Amprenta globală a familiei mele

 

Hoinăresc prin supermarket
împreună cu soţul meu, Paul.

– Ce mâncăm diseară?, ne întrebăm.

– Ton?, propune Paul.

– Tonul e pescuit excesiv, răspund.

– Atunci un pui rumenit?

– Pui crescut înghesuit cu mulţi alţii într-o hală? Nu, mulţumesc!

La fel refuz şi porcul, sparanghelul verde importat din Kenya şi căpşunile din Egipt. Paul este exasperat:

– Ai devenit adepta unei noi religii? O să mâncăm numai burgeri din soia?

Seara gătim midii proaspete cu cartofi organici prăjiţi şi ierburi aromate din grădină cu salată fragedă. Am devenit adepta unei noi religii: o viaţă mai ecologică, pe care o consider mai bună şi mai gustoasă. Îmi doresc un viitor curat pentru cei doi copii ai mei. Dar, deocamdată, povestea mea de dragoste cu ecologia trece prin stomac.

Tot ce mâncăm, bem, folosim, deţinem sau facem afectează mediul înconjurător. Sticla de apă minerală pe care o cumpărăm în drum spre gară, CD-urile şi cărţile, drumul săptămânal cu maşina la supermarket şi până şi destinaţia de vacanţă – toate contribuie la amprenta noastră ecologică*, adică la măsura în care noi, ca indivizi, familie, oraş sau ţară, afectăm mediul înconjurător. Deşi planeta are limitele ei în ceea ce priveşte poluarea, resursele regenerabile şi terenul agricol, consumăm anual cu peste 30% mai mult decât poate produce pământul prin metode regenerabile. Şi rata de consum creşte constant. Vestea bună este că putem schimba acest lucru.

În timpul unei cine
la lumina lumânărilor, l-am întrebat pe Paul:

– Câte becuri economice avem?

Îmi petrecusem după-amiaza analizând atent modul nostru de viaţă şi completând teste pe internet, referitoare la risipa pe care o facem. Cât de ecologic trăim, de fapt? Sortăm deşeurile menajere, cumpărăm tot mai multe alimente bio şi ne petrecem aproape toate vacanţele în ţară. Amprenta mea personală este de 4,5 hectare, valoare doar cu puţin mai mare decât media naţională olandeză, de 4,4 hectare. Comparativ, un cetăţean american obişnuit are o amprentă de 9,6 hectare, în timp ce la coada listei se află (în mod onorabil) locuitorii din Malawi, cu o amprentă medie de numai 0,5 hectare.

Oare e o cifră bună? Nu. Jan Juffermans, autorul olandez al cărţii Nut & Noodzaak van de Mondiale Voetafdruk (Utilitatea şi necesitatea unei amprente ecologice), spune: „Dacă ar fi să împărţim întregul spaţiu utilizabil de pe pământ, lăsând şi naturii suficient spaţiu ca să supravieţuiască, am ajunge la doar 2,1 hectare pentru fiecare persoană“. Cele 4,5 hectare ale mele reprezintă o suprafaţă dublă. În seara aceea, înarmaţi cu cărţi, ziare şi sfaturi de la specialişti, am decis să ne schimbăm viaţa pentru o lună.

Păcatul nostru ecologic cel mai strigător la cer este că ne deplasăm cu o maşină de teren mare, grea şi veche de 16 ani. A fost un chilipir acum patru ani, când ne-am luat-o. Cum rareori mergem cu maşina la serviciu (eu lucrez de acasă, iar Paul foloseşte transportul în comun), ne-am gândit că un autoturism care consumă 14 l/100 km nu e rău. Dar amprenta ecologică şi chitanţele de la benzinărie arată cu totul altceva: benzina consumată de noi face rău mediului. Un autoturism înmatriculat în Olanda parcurge 15.000 de kilometri anual. Al nostru parcurge 20.000. Cele mai multe deplasări ale noastre sunt pe distanţe scurte (7 km), pe care le-am putea face şi cu un mijloc de transport mai ecologic: bicicleta.

Ne decidem să începem
penitenţa folosind bicicletele pentru a ne duce copiii la şcoală, a merge la plajă, la bibliotecă sau la gară atunci când nu plouă rău. În prima noastră săptămână „verde“, şovăi puţin să ies afară când vremea se înrăutăţeşte pe neaşteptate, dar mă obişnuiesc repede. Renunţăm la deplasările cu maşina pe distanţe scurte, iar pe distanţe lungi mai luăm şi trenul. Fiicelor noastre li se pare o aventură formidabilă, iar noi ne relaxăm şi citim ziarul. Într-o săptămână, eu am condus cu 100 de kilometri, iar Paul cu 120 de kilometri mai puţin ca de obicei.

Anual, aceasta ar însemna o reducere de aproape 10.000 de kilometri – circa jumătate din consumul nostru. Abia mă abţin să nu ţopăi când îmi refac testul amprentei ecologice, dar mă dezumflu repede când descopăr că am „economisit“ abia o jumătate de hectar. Paul e însă optimist. Îmi spune:

– Capul sus! E aproape cât un teren de fotbal. Fiecare bucăţică este utilă.

Necazul este
că ne întindem şi la factura de energie electrică. În Olanda, o familie obişnuită plăteşte circa 2.100 de euro pe an pentru gaz şi electricitate. Noi plătim cu circa 500 de euro mai mult. De ce? Nici măcar nu avem aparatură care consumă multă energie (paturi cu apă, frigider dublu, centrală termică ce funcţionează cu energie electrică). Ne uităm rareori la televizor şi folosim becuri economice. Când privesc mai atent factura, îmi dau seama că nu consumul de electricitate e de vină, ci cel de gaz: 75% se duce în sistemul de încălzire.

Din păcate, nu putem face mare lucru. Locuim cu chirie, deci nu se pune problema să investim în izolarea acoperişului, podelei şi pereţilor. Îl întreb ce putem face pe Hans van Dijk, de la Milieu Centraal, o organizaţie care îi informează pe consumatori cu privire la o multitudine de probleme ecologice. El ne recomandă să vizităm site-ul www.verbeteruwhuurwoning.nl („Îmbunătăţiţi-vă locuinţa închiriată“) şi ne dă şi o listă cu sugestii (n. r.: pentru România, www.consumredus.ro). Am putea fixa termostatul la o temperatură mai scăzută. Un singur grad mai puţin ne-ar ajuta să economisim 57 de euro pe an la cheltuielile de încălzire. Îl putem fixa la 15 grade când nu suntem acasă sau când avem de gând să ieşim fie şi pentru o oră. Reglarea la o temperatură mai scăzută înainte de culcare ne va ajuta să economisim 40 de euro pe an, iar un duş făcut cu apa la presiune scăzută ne va permite să economisim alţi 54 de euro pe an. Putem să ne reducem cheltuielile cu 27 de euro pe an uscând rufele la aer în loc să folosim uscătorul electric. Cum stăm acum cu amprenta? Refacem calculele şi, în ciuda unei reduceri a cheltuielilor anuale cu aproape 500 de euro, amprenta tot nu s-a redus. Salvarea mediului nu pare treabă uşoară, şi nici rapidă.

Sosirea primăverii anunţă
şi începutul sezonului verdeţurilor. În această primăvară, am ambiţii mari: voi cultiva 75% din necesarul de legume al familiei pe cei 150 de metri pătraţi ai grădinii din spatele casei. Din pământ în farfurie, în zece minute. În plus, pot transforma mormanele noastre de deşeuri organice în compost. „O familie obişnuită aruncă anual mâncare de până la 500 de euro: şase cărucioare de supermarket pline ochi“, spune Jan Juffermans. „Aceasta fiindcă ne lăcomim la cumpărături, gătim prea mult sau păstrăm prea mult mâncarea.“ De acum, vom găti doar strictul necesar pentru fiecare zi, iar o zi pe săptămână vom consuma din mâncarea rămasă.

Prin modul de producere, transport*, gătire şi consum, hrana reprezintă cam o treime din amprenta noastră ecologică. Jan Juffermans ne mai dă câteva sfaturi: „Consumaţi mai puţine lactate, brânzeturi şi carne, chiar dacă sunt organice. Producţia de carne şi cea de lactate sunt responsabile de 18% din criza climatică. Iar produsele din import, cum ar fi cafeaua, ceaiul sau ciocolata, ar trebui cumpărate numai cu certificarea Fair Trade, care înseamnă un preţ mai bun pentru producători şi garanţia că respectă anumite standarde de mediu. Ambalajul economic, distanţa parcursă de alimente de la furnizor la consumator şi transportul (vezi caseta alăturată) reprezintă tuşa finală.

Nu vom mai mânca fripturi
decât de două ori pe săptămână, vom consuma mai des peşte şi mâncare vegetariană.

– Cu sau fără amprentă, eu refuz să mănânc burgeri de soia, zice Paul.

Îl asigur că se poate găti un meniu vegetarian delicios şi fără înlocuitori de carne. Dar îl conving numai după ce îi gătesc o masă de primăvară minunată: pilaf cu busuioc proaspăt, arpagic şi cimbru, sparanghel verde la grătar şi tartă de rubarbă cu smântână. Nimeni nu protestează. Chiar şi fiicele mele, Elisabeth şi Cecilia, ling farfuria.

Oare modul de a gândi şi acţiona în spirit ecologic îţi schimbă stilul de viaţă? După două săptămâni, abia dacă simţim că viaţa noastră s-a schimbat. O zi obişnuită din timpul săptămânii se derulează la fel ca înainte. Ne sculăm la şapte dimineaţa. Eu beau o cafea certificată Fair Trade. Facem duş cu apa la presiune mică. Luăm micul dejun, pregătesc pacheţelele copiilor pentru prânz (fără sendvişuri preambalate, biscuiţi în ambalaj individual sau cutii de iaurt) şi duc copiii la şcoală cu bicicleta. Paul a plecat şi el la serviciu tot cu bicicleta. După-amiaza, când mă întorc de la şcoală, fac câteva cumpărături pe care le transport în plasele refolosibile pe care le-am luat cu mine. La cină mâncăm carne, peşte, pui crescuţi în aer liber sau – cel mai adesea – o cină vegetariană.

Este mâncarea bio mai scumpă? După trei săptămâni, putem spune că nu. Cumpărăm direct de la producători. Mâncăm mai puţină carne, suntem mai informaţi cu privire la ce cumpărăm şi aruncăm mult mai puţină mâncare.

Supermarketurile obişnuite se aprovizionează cu tot mai multe produse organice. Aproape toate au la raft produse biologice, la cererea consumatorilor. Îmi testez din nou amprenta alimentară. Slavă Domnului, am reuşit să o reduc! Am coborât de la o medie de 1,37 de hectare la doar 0,99 hectare, la numai o zecime distanţă de o amprentă cu adevărat ecologică. Asta îmi dă puterea de a continua experimentul până la finele lunii. Până la urmă, traiul ecologic se dovedeşte mai puţin costisitor şi mai savuros decât ne-am fi închipuit. şi mai sănătos şi mai relaxat. Ne-am schimbat concepţia despre lume, dar nu şi tabieturile. Nu a fost nevoie să mâncăm hamburgeri de soia, încă mai avem maşină şi încă ne mai place cafeaua. În plus, am făcut câţiva paşi mici, dar eficienţi pentru protejarea mediului.

Vote it up
47
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza