizat de doi activişti, membri ai unuia dintre noile partide politice maghiare. Avea să aibă loc pe 19 august 1989. L-au invitat pe Imre Poszgay, un membru al Biroului Politic, care voia să facă public faptul că Ungaria îşi deschidea granițele şi se îndepărta de blocul comunist.

Conform aşteptărilor, zeci de mii de turişti germani sosiseră în zona lacului Balaton. Est-germanii ştiau că gardul de la graniță avea să fie desființat. Începând cu luna mai, sute de oameni încercaseră să treacă granița înspre Austria. Dacă erau prinşi, erau poftiți politicos să se întoarcă, iar vameşii le sugerau că erau liberi să mai încerce o dată. Însă până atunci fuseseră puțini curajoşi care cutezaseră să facă aceasta. Marea majoritate a est-germanilor păreau prea înspăimântați pentru a încerca să evadeze.

Granița avea să fie deschisă, iar gărzile nu aveau să staționeze în vecinătatea ei. Austriecii au fost înștiințați.

Orchestrele cântau. Oamenii dansau. Se aduseseră baloane, bere şi delicatese. Cu puțin timp înainte de ora 15.00, un grup de circa 300 de est-germani a coborât din câteva autobuze. Ignorând petrecerea, aceștia s-au îndreptat direct înspre poarta graniței, larg deschisă pentru prima dată în patru decenii. În momentul în care unul dintre organizatorii picnicului s-a apropiat de ei pentru a le ura bun venit, aceştia au luat-o la fugă. S-au năpustit înspre poartă, în timp ce autoritățile vamale stăteau cu spatele. Au continuat să sosească pe tot parcursul după-amiezii, în grupuri, singuri sau cu familiile. Exodul ar fi continuat toată noaptea, dacă nu ar fi izbucnit o furtună. Faptul că fuseseră atât de puțini a scos la iveală cât de speriați erau est-germanii. Se temeau că ar fi putut fi o capcană.

Au trecut mai multe zile. În timp ce sezonul turistic se apropia de sfârşit, sute de refugiați părăseau zilnic Ungaria. Însă 150.000 de est-germani rămăseseră aici. Situația trebuia rezolvată.

Németh a luat în secret avionul spre Bonn pentru a-i informa pe vest-germani că Ungaria avea să le confere la scurt timp tuturor cetățenilor din RDG dreptul la liberă circulație. Aceasta urma să-şi deschidă în mod oficial granițele de îndată ce Republica Federală avea să fie pregătită pentru exod.

Marea Evadare

Până la sfârşitul primei săptămâni din septembrie, autoritățile vest-germane amenajaseră un centru de imigrație care putea adăposti mii de oameni. Németh i-a informat pe est-germani cu privire la intențiile sale: deschiderea graniței cu Austria, fără restricții.

Est-germanii erau scandalizați. Însă Mihail Gorbaciov lăsase deja să se înțeleagă că nu avea de gând să intervină.

Est-germanii aveau o singură preocupare: să evadeze. În săptămânile precedente se crease o situație tensionată. Se zvonea că aveau să fie trimişi acasă. Alte zvonuri susțineau că, dimpotrivă, aveau să fie lăsați să plece.

Pe 10 septembrie, aşteptarea s-a încheiat. Un diplomat vest-german s-a urcat pe o masă într-o tabără de pe unul din dealurile de lângă Budapesta. A luat o portavoce şi s-a adresat unei mulțimi de 4.000 de oameni. Se prea poate să fi auzit ştirile, a spus el, pentru că exact în acel moment premierul Németh apăruse la televizor pentru a face un anunț tulburător. „Sunteți liberi să plecați!“, a spus diplomatul.

Consecințele au fost nebuneşti. Granițele urmau să se deschidă la miezul nopții, iar cetățenii din paradisul proletar al lui Erich Honecker nici că ar fi putut să evacueze zona mai repede. Oamenii alergau pur și simplu înspre maşini, în care îşi aruncau cele trebuincioase şi se făceau nevăzuți în huruitul Trabanturilor. Alții se urcau în autobuzele care le fuseseră puse la dispoziție pentru a-i duce până la graniță şi dincolo de ea, în Germania.

S-au format cozi lungi, ce se întindeau pe kilometri întregi, la fiecare punct de control al graniței. Autostrada spre Viena se transformase într-o parcare uriaşă.

Pe 11 septembrie, la ora 12.01, porțile s-au deschis. Era startul unei goane nebuneşti spre Vest. Poliția vamală stătea pe marginea drumului, iar un şir de vehicule purtând numere de înmatriculare din RDG trecea în flux continuu. În prima zi, au plecat peste 8.000 de oameni. Până în a treia zi, cifra se apropia de 40.000 de mii. Echipe de televiziune din toată lumea se îngrămădeau aici, transmițând incredibilul eveniment. Iar acesta era doar începutul.

Berlinul de Est a resimțit gravitatea situației. Însă mai-marii comunismului nu ştiau ce să facă şi dădeau vina unii pe ceilalți. Iar Erich Honecker nu se afla în situația de a recurge la represalii. Tocmai intrase în spital pentru o operație. Conducătorii nici nu au discutat ce să facă sau cum să reacționeze.

„Ar fi trebuit să luăm măsuri. Să-l înlăturăm pe Erich Honecker atunci, acolo. Însă eram ca niște iepuri hipnotizați de şarpe“, mi-a spus mai târziu Gunter Schabowski.

Exodul a continuat. Criza se aprofunda pe zi care trecea. La sfârşitul lui septembrie, Honecker a ieşit din spital. Câteva mii de est-germani părăseau țara zilnic. Deşi slăbit, Honecker s-a gândit că găsise o soluție. Nu cuteza să le interzică celor rămaşi în RDG să călătorească. Aşa că l-a sunat pe prietenul său, Milous Jakes, conducătorul Partidului Comunist din învecinata Cehoslovacie. Iar Jakes a fost de acord să închidă granița cehă cu Ungaria, de la sud, blocând astfel accesul est-germanilor prin Ungaria înspre vest.

Planul a eşuat. Mii de est-germani au rămas blocați în Cehoslovacia. Mii de bărbați, femei şi copiii au inundat Praga. Au venit la ambasada vest-germană. Era o ruşine internațională, iar singura „soluție“ la care s-a putut gândi Honecker a fost să scape de refugiați oferindu-le exact ceea ce-şi doreau: acces liber înspre Republica Federală.

Căderea Zidului

Ani la rând, în Germania de Est nu existase opoziție politică. Însă peisajul începea să se schimbe. Se forma o opoziție tânără, care căpăta rapid putere.

O asociație de oficiali ai partidelor şi sindicatelor, care îşi spunea Stânga Unită, promova un „socialism liber şi democratic“. În septembrie, la Leipzig, 4.000 de oameni au semnat o petiție sprijinind un partid independent cunoscut sub numele de Neues Forum (Noul Forum). Într-o țară în care un manifest politic însemna înainte interogatorii, pierderea locului de muncă şi chiar arestare, acesta era un important pas înainte.

La Dresda, o adunare de demonstranți a azvârlit cu pietre şi a insultat polițiştii care i-au respins folosind forța și bătându-i crunt pe mulți. Această ciocnire s-a transformat în confruntări zilnice la care luau parte aproximativ 30.000 de cetățeni.

Pe 17 octombrie, Biroul Politic s-a reunit şi l-a înlăturat pe Erich Honecker, secretarul general. Egon Krenz a venit la conducere. S-a declarat reformator, promițând alegeri libere, sfârşitul cenzurii şi o nouă lege privind călătoriile.

Nimeni nu l-a crezut. Pe măsură ce trecea timpul, acesta devenea din ce în ce mai disperat. Situația s-a transformat într-un adevărat haos.

Demonstrațiile au continuat. Pe 21 octombrie, peste 300.000 de persoane au demonstrat la Leipzig. Pe 4 noiembrie, patru milioane de berlinezi s-au adunat în Alexanderplatz pentru a cere dreptul la liberă circulație.

Krenz a decis să redeschidă granița cu Cehoslovacia, fapt ce a stârnit un exod masiv. La scurt timp, guvernul ceh a anunțat că est-germanii puteau să treacă nestingheriți granițele țării lor înspre Republica Federală. Numai pe parcursul weekendului 4-5 noiembrie, circa 25.000 de est-germani au trecut granița.

Joi, 9 noiembrie, Egon Krenz şi-a început ziua de lucru de dimineață. În jurul orei 9.00, prezida deja o întrunire de urgență la nivel înalt a Comitetului Central. Era dispus să încerce din nou. Avea un document prin care decreta că est-germanii aflați în posesia unui paşaport puteau solicita o viză de ieşire ce urma să le permită să treacă de punctele vamale de control, inclusiv de cele din Berlin. Celor care nu aveau paşapoarte li se puteau ştampila actele de identitate conferindu-li-se astfel dreptul de ieşire din țară. Însă situația avea să fie ținută sub control. Aveau să existe reguli. Gunter Schabowski spunea: „Acesta era mesajul pe care îl adresam oamenilor: «Sunteți liberi să plecați. V-am înțeles şi ne schimbăm»“.

La mijlocul după-amiezii, Krenz a citit rezoluția Comitetului Central. Măsura intra în vigoare... „de acum înainte“, ceea ce înseamna din ziua următoare. Granița urma să se deschidă pe 10 noiembrie. Comitetul Central a aprobat planul.

În jurul orei 17.00, Schabowski s-a îndreptat pentru a-şi susține conferința zilnică de presă, program organizat şi demarat de regim cu o săptămână înainte, ca semn al noii sale transparențe. Schabowski a făcut mai multe anunțuri. Apoi a citit decretul despre libera circulație. A urmat întrebarea: când intră în vigoare?

Schabowski părea confuz. A răsfoit prin hârtii. Nu se preciza în mod expres a doua zi, 10 noiembrie. Apărea doar cuvântul „sofort“. Aşa că ce să spună? Sofort: „Imediat, acum“.

Ab sofort. Aceste cuvinte, transmise în direct, au făcut înconjurul țării.

Schabowski nu apreciase efectul anunțului făcut, însă la scurt timp a devenit evident că se întâmpla ceva.

Mă aflam la hotel Metropole, pe Friedrichsstrasse, cu un alt coleg ziarist. Ne-am urcat degrabă în maşină. Străzile din Germania de Est erau de obicei întunecate şi pustii. În acea seară, oamenii erau în stradă, strigându-se unii pe ceilalți. Unii ne făceau cu mâna, observând numărul de înmatriculare vest-german. Trei tineri făceau frenetic autostopul, o încălcare a regulilor pentru care ai fi fost arestat până nu demult.

– Duceți-ne în Berlinul de Vest, a strigat unul dintre ei. Avem voie să plecăm, aşa a spus Schabowski.

S-au îngrămădit pe bancheta din spate a Volkswagenului nostru. Acum, străzile erau împânzite de oameni care făceau autostopul sau mergeau în grupuri către Zid.

Ne-am îndreptat spre Checkpoint Charlie. Zidul se ridica amenințător în față. Câteva zeci de oameni stăteau în jurul lui, ferindu-se de reflectoarele puternice, de gărzi şi de câini. Țineau în mână actele de identitate şi puneau timizi întrebări.

– Trebuie să obțineți o viză de ieșire, le spuneau polițiştii oamenilor, îndepărtându-i politicos, dar sever.

Ne-am urcat în maşină pentru a vedea şi alte puncte de control. Oamenii se adunau în jurul acestora, țipând unii la alții şi la gărzile de care se temuseră cu numai câteva clipe înainte. „Sofort!“, țipau ei, repetând ca un ecou cuvântul rostit de Schabowski. „Deschideți!“

Ne-am întors la Checkpoint Charlie. Poliția vamală era îngrijorată. Acum nu mai erau doar câteva zeci sau sute de oamenii, ci mii de persoane fremătând şi amenințând să-şi piardă controlul.

Până la ora 21.00 lumea devenise mai curajoasă. „Deschideți, deschideți!“ Conştienți de numărul mare în care veniseră, s-au îmbărbătat, apropiindu-se la o distanță de câțiva metri de bariade, certându-se cu gardienii şi făcând haz de ei, aceştia rămănând speriați cu armele în mână. Nimeni nu ştia ce să facă. Era periculos, deoarece poliția nu primise niciun nou ordin: era încă în vigoare vechiul ordin de a împușca pe oricine se apropia.

Se telefona de la toate punctele de control ale Zidului. Oficialii încercau să ia legătura cu membrii Biroului Politic, însă în zadar.

În curând însă urma să fie prea târziu. De cealaltă parte a Checkpoint Charlie se adunaseră sute de mii de berlinezi din Vest.

– Veniți aici, veniți aici!, strigau ei.

– Încercăm, țipau cei din Est, înghesuindu-se la câțiva metri de soldați.

Undeva avea să fie făcută o breşă.

Comandantul punctului de control supraveghea scena. Cine putea şti la ce se gândea. Poate că aflase că punctul de control Bornholmerstrasse, aflat mai la nord, îşi deschisese porțile, asaltat de 20.000 de oameni. Poate luase propria decizie. Poate pur şi simplu se săturase. În orice caz, la 23.17, a dat din umeri ca şi cum ar fi spus: „De ce nu?“.

– Alles auf!, a ordonat el, iar porțile s-au deschis.

S-au auzit strigăte puternice, iar mulțimile s-au năpustit pe porți.

Zidul Berlinului dispăruse dintr-odată. Die Mauer ist Weg!, țipau oamenii, ridicându-şi mâinile în semn de victorie în aer, în timp ce dănțuiau cocoțați deasupra lui. „Zidul a căzut!“

Urmarea

Pentru locuitorii oraşelor proaspăt eliberate, Berlin, Praga, Varşovia și Budapesta, a fost un moment de fericire. La Berlin, aşa-numiții „ciocănitori ai Zidului“ l-au demontat cu ajutorul ciocanelor şi al dălților. La nici un an mai târziu, pe 3 octombrie 1990, Germania se reunifica.

În ce priveşte Zidul, acesta a început să dispară treptat, estompându-se în memoria istoriei. O mare parte din el a fost dărâmată rapid. O porțiune de 80 de metri încă se mai înalță şi astăzi, funcționând ca o destinație turistică, în apropierea sediului central al vechiului Gestapo din inima Berlinului.

Un merit covârșitor îi revine lui Mihail Gorbaciov. Fără el, istoria Europei de Est şi căderea comunismului ar fi fost total diferite. Răsplata primită pentru serviciile aduse umanității a fost aceea că avea să fie alungat fără nici o reverență, după o încercare de lovitură de stat, în urma căreia s-a prăbuşit însăşi Uniunea Sovietică, în 1991. Gorbaciov a primit Premiul Nobel pentru pace în 1990.

Egon Krenz a fost înlăturat ca ultim conducător comunist al RDG-ului pe data de 7 decembrie 1989 de către un partid disperat să-şi schimbe imaginea. În 1997 a fost condamnat la şase ani şi jumătate de închisoare pentru crime comise împotriva umanității, pentru omorul prin imprudență al germanilor care încercau să escaladeze Zidul.

Erich Honecker s-a refugiat la Moscova. A fost extrădat în 1992, judecat pentru trădare şi încarcerat. A murit în exil, în Chile, pe 29 mai 1994, fără să regrete nimic.

Gunter Schabowski avea să fie unul dintre puținii conducători de prim rang care au repudiat comunismul. L-am cunoscut în 1999, la scurt timp după ce împlinise 70 de ani. Am petrecut o jumătate de zi împreună. Colabora la un ziar local din orăşelul Rotenburg an der Fulda, ocupându-se de grafică.

În Ungaria, Imre Pozsgay a abolit Partidul Comunist şi se aştepta să conducă spre preşedinție un partid socialist reformat. Însă populația nu a dorit să aleagă un fost comunist.

Miklós Németh a anticipat că mandatul său de prim-ministru avea să se sfârşească odată cu alegerile libere din Ungaria, care au avut loc în martie 1990. „Aparțineam partidului“, a declarat el. „Un membru al fostului regim nu avea cum să reziste.“

Răsplata sa pentru felul în care schimbase lumea, când l-am văzut zece ani mai târziu, avea să fie o slujbă de vice-preşedinte al Băncii pentru Reconstrucție şi Dezvoltare. Totuşi, Németh s-a bucurat de o ultimă victorie. Spre sfârşitul lui 1989, a primit o scrisoare de la ambasadorul sovietic.

Németh a deschis-o în particular. Aceasta spunea: „Uniunea Sovietică este fericită să vă informeze că toate armele nucleare au fost retrase de pe teritoriul maghiar“. Arme pe care Moscova negase dintotdeauna că le-ar fi plasat în Ungaria.

Era secretul sumbru la care Németh devenise părtaş în decembrie 1988.

DIN VOLUMUL THE YEAR THAT CHANGED THE WORLD,
DE MICHAEL MEYER, 2009, ED. SCRIBNER, O DIVIZIE A GRUPULUI SIMON & SCHUSTER INC., 1230 AVE OF THE AMERICAS, NEW YORK, NEW YORK 10019

Vote it up
132
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza