Are zborul în sânge

A devenit legendă după ce a scăpat din mai multe accidente. Cel mai grav s-a soldat cu prăbușirea avionului în Atlantic.
 

Numele ei e Aurelia Grigore. Are 55 de ani, din care mai bine de jumatate i-a petrecut în avion. Niciun accident n-a avut însă puterea de a-i ucide visul: acela de a zbura mereu.

6 august 1980, ora 3.00 dimineața. Avionul, un Tupolev 154, una dintre cele mai mari aeronave ale TAROM,  se pregateste să aterizeze la Nouadhibou, în Mauritania, după aproape opt ore de zbor. La bord se afla 152 de pasageri, toti marinari români de pe vasele Jiul și Milcovul, două dintre pescadoarele românești trimise în Atlanticul de Sud după peste de guvernul comunist de la București.

E linistea aceea aproape patrunzatoare, când avionul își paraseste altitudinea de croaziera și coboara, iar motoarele lui intra într-o turație de relanti, adormitoare. Marinarii sunt relaxați. Unii se afla de mult în lumea viselor, altii privesc pe hublourile aeronavei la luminile nenumaratelor vase de pescuit aflate în apropierea coastelor Africii. "Stimați pasageri, peste aproximativ 10 minute vom ateriza pe aeroportul de la Nouadhibou", se aude la instalația audio. E glasul Aureliei Grigore, o tânără de 27 de ani, una dintre cele trei însoțitoare de bord de pe Tupolevul românesc, pe care prietenii și colegii o striga Laura. după efectuarea anuntului, stewardesa se asaza pe scaunul din mijlocul avionului, ce-i este destinat, aruncandu-și privirea, la rându-i, pe hublourile din dreptul ei, dincolo de care se zaresc luminite. "Doamne, ce frumos se vad vasele noastre. Parca ar fi pomisori de Craciun!", își spuse Aurelia, înainte de a simti o mica trepidație. Una normala. Piloții deschisesera trenul de aterizare. Calma, stewardesa nu își dezlipi privirea de pe geam. Facuse asta de sute de ori până atunci. Urma o scurtă izbitura. "Am atins pamantul", continua ea, în gand. "Rulam pe pista, uite dunele de nisip", își spuse, imaginandu-și pista, asa cum mai vazuse de câteva ori în tarile din Africa. Dintr-o data, se aude însă un scrasnet înfiorator, iar toate luminile se sting brusc.

Aurelia privi în sus: deasupra ei, stele! "Dumnezeule, unde sunt?..." N-apuca sa-și termine întrebarea. în urmatoarea fractiune de secunda, simti pe față niste stropi de apa sarata. Se afla în mijlocul oceanului… 

Pentru Aurelia Grigore, totul a început cu 10 ani în urma, în iarna lui 1970. Pe o ninsoare teribila, tânăra liceeana a plecat, împreună cu tatal și mama ei, spre Aeroportul Otopeni, de langa București, pentru a-și lua ramas bun de la o familie de prieteni. Din cauza ninsorii abundente însă, toate aeronavele de pe aeroport au fost reținute la sol o zi întreaga. Pasagerii și însoțitorii lor s-au vazut astfel blocați în aeroport.

Plictisita, Aurelia se porni să facă mici "rotocoale" în condensul de pe interiorul geamului, pentru a privi afară. Adolescenta de atunci descoperi dintr-odată fascinată avioanele ce lancezeau pe pista, dar și oamenii ce trebaluiau în jurul lor. Zari apoi un echipaj de bord, piloții cu uniformele lor scrobite, urmați de niste tinere superbe, îmbrăcate, la rându-le, în niste tinute impecabile. Da, stewardesele!

Si mintea îi fugi ca un trasnet la o amintire din copilarie, ce o marcase profund pe când era de-o schioapa. Pe strada din cartierul natal, locuia o femeie, de care Aurelia, fetița de patru ani de atunci, ajunsese să fie pur și simplu îndragostita. Ori de câte ori o întalnea, se uita la ea ca și cum ar fi fost venită dintr-o altă lume, mereu elegantă, cochet îmbrăcată, cu o anumită prestanță. De multe ori, se trezea dis-de-dimineață pentru a o privi pe geam cum pleaca de acasă. Drept răspuns la întrebările curioase de copil, părinții îi explicasera doar că vecina elegantă lucreaza în avioane.

Conexiunea care avea sa-i schimbe viitorul s-a întâmplat exact în iarna aceea cu zapada multă din 1970, când Aurelia nu se mai satura din a trage cu ochiul la avioane. "Da, o să ma fac stewardesa!", își spuse hotarat adolescenta de 17 ani.

Gandul n-avea s-o mai paraseasca. în vara anului urmator, pe 20 iunie 1971, la cinci zile de la absolvirea liceului, s-a angajat ca dactilografa la Romtrans, o companie de stat cu sediul pe platforma aeroportului Otopeni, care se ocupa de procesarea marfurilor venite pe calea aerului. "N-avea nicio treaba cu ce-mi doream să fac. Dar era singura slujba pe care o găsisem aproape de avioanele mele", marturiseste Aurelia.

Sansa ei a venit abia în 1974, când a auzit că Tarom organizeaza un mare concurs pentru selectarea unor însoțitoare de bord. "Eram nebuna de fericire. Seful meu n-a vrut ma lase, dar m-am luptat să plec si, în cele din urma, mi-am dat demisia!", povesteste ea. A dat examen și a reusit să intre, în sfarsit, la compania care avea sa-i îndeplineasca visul.

Primul zbor l-a facut, trei luni mai tarziu, la Arad, pe un mic avion rusesc, tip AN-24. Emotiile îi aprinsesera complet sufletul tinerei de 22 de ani, care, înainte de a pleca la drum, privise îndelung în oglinda cum fetița de-o schioapa ajunsese acum precum femeia cochetă din cartierul copilariei.  "N-o să pot uita niciodată primul zbor!", spune ea. La final, proaspata stewardesa a lesinat. Emotiile o dobo-rasera! Nu de teama de zbor, nu de frica de prabusire sau accident. Su-ferise cam de acelasi trac pe care il are o scolariță aflată în fața  primei serbari din viața ei. Visul ei devenise realitate!

In seara de 5 august 1980, Aurelia Grigore s-a îmbarcat la București pe Tupolevul 154 care urma să zboare până în Mauritania, cu două escale la Berlin și Casablanca. Din Europa, culoarul aerian urma îndeaproape linia coastei Africii, până în portul Nouadibhou. Aeronava trebuia să duca un schimb de marinari pe navele românești aflate la pescuit în Atlantic.

Aurelia avea deja o experiență de peste cinci ani și nici prin gand nu-i trecea ce urma să i se întâmple în urmatoarele ore. "Nici orele de curs, nici miile de ore de zbor nu te pot pregati destul pentru un astfel de eveniment", marturiseste femeia. Nici azi nu se stie precis ce s-a întâmplat atunci, în lipsa informațiilor oficiale, însă cert e că piloții n-au mai reusit să ajunga pe uscat, fiind nevoiți să amerizeze pe suprafața Atlanticului, la mai bine de un kilometru de tarm. Dunele pe care le vazuse la aterizare erau, de fapt, valurile oceanului. Imediat după scrasnetul înfiorator ce cuprinsese avionul, stewardesa s-a trezit stropită de apa. Avionul se oprise pe unul dintre bancurile de nisip existente în largul coastelor mauritane, după care se rupsese în două.

- Suntem în apa!, striga Aurelia.

- Ma duc în față să întreb piloții ce s-a întâmplat, răspunse speriată colega ei, Mia Georgescu.

Tupolevul 154 era structurat, pe langa cockpitul de pilotaj, din două cabine pentru pasageri: prima, cea din fata, are 60 de locuri, iar cea de-a doua, din spate, înca o suta. Aurelia și cu Mia se aflau în partea din spate, la momentul accidentului. De pe locul în care statea, Mia nu vedea însă culoarul avionului și faptul că acesta se rupsese exact între cele două cabine.

- Nu te duci la niciun pilot, că nu mai e nimeni, zise Aurelia. Numai noi două suntem și pasagerii din spate. Sunteți bine acolo în spate?, striga ea, în bezna nebuna care cuprinsese avionul.

- Da, suntem aici, se auzira, în cor, mai multi marinari, din vocile lor simtindu-se însă groaza. Ce facem acum?

- Scoateți vestele de sub scaune și puneți-le pe voi, că suntem în apa.

După ce se asigura că marinarii și-au pus vestele pe ei, Aurelia ceru o lanterna, deschise usa de urgență de la mijloc și sari pe aripa, pentru a scoate barcile de salvare. Acestea se aflau într-un compartiment accesibil din exterior, spre partea inferioara a aripii.

Odată iesită din avion, femeia a realizat dintr-odată gravitatea situației. Tupolevul atarna practic de un damb de nisip, în rest apele oceanului bateau învolburate. "Am aflat ulterior ca, sub noi, apa avea 100 de metri adancime și că putin a lipsit ca avionul să nu alunece de pe acest damb. Ne-am fi înecat cu totii, cel mai probabil", spune Aurelia.

Stewardesa, iesită în ciorapi pe aripa, aluneca teribil în încercarea a a deschide compartimentul de barci. în acel moment, din bezna oceanului, aparu ca printr-o minune copilotul, Lucian Sava.

- N-avem nicio barca de salvare la bord, îi spuse barbatul.

Desi avea prevazut un locas special pentru ele, avionul nu dispunea de barci de salvare. Aparatul era destinat zborurilor "de uscat", iar o astfel de încarcatura ar fi afectat, în mod normal, greutatea totala a acestuia.

- Nu mai e timp să asteptam, continua pilotul. Trebuie să va îndepartați cât mai repede de avion.

Era în pericol iminent să explodeze din cauza unui motor care functiona mai departe. Acesta facea un zgomot infernal, iar echipajul se temea ca, dacă sar scantei, kerosenul scurs în apa marii, în urma accidentului, se va aprinde imediat.

- Toată lumea în apa, striga Aurelia, împreună cu colegii ei. Aruncați-va imediat în apa!

După ce se asigura că toti pasagerii au parasit epava, Aurelia plonja și ea în apele reci ale oceanului și porni, impre-una cu ceilalti, în directia tarmului. La ora 3.00 noaptea, exact după accident, începea însă refluxul. "Înotam în van. Apele ne duceau și mai mult în larg. Atunci m-am gandit la fetița mea de acasă, care avea doar trei ani. Ba mai mult, ceea ce putini stiau atunci, eram însărcinată cu baiatul meu", își amin-teste ea. A realizat că sunt trei modalități prin care puteau muri. Cu avionul, când va exploda, mancați de rechini, caci zona aceea era plina de rechini sau epuizați de înot, în mijlocul oceanului. Au ales să se întoarca la avion. După eforturi supraomenești în apele învolburate, se trezi prinsa și ridicată înapoi pe aripa de patru brate puternice. Erau doi dintre marinarii aflați în compartimentul din fata, despre care credea că au murit.

Se lumina de ziua și o ceață patrunzatoare se lasa peste supravietuitori. Erau 92 la numar. "Nous sommes des roumains!", strigau încontinuu la un megafon din dotarea avionului.

Cinci ore au stat pe resturile avionului esuat pe bancul de nisip, înainte de a fi găsiți de o salupa militara mauritana.

Cand au ajuns din nou pe pamant, au cazut în genunchi și l-au sarutat. "Am simtit atunci că m-am nascut a doua oara", afirma Aurelia. Stewardesa avea să afle, mai tarziu, că și ceilalti pasageri și membri ai echipajului, aflați în partea din față a avionului, supravietuisera, după ce, aruncați de forța impactului în ocean, reusisera să ajunga înot la mal. Numai unul dintre marinari, mai în varsta, facuse stop cardiac din cauza evenimentului. Bilantul numara astfel un mort și nouă raniți. Surprinsi de deznodamantul uluitor al prabusirii unui avion în Atlantic, res-ponsabilii francezi care au participat ulterior la investigație au spus că românii le-au luat atunci norocul tuturor aviatorilor pe cel putin 50 de ani. 

In urma unui asemenea eveniment traumatizant, e greu de crezut că un om normal ar mai fi dorit să zboare prea curând. Aurelia Grigore marturiseste ca, în ciuda celor întâmplate, nu s-a gandit în niciun moment să renunte la aviație. A reînceput să zboare la nici două săptămâni de la accident. "Mi-a fost teama la început, înainte de a pasi din nou în avion, dar mi-am zis ca, dacă nu-mi curm imediat frica, n-o voi mai face niciodata", marturiseste însoțitoarea de bord, care, în anii care au urmat, a ajuns o adevarată legenda în breasla.

Pasiunea ei pentru zbor avea s-o puna din nou la grea încercare sase ani mai tarziu, în 1986.

5 septembrie 1986, ora 17.04.

Aurelia efectua o cursa simpla, de numai o ora, pe ruta București - Cluj. La bordul aeronavei AN-24 urcase și renumitul actor Emil Hossu, care, afland că zboara cu Aurelia Grigore, a tinut, în timpul zborului, să afle detalii despre accidentul din Mauritania caruia îi supravietuise. "I-am aratat poze până cu 10 minute înainte de aterizare. când ne-am apropiat, am simtit că aterizam prea brusc. La contactul cu pista de la Cluj, avionul a facut un salt și s-a ridicat din nou, după care a lovit din nou pista și a mai saltat de câteva ori", povesteste Laura, care se afla în partea din spate. Din cabina piloților începu să iasa un fum negru și dens. Femeia și-a dat seama că se întâmplase ceva deosebit de grav.

- Trebuie să deschidem acum usa avionului!, îi spuse ea colegei de bord, desi înca mai rulau pe pista.

- Nu pot s-o deschid!, striga aceasta, după câteva clipe de sfortari.

- Lasa-ma pe mine!, replica Aurelia.

Reusi, într-un final, să deschida usa. Avionul terminase deja pista și mergea mai departe într-un lan de porumb, până când se opinti într-un mal de pamant. O masina de pompieri își facu imediat apariția.

- Duceți-va în fata, repede!, striga stewardesa.

- Doamna, ne-am duce, dar nu avem apa!, zisera pompierii.

- Pai și la ce-ați venit, să va uitați la noi cum murim?, spuse revoltată Laura.

Sari prima din avion, desi roata din față a aeronavei se rupsese în urma impactului, iar scara nu mai ajungea la pamant. În urma ei, Emil Hossu împreună cu colega Aureliei începusera deja să evacueze de urgență pasagerii. Fumul era din ce în ce mai dens, pasagerii tipau, scena devenise una de cosmar. O fetiță de trei ani aparu, la un moment dat, ca din neant, strigand "Mama, mama!". în nebunia creata, mama ei fugise socată în porumb, dar își uitase copilul.

Cabina piloților era cuprinsa de flacari. după câteva minute, copilotul, singurul din cei trei aflați în interior, reusi să sara din avion. Negru din cap până în picioare, ars tot.

- Ce s-a întâmplat?, întrebă Laura.

- Nu stiu…, răspunse acesta. Omul a murit câteva ore mai tarziu la spital. Niciun pasager n-a avut însă atunci de suferit, fiind evacuați în siguranță.

Nici cea de-a doua întalnire cu moartea n-a determinat-o pe Aurelia Grigore să renunte la zbor. S-a îmbarcat chiar a doua zi într-o nouă cursa, desi avea posibilitatea să n-o facă. N-a renuntat nici cand, în 1989, a aterizat de urgență la Timisoara, după ce o parte din aripa avionului în care zbura s-a rupt complet. N-a facut-o nici atunci când 10 colegi de-ai ei și-au pierdut viața, în 1995, la Balotesti, în cea mai mare tragedie aviatica din România. "Zborul e sangele meu. Asa cum pestele traieste în apa, asa sunt eu sus, în aer", ne-a marturisit Aurelia.

E pensionara acum. Și își traieste viața mai departe, povestind celor doi nepoti pe care-i are ce frumos e să zbori. "Meseria asta am facut-o din dragoste și Dumnezeu a avut grija de mine. Nu sunt habotnica, dar stiu că undeva, cineva a avut grija de mine…" De ea și de visul ei de copila, care a purtat-o, ani la rând, dincolo de nori.

Vote it up
400
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza