Bine aţi venit în Siberia

Petrolul dă o amprentă sălbatică acestui avanpost rus
 

Este aproape miezul nopţii la începutul lui septembrie şi e Ziua Petrolistului în provincia Hanty-Mansi din Siberia de Vest. Cuplurile dansează pe o melodie lentă, pe ringul de dans al restaurantului Palace. „Za nas, za neft – În cinstea noastră, în cinstea petrolului“,
fredonează solistul.

Sărbătoarea anuală se desfăşoară în cinstea petroliştilor, numiţi neftyaniki.
Cu câteva ore în urmă, mii de oameni s-au strâns pe un stadion imens, unde o trupă a interpretat un cântec care spunea:

„Avem o singură bucurie

Şi asta e tot ce ne dorim,

Să ne spălăm feţele în petrol

Proaspăt descoperit

De sondele petroliere“.

Norocoşii ruşi toastează în cinstea petrolului: ultima decadă a fost una înfloritoare. Preţul mondial al petrolului a crescut de zece ori în ultimii 11 ani şi Rusia a trecut înaintea Arabiei Saudite în topul extracţiilor de petrol nerafinat. Bugetul generos de la Kremlin a construit noi şcoli, drumuri, proiecte de apărare naţională, iar nou-îmbogăţiţii de la Moscova au cheltuit milioane de dolari pentru construirea unor vile impunătoare, numite „dachas“.

Inima acestei prosperităţi
stă în câmpurile mlăştinoase bogate în petrol din Siberia de Vest, care produc aproximativ 70% din petrolul rusesc – şapte milioane de barili pe zi. Pentru Hanty-Mansi, un teritoriu având o dimensiune apropiată de cea a Franţei, această comoară a adus oportunitatea de a crea o regiune modernă şi condiţii bune de locuit într-o regiune în care chiar şi numele evocă un loc dur şi dezolant. Capitala regiunii Khanty-Mansi, un loc al vacanţelor, a fost reconstruită de pe urma taxelor petroliere. Noua structură include un terminal modern de aeroport (cândva o baracă şi nişte depozite), un muzeu de artă care expune lucrări ale maeştrilor picturii ruse din secolul al XIX-lea şi două şcoli perfect utilate pentru copii dotaţi în domeniul matematicii şi al artei. Chiar şi orăşelul provincial Surgut, un loc izolat în urmă cu doar câteva zeci de ani, a început să se întindă în suburbii şi să se confrunte cu aglomeraţia în trafic.

Dar oportunitatea oferită de petrol le poate scăpa printre degete celor din regiune. Producţia în Siberia de Vest a crescut timid din 2004 până în 2007 – o perioadă în care conducătorii de la Kremlin au preluat terenuri petroliere deţinute cândva de baronii petrolişti privaţi. Oligarhii, aşa cum sunt cunoscuţi, s-au luptat între ei pentru pradă, dar au şi investit masiv în câmpurile petroliere, pentru a maximiza producţia şi profitul. Pe de altă parte, Kremlinul are ca scop să exploateze petrolul nu doar ca pe o sursă de venit pentru economia naţională, dar şi ca pe o unealtă politică pentru a face iar din Rusia cea mai mare putere mondială. Chiar înainte de începerea crizei financiare mondiale, anul trecut, strategiile stângace ale guvernului i-au făcut precauţi pe investitorii străini şi ar putea submina economia naţională şi, odată cu ea, şansa regiunii Hanty-Mansi de a avea un viitor.

Marile zăcăminte de petrol
ale Siberiei de Vest se află sub pământurile despre care un revoluţionar marxist exilat, care suferea în gulag, spunea că sunt „locurile inutile ale planetei“. Dar unui vizitator ţara petrolului îi apare fermecător de sălbatică şi nealterată, dominată de taiga – o pădure deasă de mesteceni, cedri şi pini – şi boloto, o mlaştină cu turbă care este îngheţată în cea mai mare parte a anului. Când geologii au raportat mari rezerve de petrol în zonă la începutul anilor ‘60, Kremlinul a organizat o invazie frenetică de „pioneri“ şi buldozere, pentru a grăbi producţia. S-a dovedit că Siberia de Vest are mai mult petrol decât şi-ar fi putut imagina cineva: peste 70 de miliarde de barili au fost extraşi în ultimii 40 de ani. „La început, Siberia era o zonă sălbatică“, spune Alexander Filipenko, de 60 de ani. El a venit în Hanty-Mansi la începutul anilor ‘70 cu ordinul de a construi un pod peste râul Ob, lucru care i-a luat patru ani de muncă grea în condiţii extreme. Ultimul său proiect este dezvoltarea capitalei Hanty-Mansijsk, un oraş cu 67.000 de locuitori. Are la dispoziţie fondurile necesare pentru a reface oraşul după bunul plac. Industria petrolului din provincie a generat venituri din taxe în valoare de 40 de milioane de dolari/an, din care Hanty-Mansi păstrează 4,5 milioane. Restul ajunge la Moscova.

Zonele rurale ale Rusiei
au fost depo-pulate de exodul tinerilor spre oraşe. Filipenko a implementat planuri ambiţioase pentru a face din Hanty-Mansi un loc în care tinerii să aleagă să trăiască. Şi efortul său, se laudă el, dă roade. Hanty-Mansi este pe locul trei într-un clasament al natalităţii printre provinciile ruse şi, spre deosebire de restul ţării, unde populaţia este în declin, în Hanty-Mansi a crescut cu 18% din 1989.

O mulţime de ruşi din zonele în declin economic din oraşelele din vestul Uralilor vine spre oraşele petroliere din vestul Siberiei. Acum 40 de ani, Surgut era un loc plin de case sărăcăcioase, într-o zonă în care temperaturile pot atinge minus 50 de grade Celsius şi unde în toiul iernii ziua ţine doar câteva ore. Azi, Surgut este unul dintre cele mai mari oraşe din Siberia de Vest, cu o populaţie de 295.000 de locuitori.

Prosperitatea care se vede azi
în Surgut era cândva de neînchipuit în zonele îndepărtate din Rusia. O grădiniţă-internat care a fost recent renovată cu 5,2 milioane de dolari, proveniţi în principal din venituri obţinute din petrol, are acum un bazin acoperit şi cadă cu hidromasaj. În ambuteiajele din Surgut sunt la fel de multe Honda, Toyota şi Nissan ca şi maşina autohtonă Lada. Casele de pe malul râului, care se adresează celor mai bogaţi din clasa de mijloc, sunt construite la un preţmediu de 400.000 de dolari.

Baza economiei din Surgut, compania petrolieră Surgutneftegas, al patrulea producător din Rusia, este deţinută în majoritate de manageri locali. Directorul său general, miliardarul Vladimir Bogdanov, care a început ca muncitor petrolist – „neftayanik“ –, îşi face casă în oraş. Surguntneftegas se foloseşte de acest boom petrolier pentru a finanţa ambiţioase proiecte de modernizare. La centrul de management al câmpului petrolier, o uriaşă hartă digitală arată în timp real informaţii trimise prin semnal radio de la staţiile de pompare, de la puţurile active şi conducte. Managerii pot spune câtă energie electrică este consumată, dacă un puţare nevoie de reparaţii sau dacă există o scurgere într-una dintre conducte.

Protejarea mediului, ceva rar întâlnit în Uniunea Sovietică, a devenit parte din noua politică. Departamentul de mediu al Surgutneftegas are un buget de 500 de milioane de dolari pentru achiziţii. Directorul Liubov Malîşkina, inginer chimist cu un master în ştiinţa coroziunii şi ecogeologie, îmi arată o astfel de achiziţie: un vehicul Truxor produs în Suedia, cu şenile asemenea tancurilor, care separă petrolul scurs de turbă, astfel încât reziduurile să poată fi curăţate.

Un singur aspect al industriei petroliere
nu s-a schimbat: munca este în continuare riscantă şi istovitoare.

La o schelă petrolieră situată la aproape o oră de mers distanţă de Surgut, trepte de metal care strălucesc de petrol duc la o platformă, unde o sondă perforează roca dură cu un cap ce are un înveliş de diamant de 300 de centimetri în diametru. E zgomot şi aerul duhneşte, dar acesta este un loc excelent de lucrat iarna, mi se spune, pentru că platforma este scăldată în aburi. Oamenii muncesc în schimburi de opt ore, câte 30 de zile la rând, dormind pe şantier, apoi se odihnesc acasă alte 30 de zile.

Cu toate acestea, slujbele
sunt o cale către o prosperitate inimaginabilă cu câţiva ani în urmă. Muncitorii primesc salarii lunare între 1.000 şi 4.000 de dolari. Există şi bonusuri pentru orele suplimentare. Un muncitor cumpătat poate economisi suficienţi bani pentru a-şi cumpăra un apartament.

Toate astea sunt impresionante. Dar cea mai importantă problemă pentru fiecare firmă petrolieră din Hanty-Mansi este dacă se poate ridica la înălţimea multitudinilor de provocări politice, economice şi tehnologice care se arată la orizont.

În timp ce cei mai mulţi analişti se aşteaptă ca Siberia de Vest să rămână principala sursă de petrol a Rusiei pentru următorii 20 de ani, câmpurile petroliere din regiune îmbătrânesc tehnologic. Menţinerea producţiei necesită o infuzie de capital şi expertiză din afara Rusiei. Dar taxele uriaşe – peste 25 de dolari/baril din veniturile brute – ajung la guvernul federal şi jocurile de culise pentru putere de la Kremlin au îngheţat climatul de investiţii precum un viscol siberian. Ai nevoie doar de o vizită în Nefteyugansk, un oraş cu 116.000 de locuitori de pe malul râului Ob, cam la o oră de mers de Surgut, pentru a înţelege de ce.

Pentru Nefteyugansk, boomul petrolier
a reprezentat numai un val negru de necazuri. Oraşul are aspectul unui parc industrial dezordonat. Piaţa centrală este împânzită cu conducte de fier. Pe râu, o canistră de petrol pluteşte lângă un doc dărăpănat. De mai bine de zece ani, petrolul este în centrul unei lupte violente şi haotice în această zonă. Dificultăţile au început la mijlocul anilor ‘90, când un bancher moscovit nou-îmbogăţit a câştigat la o licitaţie de privatizare una dintre cele mai mari firme producătoare de petrol din Rusia, care era, în acelaşi timp, şi cel mai mare angajator din zonă. Bancherul, pe nume Mikhail Hodorkovsy, a făcut din Nefteyugansk filiala centrală a noii sale firme petroliere, cunoscută ca Yukos. Dar întârzierea în plata taxelor a dus la situaţia în care muncitorii să nu-şi primească salariile luni de zile.

Primarul Vladimir Petuhov,
fost petrolist, a condus protestul public împotriva noilor proprietari, care, spunea el, „ne-au scuipat în faţă, în faţa tuturor petroliştilor“. În timp ce mergea la serviciu, într-o dimineaţă de iunie, a fost împuşcat de doi asasini înarmaţi. Crima a revoltat întreg oraşul. „Aveţi mâinile pătate de sânge“, se putea citi pe pancartele anti-Yukos puse la primărie de cei veniţi să-l plângă pe Petuhov. Timp de cinci ani nimeni nu a fost adus în faţa justiţiei. Între timp, preţul petrolului a crescut şi a mărit şi mai mult valoarea companiilor lui Hodorkovsky. Apoi, a căzut ghilotina. În iunie 2003, procurorii din Moscova l-au arestat pe şeful securităţii lui Hodorkovsky şi mai târziu l-au găsit vinovat de organizarea execuţiei lui Petuhov. În octombrie 2003, procurorii l-au arestat pe însuşi Hodorkovsky sub învinuirea de fraudă şi evaziune fiscală. Autorităţile fiscale au preluat filiala din Nefteyugansk şi au trecut-o în subordinea unei companii controlate de Kremlin, pe nume Rosneft.

Khodorkovsky a fost condamnat şi încarcerat. Procurorii au anunţat în februarie anul trecut că şi coproprietarul Yukos, Leonid Nevzlin, ar putea fi acuzat de uciderea lui Petuhov. Cazul său a fost dezbătut în august, dar în prezent este transferat la Înalta Curte de Justiţie pentru noi audieri.

Probabil că lucrurile s-au petrecut aşa cum pretinde guvernul, dar cei de la Nefteyugansk ridică din umeri şi spun că nu ştiu ce să creadă. Puse cap la cap, elementele afacerii Yukos au aerul unui conflict de la Moscova, aranjat de tipii KGB de la Kremlin. Când am vizitat eu oraşul, Serghei Burov, un tip robust cu umeri mari, pe care costumul părea prea strâmt, era primar de patru luni. Într-un timp, a fost director delegat la Rosneft şi înainte de asta a fost senior manager la Yukos. În parteneriat cu Rosneft, îmi spune el, administraţia oraşului are planuri ambiţioase de relansare a Nefteyugansk. „Vino înapoi peste doi ani şi vei vedea un oraş diferit, poate chiar şi un club de yahting“, susţine primarul.

Oare, pentru Nefteyugansk, lucrurile sunt în sfârşit pe drumul cel bun? Locuitorii sunt destul de sceptici. „Poate pentru Rosneft merg mai bine, dar noi nu o simţim“, spune Vasily Voroshilov, un mecanic de puţuri petroliere cu experienţă, în vârstă de 50 de ani.

Acest scepticism este împărtăşit şi de mulţi dintre observatorii din afara Rusiei. „Poţi să furi un Chevy, dar asta nu înseamnă că ştii să-l şi conduci“, spune unul dintre analişti despre preluarea de către Kremlin a petrolului rusesc.

La începutul anilor ’90,
înainte de boomul petrolier, Boris Elţân a încurajat provinciile locale să devină cât mai autonome. Acela a fost momentul în care Rusia a fost cel mai aproape de democraţia vestică şi de încurajarea pluralismului politic. Când preţul petrolului a crescut, Kremlinul şi-a dat seama că această sursă poate fi folosită pentru revenirea Rusiei pe plan mondial. Salvarea cu ajutorul petrolului a devenit subiect de importanţă naţională. „Petrolul este singura cale pentru ca ţara nostră să supravieţuiască şi să reziste pe plan mondial“, spune un elev de 16 ani de la şcoala pentru olimpici în matematică din Hanty-Mansijsk.

„Statutul de superputere al Rusiei în zilele noastre vine din rezervele energetice, nu din puterea militară“, e de părere Julia Nanay, director general la PFC Energy, o firmă de consultanţă internaţională cu sediul la Washington D.C. „Kremlinul doreşte să deţină controlul producţiei şi exporturilor pentru a maximiza avantajul geopolitic al Rusiei.“ Oligarhii care învaţă să respecte puterea supravieţuiesc.

Unul dintre supravieţuitori
este Vagit Alekperov, preşedintele celei mai mari companii petroliere private, Lukoil. A început să lucreze pe schele lângă oraşul său natal Baku şi, la sfârşitul anilor ‘70, a fost trimis în Siberia pentru a conduce o echipă de petrolişti. În timpul ultimelor zile ale Uniunii Sovietice, Alekperov a creat Lukoil din veniturile obţinute din petrol în Siberia. Astăzi, compania este o multinaţională care are rezerve de hidrocarburi depăşite numai de Exxon Mobil. Alekperov îşi are sediul central la numai trei kilometri de Kremlin. El ştie că trebuie să fie permanent atent la orice schimbare politică ce ar putea afecta Lukoil.

Cu aspect de bărbat distins cu părul grizonant, Alekperov este un tip dur, dar, în acelaşi timp, plin de farmec. Când a fost întrebat dacă în prezent consumatorii de petrol ar trebui să stea liniştiţi ştiind că Rusia este cu degetul pe butonul ce controlează petrolul mondial, s-a lăsat pe spătarul scaunului, a zâmbit larg şi a întrebat: „Arăt eu a urs?“ N-am putut să nu râd. „Vrem doar să facem bani“, a adăugat el.

După ce a a pus mâna pe Yukos, s-ar putea să vrea Kremlinul să înghită şi compania Lukoil? „Nu cred că guvernul sau preşedintele Rusiei au în obiectiv o astfel de companie“, protestează Alekperov. M-am hotărât să nu-i spun că la fel crezuse şi Hodorkovsky, nu cu mult timp înainte de a fi arestat. Baza de operaţiuni a Lukoil în Hanty-Mansi este Kogalym. Un aranjament floral formează numele companiei, nu departe de o biserică ortodoxă şi de o moschee. În maternitatea renovată – pe care ruşii o numesc roddom
– dr. Galina Pustovit, directorul secţiei de ginecologie, ne arată noul echipament medical. Spitalul oferă facilităţi de cinci stele.

Când i-am spus lui Pustovit că industria petrolieră rusă este cunoscută ca fiind una coruptă, ea s-a uitat pătrunzător la mine. „Tot ce vezi aici e petrol“, mi-a spus făcând un gest larg cu mâna peste secţia de ginecologie. „Toate lucrurile din oraşul ăsta sunt făcute cu bani proveniţi din petrol, inclusiv frumosul nostru bulevard.“ Nu ne judeca prea dur,
spunea privirea ei. Viaţa prin părţile astea nu a fost niciodată mai bună.

NATIONAL GEOGRAPHIC (IUNIE ‘08), © 2008 NATIONAL GEOGRAPHIC SOCIETY, WASHINGTON, D.C.

Vote it up
73
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza