Blestemul fără conservanți al bunicii

 

Am scos banii din buzunar și am plătit. Costase o sută de lei – aproape 30 de euro. Soția mea mă privea fără să spună nimic, dar am realizat că nu înțelegea ce m-a apucat să dau atâția bani pe o jumătate de pâine. Nici măcar nu era una întreagă.

– Trebuie să plătesc pentru ca să se împlinească un așa-zis blestem, i-am spus după ce am ieșit din piață.

– ???

– Este vorba despre ce mi-a spus cândva bunica.

Cuvintele bunicii aveau legătură cu mâncarea. Și, de câte ori dădeam peste bucate ca ale ei, le cumpăram oricât de mult ar fi costat. Iar vânzătoarea de pâine parcă știa acest lucru. Aș fi putut să mă tocmesc. Ar fi lăsat probabil din preț. Dar nu am făcut-o. Era o femeie de la țară care venise în oraș să vândă „pâine fără E-uri“.

Cea pe care o cumpărasem era făcută în cuptor de lemne și arăta și mirosea la fel ca cea coaptă de bunica în spatele casei din satul transilvănean unde-mi petreceam cea mai mare parte din vacanțele de vară.

Azi trăiesc într-o lume în care sunt asaltat de alimente fabricate cu arome artificiale, îndulcitori și înlocuitori de gust. O felie din pâinea împachetată în plastic nu mai are nicio legătură cu pâinea pe care o știu eu din copilărie. Parcă mușc dintr-o bucată de carton. Mușchiul de porc are gust de burete îmbibat în apă. Brânza pare din plastic topit, roșiile îți amintesc de o gură de nisip. Șunca are orice în ea, numai carne nu. Sucurile naturale din cutii și recipiente de plastic or fi naturale – indiferent ce-o însemna asta! –, dar nu sunt din fructe.

Intru în supermarket și parcă fac o călătorie prin Tabelul lui Mendeleev, în care toate prescurtările chimice s-au amestecat și au umplut ambalaje cu forme ciudate și multicolore.

Nu mi-am imaginat niciodată că „blestemul bunicii“ va avea atâta putere. Când eram doar un țânc de șapte ani care alerga desculț prin curte, ea îmi spunea:

– Prostule, hai încoace și bea o cană cu lapte proaspăt de vacă!

– Nu vreau!

Ea se ducea spre bucătăria joasă, lipită de casă. Căra găleata cu lapte abia muls de la vaca din grajd. Intra și, după puțin timp, ieșea cu o cană plină.

– Hai! Vino încoace și dă-o pe gât! O să prinzi putere și te faci mare.

– Mamaie, lasă-mă, că nu beau acum.

Femeia rămânea cu cana în mână în mijlocul curții, în timp ce eu alergam prin curte. Mă urmărea cu privirea ca și cum ar fi vrut cumva să pună mâna pe mine și să-mi toarne laptele pe gât.

– În tot Bucureștiul ăla, cât o fi de mare, nu ai să mai găsești lapte de-ăsta!

Mă mai urmărea puțin cu privirea și apoi sorbea din cană cu înghițituri mici și dese.

Avea dreptate. Lapte ca cel de la vaca ei, care se hrănea cu iarbă plină de rouă, n-am găsit nicăieri în lume. Cel pe care-l beau astăzi mi se pare o glumă proastă și, de câte ori îl torn în pahar, îmi amintesc de cana pe care o ținea bunica, în mijlocul curții, într-o seară de vară.

De fiecare dată când merg la supermarket îmi dau seama că acel lapte „vechi“, din copilărie, era neprețuit.

Bunica scotea pâinea din cuptor și o arunca în copaia în care frământase aluatul. Aceasta fusese curățată și aștepta să se umple cu pâini mari și grele. După ce se coceau pâinile, bunica le bătea pe fiecare cu un fund de lemn, ca să cadă bucățile de coajă arsă de tăciunii incandescenți. Pâinile erau mari, roșiatice și aburinde. Mirosul lor îți făcea poftă chiar dacă erai sătul. Îmi venea să mă înfig cu dinții în coaja fierbinte și nu de puține ori mă furișam și șterpeleam o bucată.

Pâinea era o adevărată religie. Era făcută cu smerenia dintr-o rugăciune. Nu avea nevoie de arome și nici de conservanți, doar de făină, sare și apă.

După ce scotea din cuptor și zece lipii cu diametrul de jumătate de metru, unele umplute cu varză călită, altele cu prune, cu ceapă sau brânză, mamaie se așeza pe băncuța de lângă cuptor și își trăgea sufletul. Mă chema lângă ea. Lua o lipie și rupea o bucată. Sufla spre ea și o trecea repede dintr-o mână în alta ca să o răcească. După un timp, mi-o întindea.

– Ia și mănâncă! O să cauți toată viața lipii ca astea și n-o să mai găsești.

Mușcam cu poftă din aluatul copt umplut cu varză călită dată prin piper. Pe obraji îmi curgeau lacrimile, dar nu știam dacă mi-au țâșnit din ochi din cauza fierbințelii sau a piperului.

– Știi ce-mi doresc după ce nu o să mai fiu? Știi cum te „blestem“?, m-a întrebat ea în timp ce mă privea mâncând cu poftă.

Am dat din cap în semn că habar n-am și mi-am umplut din nou gura cu lipie fierbinte și piperată.

– Să-ți fie dor de bunătățile astea și să-ți dai seama că sunt neprețuite. După ce a spus asta, mi-a pus mâna pe cap și m-a mângâiat cu mâna ei aspră.

După ce i-am povestit toate acestea soției, ea s-a gândit un pic și mi-a spus râzând:

– Acum cred că ai plătit cam puțin pentru jumătatea asta de pâine.

Emilian Isailă este redactor-șef adjunct la ziarul Adevărul

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza