CUM MI-AM ÎNVINS FRICA DE ZBOR

AM SCĂPAT DE PALPITAŢII ŞI AMEŢEALĂ
 

În urmă cu zece ani,
un prieten de-al meu a emigrat pe insula Bonaire, din Caraibe. Aşa că mi-am cumpărat un bilet de avion, fiindcă vroiam să-l vizitez cât mai repede posibil. Mă şi vedeam stând la plajă, savurând un cocktail şi admirând apusul de soare.

Nu mai zburasem până atunci, aşa că am început să mă îngrijorez chiar cu câteva săptămâni înainte de plecare.

– Nu te mai gândi atât! Este cel mai uşor lucru din lume, m-a asigurat un coleg.

Dar, cu cât trecea timpul, cu atât deveneam mai nervoasă. Ideea de a sta o zi întreagă într-un tub îngust, la zeci de kilometri deasupra pământului, îmi dădea fiori. Mă gândeam la toate nerorocirile posibile. Citisem pe internet poveşti îngrozitoare despre accidente la decolare, despre goluri de aer sau despre probleme tehnice şi turbulenţe periculoase. Am început să am atacuri de panică, de obicei în timpul nopţii, după ce visam că s-a prăbuşit avionul. Ziua, nu mai puteam să mă concentrez la ceea ce făceam şi, la un moment dat, chiar am sunat la birou să spun că sunt bolnavă.

– O formă severă de gripă, i-am mormăit la telefon unui coleg. Eram nervoasă. Aş fi preferat să anulez zborul, dar era imposibil. Ajunsă la capătul puterilor, m-am dus la medicul de familie. Acesta mi-a prescris tranchilizante.

Aerul din avion
era umed şi cald. Pe drum spre aeroport, luasem deja cinci pastile. Nu m-au ajutat cu nimic. Mă simţeam ca un animal încolţit. Pe scaunul de lângă mine stătea un bărbat din Antille, cam de 35 de ani. S-a prezentat amabil, dar eu nu am putut să mormăi decât: „Mi-e frică de avion“. Când însoţitorul de zbor a închis uşa avionului, abia m-am stăpânit să nu sar de la locul meu ca să o deschid din nou şi să o iau la fugă. Avionul a pornit, cu un tremurat uşor. Am văzut pe fereastră cum aparatul se îndepărtează de aeroport. M-am pregătit pentru ce era mai rău.

După câteva minute, am auzit o voce subţire care spunea la microfon:

– Bună ziua! Vă vorbeşte căpitanul avionului. Suntem gata de decolare.

Încă mai eram pe pământ. Toţi stăteau pe scaune, cu centurile legate. Deodată, am auzit un zgomot puternic. Avionul a început să vibreze. Am fostţintuită în scaun de o forţă puternică. Am început să tremur şi nu-mi mai puteam masca emoţiile. M-am gândit dintr-o răsuflare: „Gata! Ăsta e sfârşitul!“ M-am uitat pe fereastră şi am văzut fum ieşind din aripa stângă.

– Foc!, am strigat eu panicată, prinzându-mă de braţul vecinului. Acesta a început să râdă şi mi-a zis:

– Trecem printre nori.

Am rămas în scaun, paralizată, timp de opt ore. Nu am putut mânca nimic şi nu îndrăzneam să mă mişc. Am încercat de cinci ori să beau o gură de cafea, dar, de fiecare dată când degetele mele care tremurau se apropiau de ceaşcă, avionul începea să trepideze violent. Pe undeva pe la jumătatea distanţei, „prietenul“ meu din Antile m-a mângâiat uşor, zâmbind. Vroia să petrecem un weekend împreună în Curaçao.

– Da, ar fi frumos, i-am răspuns eu, gândindu-mă că m-ar putea lăsa singură în agonia mea. Între timp, eram foarte atentă la expresia feţelor însoţitoarelor de zbor. Erau tensionate? Ce-şi spuneau una alteia? Erau pregătite pentru o situaţie de urgenţă? Un lucru era sigur pentru mine. Dacă supravieţuiam, nu mă mai urcam niciodată la bordul unui avion. Dar uitasem ceva! Trebuia să mă şi întorc acasă.

Zece ani mai târziu.
Ca jurnalist freelancer, am fost trimisă pentru un reportaj la Barcelona. Clientul meu cumpărase deja biletele, dar de la experienţa din Antile nu mai îndrăznisem să pun piciorul la bordul unui avion. Acum nu mai puteam evita acest lucru şi nici nu vroiam să renunţ. Am încercat să consult un psiholog (care mi-a recomandat tranchilizante), am vorbit permanent la telefon cu mama,ţipând isteric, iar la final l-am sunat pe clientul meu, plângând. Călătoria a fost anulată. Iniţial, m-am simţit extrem de uşurată, dar, la scurt timp, am început să am senzaţia că sunt o laşă, o persoană lipsită de valoare şi nepotrivită pentru jobul pe care îl aveam. Atunci, un prieten mi-a vorbit despre VALK Foundation (Fundaţia împotriva fricii de zbor, de la Universitatea din Leiden, Olanda, sub auspiciile KLM), o institu Ţie care îi ajuta pe oameni să scape de această teamă.

În biroul Fundaţiei VALK din Leiden se aflau opt oameni: şase bărbaţi şi două femei. Toţi păreau în formă, sănătoşi, inteligenţi şi stabili din punct de vedere psihic. Nici nu-mi puteam imagina că şi lor le e teamă să zboare cu avionul. Dar aşa era. Am participat la o sesiune de training în grup, de două zile, iar înainte de asta fiecare dintre noi a luat parte la o şedinţă de stabilire a unui diagnostic şi la câteva şedinţe individuale. Supervizorii noştri au fost Lucas van Gerwen, un psiholog specializat în aviaţie, pilot şi director la Fundaţia VALK, şi psihoterapeutul Claudia de Zeeuw.

– ştie vreunul dintre voi câţi oameni suferă de teamă de zbor?, a întrebat Lucas. Nimeni nu avea nici cea mai vagă idee.

– Trei milioane de oameni doar în Olanda şi 500 de milioane în întreaga lume. Din fericire, este o problemă uşor de tratat. Din cei 8.000 de oameni care au participat la aceste şedinţe, 96% sunt bucuroşi acum să facă o călătorie cu avionul.

Informaţiea a provocat rumoare. Bucuroasă să zbor? Niciodată!

– Cine este de părere că zborul este periculos?, a continuat Lucas. Toţi am ridicat mâna.

– Greşit! Alături de lifturi, avioanele reprezintă cele mai sigure mijloace de transport.

Ni s-a explicat în detaliu cum zboară un avion, de ce nu pică din cer, de ce turbulenţele nu sunt periculoase, că nu există goluri de aer şi că nu există niciun alt mijloc de transport atât de sigur. Claudiaţinea sesiunile de după-amiaza. Ne-a explicat cum apare teama şi modul în care oamenii pot să-şi învingă anxietatea. Am aflat şi că e perfect normal, şi că nu trebuie să reacţionezi violent.

– Oamenii nu mor de frică, ne-a asi-gurat ea. şi nu are efecte pe termen lung. Cel mai rău lucru careţi se poate întâmpla din cauza tensiunii este să începi săţipi. şi este un lucru pozitiv, deoareceţipetele reduc teama.

Seara eram complet epuizată. Dar instructorii mi-au indus un sentiment de siguran Ţă. Totuşi, două zile mai târziu am revenit la Fundaţia VALK, nervoasă ca o pisicuţă.

– Nu am dormit deloc noaptea trecută, le-am spus celorlalţi în timpul sesiunii de dimineaţă. În acea zi am urmat, pas cu pas, toate condi Ţiile de zbor, sub supraveghere.

În timp ce stăteam aşezaţi în scaunele unui avion, Lucas şi Claudia ne-au însoţit în zborul nostru imaginar. Între timp, trebuia să facem exerciţii de relaxare, care m-au mai liniştit puţin. După masa de prânz, am fost la un hangar din Schiphol-East, unde se afla un imens Boeing 747. Era impresionant să vezi acel colos de aproape. Ni s-a permis chiar să stăm câteva minute în camera motoarelor. Ne-am simţit triumfători...

Zborul într-un simulator
ne-a oferit o nouă fază de antrenament. Era o senzaţie stranie, dar spre sfârşit nu mi-a mai fost deloc teamă. Ceea ce s-a potrivit foarte bine cu realitatea, şi anume un zbor la Milano. În timpul decolării, senzaţia de panică şi-a arătat iar colţii, dar în aer tensiunea s-a risipit. La un moment dat, chiar a început să-mi placă, admirând apusul de un roşu intens. Am resimţit revenirea pe Aeroportul Schiphol ca pe o victorie personală. În entuziasmul meu, am spus chiar că sunt gata să zbor cu un Cessna.

– Nicio problemă, mi-a spus Lucas. Facem adesea acest lucru cu cei care şi-au învins teama şi au făcut alături de noi terapie de zbor.

O săptămână mai târziu, am văzut avioanele mici care decolau de pe pistele Aeroportului Lelystad. Îmi venea săţip. De unde îmi venise ideea asta?

– Să mergem, a spus Lucas. Acum eşti copilotul meu. Vom începe cu o inspec Ţie a avionului, la exterior. Siguranţa se află întotdeauna pe primul loc atunci când vine vorba de aviaţie. Odată intraţi în avion, a trebuit să citesc o imensă listă referitoare la siguranţă. După aceea, Lucas mi-a spus:

–Aşază-te pe scaun şi stai calmă. Relaxează-ţi musculatura şi uită-te tot timpul la orizont. Spune-mi ce vezi. Vom aştepta să vedem ce se întâmplă. Dacă nu-ţi place startul, o vom face din nou, până când te vei obişnui.

Motorul a început să tremure, am prins viteză şi ne-am ridicat. M-am uitat pe fereastră, prima dată la orizont şi apoi în jos. Am văzut cum aerodromul devine din ce în ce mai mic. Zburam! şi chiar îmi plăcea. De necrezut! Ce se întâmpla? Nu trebuia să-mi fie teamă? Ce frumos era totul! Avionul a tremurat puţin din cauza aerului fierbinte care se ridica, dar nu m-am neliniştit. Priveliştea era superbă.

După zece minute mi s-a permis să conduc eu însămi avionul. Am întors cârma spre dreapta şi spre stânga, iar avionul a făcut exact ceea ce vroiam. Eram liberă ca pasărea cerului! Am zburat deasupra regiunii Flevopolder, am văzut delfinii cum înotau în bazinele special amenajate, maşinile de pe autostradă şi vasele de croazieră. Am fost dezamăgită când a trebuit să aterizăm. Vroiam să dureze câteva ore. Da, despre mine e vorba! Eu, cu teama mea de zbor...

Am ajuns chiar la stadiul
în care mă gândeam să-mi iau brevetul de pilot. Aş vrea să resimt sentimentul acela de libertate în fiecare zi. Din păcate, e destul de scump. Aşa că voi mai face multe zboruri deasupra Olandei, dar şi mult, mult mai departe…

Vote it up
67
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza