BELLA de la întuneric la lumină

O LEOAICĂ A ADUS LAOLALTĂ OAMENI DE PE CONTINENTE DIFERITE, CARE I-AU REDAT O VIAŢĂ DEMNĂ
 

– Când eram copil,
mama mă ducea adesea să văd leii. E cea mai frumoasă amintire pe care o am din copilărie. Acum, viaţa mea e la fel de grea ca a leilor pe care îi aud răgând în fiecare dimineaţă, spune o femeie romă din Buhuşi când îi vine rândul să vorbească la un seminar de terapie prin povestire organizat de asociaţia OvidiuRom la Bacău în iarna anului 2003.

– Lei în România? Dar nu sunt aici condiţii cam vitrege pentru ei?, se miră newyorkeza Laura Simms, cea care facilitase seminarul, o americancă cu o relaţie mai specială cu România. Este descendenta unei familii evreieşti din Dorohoi, oraş ale cărui case multicolore bunica ei le evocase adesea în copilărie.

– Te pot duce să-i vezi chiar azi. Sunt tot acolo de când îi ştiu, răspunse femeia.

În aceeaşi după-amiază,
cele două femei au mers cu maşina până într-un oraş cu blândul nume Buhuşi, unde au găsit o grădină zoologică gata să se prăbuşească. Câţiva vizitatori cu chipuri împietrite se uitau la opt lei care mişunau de colo-colo în două cuşti meschine. Unii şchiopătau. Schelălăielile sumbre ale câinilor dingo din cuşca vecină completau tabloul apocaliptic. „Până atunci trăisem întrun ritm extrem de alert. Dar când am văzut leii aceia stând acolo nefericiţi, am simţit brusc nevoia să mă opresc din alergat“, îşi aminteşte Simms.

I-a atras atenţia o leoaică superbă, dar care şchiopăta. Încerca în van să se bucure de puţina lumină pe care soarele zgârcit al acelei ierni moldoveneşti reuşea să o strecoare printre zăbrelele cuştii umede şi reci. O chema Bella.

Povestea Bellei era una clasică: adusă ca pui cu vaporul din Africa până în Portul Constanţa, fusese cumpărată de un fotograf care le-o împrumuta pe litoral turiştilor amatori să se imortalizeze în ipostaze exotice. Când acesta a abandonat-o şi a fost adusă la Buhuşi, avea picioarele din spate prost dezvoltate din cauza subnutriţiei. Nici dieta de la grădina zoologică nu o ajuta. În loc să consume numai carne macră, îi trebuiau şi oase, intestine şi organe de animale. Dar leii de la Buhuşi nici măcar o carne ca lumea nu primeau, căci trăiau mai ales cu carne de pui (cea mai ieftină de pe piaţă) – şi aceea adesea putrezită, căci nu exista un frigider. Bella zăcea în propria urină, iar canalele de scurgere din cuşcă erau blocate cu resturi de mâncare ce atrăgeau şobolanii.

Laura Simms nu ştia atunci
că acea după-amiază avea să-i schimbe viaţa pentru totdeauna. Chipurile leilor chinuiţi nu i-au mai ieşit din minte. În 2004, ea a pus pe picioare Lion’s Roar Association („Asociaţia Răgetul Leului“), o asociaţie prin care a strâns bani pentru îmbunătăţirea vieţii animalelor captive de la Buhuşi. Ea a plătit pentru medicamentele şi vitaminele animalelor, pentru încălzirea cuştilor, pentru un frigider, pentru alimentarea cu apă a grădinii. Cei de la Lion’s Roar au adus şi un îngrijitor specializat care a curăţat şi extins cuştile. În 2005, animalele se reînsufleţiseră, iar Bella – surpriză! – făcuse un pui.

Laura Simms povesteşte: „Cea mai vie amintire pe care mi-a lăsat-o Bella este legată de acel pui. Tocmai îi pusesem fân în cuşcă şi arăta fericită ca orice mamă. Cu laba ei uriaşă, mai mare decât nou-născutul, îl trăgea pe micuţ spre ea cu un gest de o delicateţe surprinzătoare“.

Din păcate, puiul nu a supravieţuit. La Buhuşi nu erau condiţii bune şi nici îngrijitorii nu erau bine pregătiţi. În 2006, a murit şi partenerul Bellei, în urma unui blocaj renal. Atunci, Bella a început să slăbească şi să-şi piardă vioiciunea, de parcă ar fi fost în doliu. Nici pentru grădina zoologică perspectivele nu erau îmbucurătoare. Devenise clar că, în ciuda eforturilor, nu avea să reuşească să atingă standardele impuse de legislaţia europeană până în 2007, când România urma să adere la UE. Desfiinţarea grădinii era doar o problemă de timp.

Atunci s-a implicat în poveste fundaţia britanică Born Free, înfiinţată tot de o femeie remarcabilă: actriţa britanică Virginia McKenna, a cărei viaţă s-a schimbat după ce, în 1966, a jucat în filmul Born Free, care spunea povestea adevărată a unei leoaice captive reintegrate în sălbăticie.

John Knight,
un bărbat cu păr şi barbă grizonante, care lucra pentru Born Free de 15 ani, a sosit la Buhuşi la 21 ianuarie 2007, ca să-i examineze pe cei şase lei rămaşi captivi acolo. Doi din ei, Romany şi Gipsy, abia puteau merge din cauza deformărilor de la picioarele din spate. Lui John i-a mai atras atenţia şi o leoaică de şapte ani. La coloană şi la picioarele din spate ea avea aceleaşi probleme ca Romany şi Gipsy, dar nu la fel de grave. Adevărata problemă era ochiul stâng, care era extrem de umflat. Diagnosticul: uveită, o inflamaţie a ochiului care în timp dă complicaţii precum glaucomul. Boala era prea avansată ca ochiul să mai poată fi salvat.

Veterinarul a estimat că problema apăruse cu cel puţin doi ani înainte. Ochiul se putea sparge oricând, iar infecţia putea migra la creier în câteva zile. De aceea, Bella nu putea fi încă relocată. Risca să se accidenteze şi la o simplă plimbare prin cuşcă. Primii lei pe care Born Free avea să-i mute de la Buhuşi în Africa au fost Jools şi cei doi pui ai ei, masculii Jerry şi James. Bella trebuia să mai aştepte. Ea avea şi oasele slăbite, un alt risc (chiar dacă minor) fiind să-şi rupă un picior în timpul unei călătorii atât de lungi. Aşa că, pe moment, au pus-o la cură de vitamine şi minerale.

Pentru că nu are timp ziua,
când este fie chemat la o urgenţă, fie în sala de operaţii, Vasile Postolache, de la clinica veterinară Kronvet din Braşov, nu mai are răgaz să răsufle decât seara, târziu. Într-o seară din toamna anului trecut a primit un telefon de la Iuliana Ionaşcu, o fostă colegă de facultate, care i-a spus că o organizaţie britanică voia să aducă la clinica lui un specialist în oftalmologie veterinară pentru a extirpa ochiul infectat al unei leoaice. Lui Postolache, un tânăr jovial şi întreprinzător, i-a plăcut ideea. I-a spus că le pune clinica la dispoziţie englezilor pe gratis. Bella avea să fie prima leoaică tratată la ei.

La 14 octombrie 2008,
John Knight a sosit la Buhuşi pentru a o adormi pe Bella şi a o transporta la Braşov. Dumitru Daneş, directorul Grădinii Zoologice din Braşov, care o putea găzdui în condiţii optime, acceptase cu dragă inimă să o primească. Veterinarul lor, Ion Brumar, avea să o monitorizeze. Bella avusese noroc: în Braşov exista şi o clinică veterinară la standarde europene, iar David Donaldson, de la Animal Health Trust din Anglia, se oferise să o opereze pe gratis.

La Buhuşi, înainte să încarce leoaica în cuşca de transport şi să o ducă la Braşov, John Knight i-a mai făcut câteva fotografii. Atunci a văzut-o. Cataracta! Era acolo, ascunsă în celălalt ochi, cel drept, despre care crezuseră iniţial că era într-o stare relativ bună. În cuşca de transport era întuneric, iar lumina de la flashul camerei foto avea în ochiul Bellei o reflecţie albicioasă, nu verzuie, cum ar fi normal la orice „pisică“ sănătoasă care stă pe întuneric. Avea să fie mai complicat decât îşi imaginaseră.

Pe moment însă, s-au concentrat pe obiectivul iniţial, de extirpare a ochiului stâng, cel cu glaucom. Operaţia a avut loc pe 17 octombrie 2008 şi a fost bine suportată de „pacientă“.

După aceea, Bella a fost trimisă la Grădina Zoologică din Braşov. O cuşcă încălzită! Ce lux nesperat! După câteva zile, ea păşea pe iarbă în îngrăditura din spatele cuştii şi se freca de arbori, pe care timp de şapte ani îi văzuse numai din spatele gratiilor. Când însă în dreptul cuştii se opreau grupuri mai numeroase, mai ales copii gălăgioşi, Bella prefera să stea retrasă.

Când i-au examinat şi ochiul drept, veterinarii au găsit o cataractă destul de matură. Cristalinul, lentila care ajută la focalizarea imaginii, era rigid şi tulbure. Bella vedea ca printr-un geam cu sticlă opacă.

Ochiul putea fi salvat. „Însă numai închirierea aparatului care o putea opera costa câteva mii de euro“, spune Postolache, de la Kronvet. De curând, firma Acrivet din Germania dezvoltase un astfel de echipament adaptat special pentru animale mari. Se numeşte facoemulsificator şi funcţionează pe aceleaşi principii ca şi cel similar dedicat medicinei umane, doar că e dotat cu instrumente mai lungi, care permit o pătrundere mai adâncă în interiorul ochilor animalelor mari. Aflând povestea Bellei, Acrivet a pus cu generozitate aparatul la dispoziţia Fundaţiei Born Free.

Pe 9 decembrie 2008,
Bella se întorcea din nou în sala de operaţii. Oftalmologul David Donaldson şi anestezistul John Knight erau acolo, alături de Ion Brumar de la grădina zoologică locală, de Iuliana Popescu de la Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti, şi de doi experţi de la Acrivet, firma producătoare a facoemulsificatorului, o versiune de ultimă generaţie testată în premieră pe Bella.

La operaţiile de cataractă se înlocuieşte cristalinul. Însă pentru Bella s-ar fi putut găsi doar un cristalin de cal, pe care organismul ei îl putea respinge într-un an sau doi. Atunci ea ar fi fost deja în Africa, unde era mai greu să se identifice din timp problema şi unde nici nu existau facilităţi pentru o altă operaţie similară.

Veterinarii au decis să-i îndepărteze vechiul cristalin fără a-i mai pune altul în loc. Leoaica nu avea să-şi mai poată focaliza privirea pe obiectele aflate la o distanţă mai mică de 3,5-4 metri, dar ochiul avea să fie salvat. „Urma să fie ca oamenii care suferă de prezbitie şi nu pot citi ziarul fără ochelari, dar văd bine la distanţă“, explică John Knight.

Pare simplu, dar intervenţia a fost complicată, căci o mare parte din ochiul Bellei era acoperit de cataractă. Facoemulsificatorul lichefiază cristalinul întărit cu ultrasunete, apoi îl aspiră din ochi. Dar trebuie să ai mână fermă şi să te asiguri că animalul este complet sedat şi nemişcat. Procedura prezintă însă mai puţine riscuri postoperatorii şi asigură o refacere mai rapidă.

A doua zi după operaţie, Ion Brumar a văzut-o pentru prima dată pe Bella uitându-se cu atenţie la norii de pe cer. Bella a urmat apoi un tratament timp de trei luni, cu medicamente puse în mâncare. După nici o lună, întremată şi cu vederea îmbunătăţită, devenise foarte asertivă. „Era o leoaică dominantă. A stat un timp în acelaşi ţarc cu masculul Oscar, pe care l-a pus imediat la respect. Ajunsese să-l fugărească ea pe el“, spune Brumar.

Bella se făcuse bine.

La 1 martie 2009,
în Braşov ningea. Bellei nu-i prea place zăpada. Pe o astfel de vreme nu catadicsea să iasă din cuşca ei încălzită. Dar pentru că Brumar o chema, i-a făcut pe plac. În cinci luni de zile, între ei se crease o legătură specială, chiar dacă Brumar – un tânăr de 28 de ani foarte pasionat de ceea ce face – nu prea e dispus să recunoască, pretinzând că nu se ataşează de „pacienţi“, deoarece adesea e nevoit să îi supună la proceduri dureroase.

Păşind pe zăpadă, Bella şi-a demonstrat din plin condiţia fizică. John Knight venise să o pregătească pentru plecare, care era programată chiar în ziua aceea. Traseul ei spre Africa natală avea să fie lung şi întortocheat: Braşov – Bucureşti – Manston (Anglia) – Londra – Nairobi (Kenya) – Lilongwe (Malawi). Un adevărat tur de forţă peste mări şi ţări care dura trei zile şi la a cărui organizare, ca şi la reuşita operaţiilor, contribuise, prin muncă sau donaţii, multă lume.

Lui Knight îi venea greu să se despartă de ea. „Bella este o femelă puternică, extrovertită şi dominantă. Are caracter. Niciun alt leu nu ar fi putut trece cu bine peste obstacolele cu care ea s-a confruntat“, spune el. Laura Simms, cea care a descoperit-o prima pe Bella, nu a fost de faţă la transferul ei în sanctuarul african, dar spune: „Când sunt tristă, mă uit la fotografiile ei din Malawi. Pentru mine, Bella este un simbol al supraveiţuirii şi dragostei, calităţi pe care le-am simţit prezente pretutindeni în Moldova, ţinutul natal al strămoşilor mei“.

La 3 martie 2009,
Bella ieşi din cuşca în care venise, clipind des în lumina soarelui tropical. În faţa unicului ei ochi se desfăşura un ţarc de aproape un hectar, populat cu copaci umbroşi şi tufişuri fără spini – locul ideal pentru un animal cu vederea slăbită. În spatele gardului stătea Virginia McKenna, sufletul fundaţiei Born Free. Toţi se aşteptau ca leoaica să le întoarcă spatele, pentru a se bucura de colţul de rai de la Lilongwe. Dar nu şi Bella. Ea a păşit spre McKenna, pe care o vedea pentru prima dată, şi a privit-o atent. Parcă un al şaselea simţ îi spunea că era unul din oamenii care i-au schimbat viaţa. Apoi, cu nările în vânt, Bella a adulmecat aerul şi s-a îndreptat spre copaci. Înainte să se piardă printre ei, a mai privit o dată în urmă. Virginia McKenna o urmărea cu ochii strălucind de bucuria reuşitei. La mii de kilometri depărtare, în alte ţări, pe alte continente, alţi cinci prieteni o însoţeau cu gândul lor bun.

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza