Asistenta medicală

 

Pe la sfârşitul lui aprilie, Lucía Romero*,
o asistentă medicală de la Spitalul de Boli Contagioase de la Centrul Medical Naţional La Raza, era în drum spre serviciu. Mintea îi era copleşită de gânduri negre. Cu doar două sau trei zile înainte, presa anunţase izbucnirea epidemiei de „gripă porcină“ în Mexic şi nu se ştia aproape nimic despre această boală contagioasă.

Lucía şi restul asistenţilor medicali văzuseră ce se întâmplase la spitalul lor. Era situat în nordul oraşului Mexico City şi primea de 50 de ani pacienţi cu diverse boli extrem de contagioase, cum ar fi febra tifoidă, lepra, tuberculoza, turbarea, hepatita C şi virusul HIV.

„Am pus mâna pe telefon şi am vorbit cu colegii imediat ce am auzit ştirile“, spune ea. Într-adevăr, deja erau internaţi mai mulţi pacienţi cu o boală misterioasă. De fapt, şi-a amintit de un bărbat care fusese internat cu două săptămâni înainte şi care avusese simptome similare cu cele ale „gripei porcine“.

„Era tânăr, nu avea alte boli şi venise la spital pe picioarele lui, plângându-se de probleme respiratorii. Starea i s-a deteriorat în câteva ore şi a murit după două sau trei zile, iar doctorii nu au apucat să afle cu certitudine cauza bolii“, povesteşte Lucía.

A ajuns la spital înainte de 20.30, ora la care îşi începea tura de noapte. Şi-a salutat colegii, a îmbrăcat halatul alb şi s-a uitat pe lista cu activităţi, care se schimba o dată la două săptămâni. Era responsabilă de primele 18 paturi din zona ei, localizate într-un corp izolat, dedicat pacienţilor cu boli contagioase şi cu sistem imunitar slăbit, care aveau nevoie de recuperare într-un mediu steril.

„Trebuia să mă ocup de trei pacienţi bolnavi de gripă“. Lucía a simţit un fior rece pe şira spinării, dar şi-a făcut curaj: acum trebuia să poarte halat, mănuşi, ochelari sterili şi mască chirurgicală ce trebuia aruncată după 40 de ore.

Se îndreptă cu hotărâre în direcţia corpului izolat, deschise uşa şi văzu trei femei în paturi. Cea mai vârstnică avea 45 de ani, iar cea mai tânără, 28. A început o conversaţie afectuoasă cu două dintre ele, care nu au ezitat să-şi exprime temerile.

Cea de a treia, cea mai tânără, era tăcută. Lucía povesteşte: „Făcea parte din personalul de curăţenie al spitalului şi era foarte supărată, fiindcă se infectase la locul de muncă. Am încercat să-i schimb starea de spirit, dar refuza să vorbească“. Lucía a ieşit din secţie şi şi-a dat jos imediat hainele de protecţie. Instrucţiunile au fost foarte clare: foloseşte un halat nou la fiecare pacient pentru a preveni răspândirea bolii denumite acum „gripa AH1N1“.

Apariţia pe neaşteptate a bolii a provocat câteva ore de haos în aproape toate spitalele din Mexico City. Spitalul de Boli Infecţioase nu a făcut excepţie. Lucía spune că zece pacienţi au fost internaţi în acea zi, dar au fost trimişi la o altă secţie, de care nu era ea responsabilă, aşa că a răsuflat uşurată. „Chiar dacă munca mea este să am grijă de oamenii bolnavi, eram şi eu speriată, mai ales că nu aveam nicio idee despre gradul de agresivitate a virusului“, afirmă ea.

Pentru a preîntâmpina orice eveniment neprevăzut, directorii spitalului au hotărât să informeze personalul. „Ne-au dat toate informaţiile de bază într-un amfiteatru care – în mod neobişnuit – se umpluse. De obicei, era aproape gol când ne convocau“, îşi aminteşte ea.

În principiu, pacienţii ajungeau indirect la Spitalul de Boli Contagioase, fiind transferaţi de la alte instituţii, însă din cauza temerii de răspândire a bolii, oamenii veneau direct la spital din proprie iniţiativă. „Am încercat să le explicăm procedurile, dar ei nu vroiau să asculte. Vroiau îngrijiri medicale pe loc.“ După aproape 12 ore intense, Lucía şi-a terminat tura. A făcut un duş şi apoi şi-a schimbat şi hainele înainte de a pleca din spital. „În scop preventiv, spitalul dispune de duşuri pentru personal. Chiar dacă cel mai adesea nu toţi angajaţii făceau duş şi îşi schimbau hainele cu altele, în acele zile era greu să găseşti un duş gol“.

A doua zi, Lucía şi-a vizitat familia. Mama ei era foarte îngrijorată. „M-a rugat să nu mă duc la serviciu. Iar una din surorile mele din alt oraş mi-a cerut să nu merg la reuniunea de familie pe care o organizase“. La lăsarea nopţii, trebuia să meargă din nou la spital, unde situaţia continua să fie dificilă. „Din ce în ce mai mulţi oameni veneau, spitalul nu mai putea face faţă, iar cei care nu beneficiau de atenţie ne cereau socoteală de ce nu eram pregătiţi pentru aşa ceva… Dar cine ar fi putut prevedea aşa ceva?“, spuse ea supărată. După câteva nopţi, în mijlocul crizei, directorii spitalului au pus să li se distribuie preventiv medicamente tuturor persoanelor expuse riscului. „Ei au anunţat că numai cei care intraseră în contact cu pacienţii infectaţi aveau să primească medicamente, fapt ce a declanşat o serie de plângeri, toţi susţinând că erau expuşi riscului într-un fel sau altul.“ Ni s-a cerut să dăm dovadă de calm şi ni s-a spus că toată lumea va beneficia de tratament pe măsură ce spitalul primea medicamente. „A trebuit să mă lupt ca să-mi primesc doza, pentru că nu îngrijisem pacienţi cu gripă în acea seară, aşa că mie nu au vrut să-mi dea iniţial.“ Lucía a scotocit printre fişele cu activităţi ca să convingă că avusese grijă de trei pacienţi cu gripă cu o noapte înainte. „Bărbatul care se ocupa de asta s-a uitat pe fişa mea şi mi-a spus să-mi trec numele pe listă.“ Ea a primit apoi cinci tablete cu substanţă antivirală, pe care le lua o dată la 24 de ore. „Primeam aceeaşi medicaţie care li se dădea şi pacienţilor, doar că în doze diferite.“

Lucía a lucrat mai puţine ore în acea zi: „Am avut nişte obligaţii pe care nu le-am putut evita şi am ajuns târziu, dar, analizând situaţia retrospectiv, mi-am dat seama că frica mă determinase să întârzii“, se confesă ea. Dar la fel simţeau şi celelalte cadre medicale. „Colegele mi-au zis că familiile le-au cerut să nu meargă la muncă, iar cei aflaţi în concediu erau fericiţi că nu trebuiau să fie la spital în momentele acelea dificile.“

După spusele ei, asistentele nu puteau lipsi de la muncă decât dacă cineva cu specializare similară accepta să le înlocuiască sau dacă plăteau un coleg pentru a prelua orele în care ele lipseau.

„Avem colegi care fac turele altora ca să ia bani mai mulţi, dar în acest caz şefii spitalului au interzis această practică, pentru că oboseala le putea slăbi sistemul imunitar şi s-ar fi putut infecta mult mai uşor“, explică Lucía .

Ea este convinsă că situaţia neprevăzută creată de izbucnirea epidemiei de gripă AH1N1 a fost un moment de răscruce în viaţa ei: „Am văzut şi alte boli grave, precum SIDA, dar de obicei aveam timp să ne obişnuim cu ele, nu ne-am confruntat brusc cu acestea, cum s-a întâmplat de data aceasta“.

Cu câteva zile înainte, Lucía încă mai crezuse că cel mai groaznic moment prin care trecuse a fost urgenţa medicală din timpul cutremurului din 1985 din Mexico City, care se soldase cu mii de răniţi şi morţi. „Dar atunci nu m-am simţit atât de copleşită de situaţie. Dificultatea a ţinut de faptul că atunci trebuia să îngrijim un număr imens de pacienţi, pe când acum a fost vorba despre teama de a nu ne infecta cu un virus necunoscut“, spune ea.

Notă:
* Unele nume au fost schimbate pentru că, iniţial, directorii spitalului au interzis personalului medical să intre în legătură cu presa.

Vote it up
1
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza