Brian Johnson: În priză pe viață

 

Nu vă uitați dopurile pentru urechi! Începând din februarie, trupa AC/DC va porni într-un nou turneu prin Europa, pentru a promova Black Ice (Gheața neagră), primul album înregistrat de ei în studio, în ultimii opt ani. Nu i-am mai auzit demult, însă magia cvintetului zgomotos pare intactă. Din păcate, turneul nu include ßi un concert în țara noastră. Cel mai aproape, fanii din România îi pot vedea live pe monßtrii sacri de la AC/DC fie la Budapesta, pe 23 martie, fie la Viena, pe 24 mai, agențiile de turism punând chiar la bătaie o serie de pachete turistice. Biletele la concertul din Germania, programat în cadrul turneului, s-au epuizat în numai 12 minute. Nu e rău pentru o formație care de 35 de ani nu a întreprins schimbări majore în stilul său minimalist de a cânta hard-rock.

Hituri precum Hells Bells, Back in Black sau Thunderstruck sunt celebre nu doar pentru numerele de virtuozitate la chitară ale fraților Angus şi Malcolm Young, ci şi pentru vocea răguşită a cântărețului britanic Brian Johnson, devenit american prin adopție. Ne-am întâlnit cu acesta din urmă – ajuns acum, la 61 de ani, pilot amator de curse – la D¸sseldorf, pentru o conversație sinceră despre cum până şi cea mai rapidă vedetă rock poate fi învinsă într-o zi de propria sa vârstă.

RD: AC/DC a vândut 200 de milioane de albume în ultimii 35 de ani. De ce mai continuați?

BJ: Nu ştiu ce e cu formația asta, pur şi simplu nu ştim să fim vedete. Chiar nu ştim, iar dacă pe vreunul dintre noi l-ar apuca vedetismul, restul trupei ar face haz de el. Ar spune: „Ce te-a apucat? Faci de râs toată formația“. Atunci când particip la curse de maşini, le cer organizatorilor să anunțe doar: „Pilotul este Brian Johnson din Sarasota, Florida“. Atâta tot. Pentru că ei spun: „Nu, nu, nu, ar atrage mult mai mult public...“ Iar eu le răspund: „Vă rog, nu-mi faceți asta, altfel ceilalți piloți mă vor privi ca pe un nenorocit şi e ultimul lucru pe care mi-l doresc. Vă rog, vreau doar să fiu pilot şi asta fac“.

RD: Sunteți marea excepție. Există în ziua de azi un cult al celebrității, iar mass-media vinde bârfe pe post de ştiri...

BJ: Când pun mâna pe câte un ziar britanic, pe toate paginile din mijloc e scris numai: „A fost văzut în nu ştiu ce cârciumă, dând pe gât o halbă de bere“. Și ce-mi pasă mie? (râde) Poate să bea şi sângele bunică-sii. Dar asta e lumea de astăzi. Oamenii sunt celebri pentru că sunt celebri, nu pentru altceva. Bafta lor, pentru că îi ține abia vreun an, după care redevin la loc nişte nimeni.

RD: Aveți 61 de ani, aveți de gând să continuați ca şi cântăreții de blues – până o să vă trimită acasă între patru scânduri?

BJ: Înainte de a începe să lucrez la acest album, m-am întâlnit cu produ-cătorul nostru, Brendan O’Brien, şi i-am spus: „Brendan, promite-mi un lucru. Dacă nu mai sunt bun de nimic, dacă nu mai fac față, te rog să-mi spui. Sunt băiat mare, n-o să plâng, doar o să mă retrag. O să-mi iau rămas bun de la băieți, iar ei vor putea aduce pe altcineva să facă treaba în locul meu“. Și vorbesc foarte serios. Pentru că ultimul lucru pe care mi-l doresc este să devin persoana care ține trupa pe loc. Brendan s-a uitat la mine şi a zis: „Bine“. Dar după aceea n-a mai spus nimic, aşa că am avut mare noroc.

RD: Vă îngrijorează faptul că ați semnat acest contract pe termen lung cu casa de discuri? Cum o să-l respectați dacă vă ia opt ani ca să terminați un singur album?

BJ: Nu e chiar aşa... Sigur, eu mi-aş dori să lucrăm într-un ritm mai rapid, dar la 61 de ani trebuie să-mi dovedesc mie însumi că mai rezist două ore pe scenă. Acesta este următorul obstacol. Dacă plec în turneu şi după o săptămână nu mai pot continua, atunci mă opresc. Chiar dacă fac sport ca să mă mențin în formă fizică bună. Dacă nu mai pot şi nu mai pot, atunci mă opresc. Sunt sigur că există alți cântăreți mai tineri care pot să-mi ia locul, pentru că se găseşte întot-deauna cineva care să te înlocuiască, nimeni nu e de neînlocuit pe lumea asta, crede-mă (râde). Poate cu excepția lui Tiger Woods, a lui Michael Schumacher şi Lewis Hamilton – ei sunt deosebiți. Dar eu nu ştiu dacă mai rezist încă un an. Ăsta e neajun-sul faptului că eşti om: îmbătrâneşti.

RD: Ce este frumos atunci când îmbătrâneşti?

BJ: Începi să dai mai multă valoare lucrurilor. Apreciezi faptul că ai avut noroc în viață, apreciezi lucrurile bune din viață, cum ar fi familia ta, fanii care ți-au rămas aproape... Începi să-i apreciezi mai mult. Ajungi să apreciezi întreaga lume mai mult.

RD: Și cel mai rău?

BJ: Cel mai rău este că ştii că nu ți-a mai rămas mult. Că totul o să dispară în curând, iar ție n-o să-ți lipsească lucrurile astea, pentru că n-o să simți. Eu nu cred în viața de apoi, asta-i situația. Sunt unul dintre ghinioniştii care nu cred. Cred că sunt norocoşi cei care cred în viața de apoi. Sunt norocoşi pentru că au spre ce să privească. Dar eu nu cred în aşa ceva, cred doar că o să dorm cel mai bun somn pe care l-am dormit vreodată.

RD: Când ați simțit prima oară că ați îmbătrânit?

BJ: Am noroc în privința asta. Poate că acum, când îmi termin exercițiile fizice, am nevoie să-mi întind unii muşchi de la picioare ceva mai mult decât înainte, dar asta e. Bine că sunt încă în formă ca să alerg şi să fac tot felul de lucruri, slavă Domnului! În fine, nu pot spune slavă Domnului pentru că Dumnezeu nu există. Dar le mulțumesc steluțelor mele norocoase. Să zicem că sunt mai norocos decât mulți oameni nefericiți care nu pot face tot ce fac eu.

RD: Ce ați face dacă ați avea din nou 16 ani?

BJ: Dacă aş avea iarăşi 16 ani? Aş face exact aceleaşi lucruri. Nu aş schimba nimic.

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza