Ariel şi iepurele de câmp

 

Vacanţa tocmai începuse. Eram la ţară, la casa bunicii, unde totul e atât de liniştit şi de simplu. Acolo, zilele erau relaxante şi fără stresul cu care eram obişnuită în oraşul aglomerat. Îmi plăcea mult de tot să mă plimb prin livadă, însoţită de căţeluşul şi prietenul meu, Ariel. Într-una din zile, plimbându-mă prin grădină, l-am auzit pe Ariel lătrând şi agitându-se în jurul unui tufiş. Am mers să văd despre ce era vorba. Motivul agitaţiei era un biet iepuraş rănit la una dintre lăbuţe. L-am dus imediat la adăpost, pentru că, în starea în care se găsea, era în pericol să fie vânat de alte animale. În prima noapte, Ariel a stat aproape de iepuraş şi, spre surprinderea mea, cei doi s-au împrietenit.

I-am dat şi un nume: Dali. Îl îndrăgeam mult, la fel şi Ariel. Căţeluşul avea permanent grijă de micul său prieten, dormea mereu lângă el, iar atunci când îl scoteam la plimbare, Ariel îl păzea şi ciulea urechile la orice zgomot suspect.

Era destul de amuzant să îi văd împreună. Au legat o prietenie ciudată şi, totodată, atât de strânsă.

Dali aproape se vindecase şi mă gândeam cu tristeţe la momentul plecării lui şi mai ales la Ariel, care avea să fie atât de afectat. Totuşi, ştiam că va trebui să-l las să plece, era un iepure de câmp şi era obişnuit cu sălbăticia.

A sosit şi ziua când Dali s-a vindecat. A plecat prin livadă fără să privească înapoi, poate pentru a nu-l vedea pe Ariel atât de trist. S-a oprit totuşi şi a privit un moment înapoi, în ochii lui citindu-se recunoştinţa. Vroia parcă să ne mulţumească pentru că am avut grijă de el. Ariel a rămas cu privirea pierdută în zare. Mă mai privea din când în când cu nişte ochi acuzatori.

Cu trecerea timpului, Ariel a înţeles că locul micuţului său prieten nu era lângă el şi s-a resemnat. La fel ca şi în lumea oamenilor, timpul vindecă orice rană, lăsând doar amintirile.

Vote it up
35
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza