11 ore in camera 407

Calatoria lui Austin a pornit cand se afla in pantecul mamei. O calatorie spre nastere si, intr-un fel, spre moarte.
 

Totul a inceput intr-o sambata, cu putin inainte de pranz, pe 18 august 2012. In Canton, Ohio, la Centrul de neonatologie din Spitalul Aultman, patul gravidei din camera 407 era scos in graba de sase asistente si infirmiere. Rotile patului alunecau cu viteza pe gresia spitalului, in drum spre o cezariana de urgenta.

Pe obrajii lui Keri Gerstenslager curgeau siroaie de lacrimi. Sarcina ei mai avea 14 saptamani pana la termen. Pe langa asta, apa i se rupsese in urma cu sase saptamani, ceea ce a incetinit dezvoltarea fatului. Imediat dupa nastere, Austin a fost preluat de o armata de doctori si asistente. Pus la aparate de ultima generatie, cu toate tratamentele posibile prescrise, viata noului nascut a atarnat, de la bun inceput, de un fir de par. Nimic nu parea sa ajute. Plamanii copilului nu erau destul de dezvoltati.

Roger Vazquez, doctorul neonatolog care l-a tratat pe Austin, a acordat noului nascut zero sanse de supravietuire. Familia Gerstenslager se pregatise pentru acest prognostic. Studiase ratele de supravietuire la copiii nascuti prematur in diferite perioade de sarcina. Dupa ce parintii au analizat situatia din toate unghiurile, Austin a fost scos de la aparatele care il tineau in viata si dus in camera 407. Acolo, Keri si sotul ei, Chip, si-au tinut copilul in brate si au asteptat sa se stinga incet incet.

Dar povestea abia atunci incepea.

Chip, in varsta de 43 de ani, si Keri, 34 de ani, mai aveau doi copii. Cele doua fetite ale familiei Gerstenslager, Kendra de sase ani si Erika in varsta de trei ani, se nascusera la termen, ambele sarcini ale lui Keri fiind fara complicatii.

“Pur si simplu am simtit ca trebuie sa mai avem un copil,” povestea Keri. Asa ca s-au decis sa-si extinda familia. Numai ca, de data aceasta, sarcina nu a venit firesc, ca in celelalte doua cazuri. Fertilizarea in vitro devenise ultima speranta, iar vestile bune nu s-au lasat asteptate. In februarie 2012, Keri purta in pantec trei embrioni.

Cateva luni mai tarziu Keri a pierdut doi dintre embrioni. Apoi, gravida cu un singur copil, apa i s-a rupt brusc la 20 de saptamani de sarcina.

Keri se astepta sa intre in travaliu dar contractiile nu au aparut. Mai era o sansa de a salva ultimul copilul.

Keri s-a informat despre ratele de supravietuire ale copiilor prematuri. Desi statisticile nu includeau cazuri de sarcina cu ruperea prematura a membranelor. Fiecare zi de sarcina in plus era marcata in calendar. La acel moment scopul pe care si-l fixase Keri era sa ajunga pana in a 26a saptamana- mai exact pe 18 august. Daca reusea sa pastreze sarcina pana atunci, sotii Gerstenslager aveau sa faca tot ce le sta in puteri pentru a salva viata copilului lor.

Aveau sa il numeasca Austin si chiar alesesera un al doilea nume din calendarul crestin, Luca. Sfantul Luca este patronul medicilor si chirurgilor. “Ne-am gandit ca este un nume ce avea sa ii poarte noroc. Cel mai probabil viata lui avea sa se invarteasca in jurul medicilor,” a spus Keri.

Keri a intrat in travaliu cu o zi mai devreme de data fixata in calendar. Era intr-o vineri, pe 17 august, si contractiile se declansau la patru minute distanta.

Cuplul a ajuns la Spitalul Aultman in jur de ora pranzului. Keri a fost repartizata in camera 407, salon rezervat gravidelor ce prezentau sarcina cu complicatii. O ecografie a aratat ca Austin avea masurile unui fat de 23 de saptamani de sarcina, nicicum de 26 de saptamani. Lipsa lichidului amniotic ii oprise dezvoltarea.

Evolutia fatului in burta mamei este exponentiala cu numarul de saptamani de sarcina. Keri a facut totul pentru a pastra aceasta sarcina si aproape ca a reusit. A doua zi, indiferent de ce urma sa se intample cu bebelusul, Keri avea sa-si atinga scopul impus, acela de a ajunge cu sarcina la termenul minim de 26 de saptamani.

Keri a fost conectata la un monitor ce inregistra frecventa cardiaca fetala, iar doctorii si asistentele au urmarit indeaproape bataile inimii lui Austin. Pe la 10:30 a doua zi dimineata, ritmul cardiac al fatului a scazut. Procesul se numeste decelerarea ritmului cardiac si este un semn ca sanatatea fatului este in pericol.

Cand a intrat in salon obstetricianul lui Keri, Steven Willard, acesta a anuntat-o ca trebuie sa nasca copilul cat mai repede cu putinta.

Austin Luke Gerstenslager s-a nascut in acea dupa-amiaza la 12:17. De marimea unei rigle scolaresti, cu pleoapa ochiului stang inca lipita, baietelul cantarea putin peste 700 grame.

“Nu arata chiar rau,” si-a spus doctorul Vazquez.

Copilul nu era cianotic, avea o culoare buna. Iar tatal sau putea sa jure ca l-a auzit cum plange.

Austin a fost pus intr-un incubator si transportat la sectia de terapie neonatala intensiva. Apoi doctorul Vazquez, cu o intreaga echipa in spate, s-a pus pe treaba. Copilului i-au fost administrate toate masurile preventive pentru a evita colapsarea plamanilor. Austin a fost imediat intubat, iar plamanii i-au fost tapetati in interior cu surfactant (o substanta administrata majoritatii copiilor nascuti prematur) si a fost conectat la un aparat respirator ce ii administra oxigen pur.

Cu toate acestea, starea lui Austin nu parea sa se amelioreze.

Nivelul saturatiei de oxigen in sange oscila in jurul valorii de 55%. Tratamentul aplicat ar fi trebuit sa ii creasca valorile la 90%. Acest lucru nu l-a surprins pe doctorul Vazquez. Cel mai probabil tesutul pulmonar al lui Austin s-a oprit din evolutie la cateva saptamani dupa ce lui Keri i s-a rupt apa.

Doctorul Vazquez s-a dus atunci la reanimare, unde Keri se trezea din anestezie, pentru a vorbi cu Chip.

“Zero sanse de supravietuire,” a estimat doctorul cand a fost rugat sa faca prognosticuri. Intr-un final organele tot  vor ceda, chiar daca Austin este conectat la aparate, i-a spus acesta lui Chip.

Jodi Johnson, moasa care a avut grija de Keri in acea zi, a auzit toata discutia. In ciuda experientei si anilor petrecuti in spital, Jodi a izbucnit in plans.

Doctorul Vazquez i l-a adus pe Austin lui Keri. Sotii Gerstenslager convenisera cu saptamani in urma ca nu aveau sa-si transforme copilul intr-un experiment stiintific doar pentru a se simti mai putin vinovati. Incercasera sa-l salveze si nu au reusit. Era timpul sa gandeasca rational si sa accepte faptul ca exista o singura alternativa, aceea de a-l elibera. Daca drumul lui se oprea acolo, ar fi parasit aceasta lume in bratele mamei lui, in liniste si fara dureri.

“E cel mai frumos copil nascut la 26 de saptamani pe care l-am vazut vreodata,” i-a marturisit moasa Jodi lui Keri.

La 1:30 dupa amiaza, Chip, Keri si Austin s-au intors in rezerva 407.

In timp ce il tinea aproape de pieptul ei, Keri ii soptea lui Austin “Te iubesc… mama si tata te iubesc.” Chip l-a chemat pe reverendul Don King de la parohia lor, Sfantul Mihail. Cincisprezece minute mai tarziu, preotul era in camera de spital. Parintele Don a tinut o scurta slujba de botez, scaldand copilul prematur intr-un mic vas cu apa. “Se boteaza in numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh, Austin Luke,” a grait parintele.

In urmatoarele ore, in camera 407 s-au perindat pe rand parintii, fratele, sora lui Chip si mama lui Keri. Proaspetii bunici, matusa si unchi venisera sa-i ureze bun venit si totodata bun ramas micutului Austin. Keri nu a acceptat sa dea copilul nimanui de frica sa nu se stinga din viata in bratele altcuiva.

Ramasi din nou singuri in rezerva, Chip si Keri isi admirau copilul cuibarindu-se la pieptul mamei.

“Uite ce sprancene blonde are,” a murmurat Keri.

“Si ce par si unghii are.”

Toate statisticile citite, discutiile cu specialisti si datele acelei zile aratau un singur lucru: sfarsitul era aproape, iar ei erau pregatiti pentru acest moment.

Din cand in cand, in camera cufundata in liniste se auzea bipaitul pompei de perfuzie la care era conectata Keri. In afara de cei trei, singura prezenta in salon era cea a Melissei Giannini, asistenta medicala de la terapie neonatala intensiva, care venea regulat sa verifice pulsul lui Austin. Aveau sa stie ca momentul e aproape cand ritmul cardiac al copilului incetinea.

Dupa patru ore de tacere si asteptare, respiratia lui Austin continua sa incalzeasca pieptul mamei sale. Inima lui mergea acum cu 120 de batai pe minut. Cand pompa de perfuzie a lui Keri a bipait, Austin a tresarit apoi a apucat cu mainile degetele parintilor si le-a tinut cat de strans putea. Cei doi incepeau sa sa creada ca poate nu au luat cea mai buna decizie.

L-au chemat pe Dr. Vazquez. “Cateodata dureaza ceva vreme,” le-a explicat parintilor. A mai spus ca inima lui Austin a fost destul de rezistenta sa treaca printr-o sarcina cu atatea complicatii, dar nu este suficient de puternica pentru a-l mentine in viata. Daca vreodata, chiar si peste cinci ani, aveau sa se indoiasca de hotararea lor, doctorul i-a rugat sa il sune si-i va asigura inca o data ca, in aceste circumstante, nu exista o alta solutie.

Chip a inceput atunci sa faca planurile de inmormantare. Se gandeau sa-l incinereze pe Austin. Asistenta de la neonatologie a aparut cu stetoscopul in camera si, cand a incercat sa asculte inima lui Austin, copilul a incercat sa se opuna. Patru ore au devenit cinci, iar pulsul se mentinea la 120 de batai pe minut.

Intre planurile de inmormantare, conversatia cu doctorul pediatru, orele scurse si pulsul lui Austin, Chip nu putea sa nu se intrebe ce se intampla.

 Toata lumea cunostea povestea copilului din camera 402. Copil care, deocamdata, refuza sa confirme prezicerile doctorilor.

Minutele, orele continuau sa se scurga in camera 407. Doctoral Vazquez, ajuns demult acasa, citea. Asistenta sefa Fran Kessler intrase in tura de noapte la sectia de terapie neonatala intensiva. Melissa isi continua vizitele regulate in salonul familiei Gerstenslager, monitorizand pulsul lui Austin. Bebelusul prindea putere.

“Poti sa vii cu mine data viitoare sa vezi copilul si sa-i intalnesti pe parinti?” a intrebat-o Melissa pe Fran.

In jurul orei 11 seara, Fran a facut cunostinta cu sotii Gerstenslager.

“Va deranjeaza daca arunc o privire?” a intrebat-o pe Keri.

Austin statea atat de lipit de mama lui, incat Fran nu reusea sa il vada foarte bine. A ridicat atunci patura cu care era acoperit si a vazut un bebelus de 30 de centimetri sugand atat de zgomotos din suzeta ca a putut cu greu sa ii asculte inima cu stetoscopul.

“E un copil tare frumos,” le spune asistenta lui Chip si Keri. “Inima pare puternica… inspira si expira regulat. Si are personalitate. As vrea sa ii facem cateva teste, v-ar deranja? Nu incerc sa va dau sperante false, vreau doar sa vad cum stam in momentul de fata.”

Nivelul saturatiei de oxigen crescuse la 88%, o valoare normala. Iar dioxidul de carbon din sange era la un prag acceptabil. PH-ul sangelui era neutru, ceea ce insemna ca organismul primea destul oxigen.

Ceasul a batut de miezul noptii, iar Austin  a trecut in a doua zi din viata lui. Desi nu-si putea explica, Keri a simtit ca aceasta a fost piatra de hotar pentru copilul ei.

Asistenta sefa care il sunase pe Dr. Vazquez inainte sa faca testele suplimentare, l-a telefonat din nou. La celalalt capat al receptorului, doctorul procesa informatiile primite si se intreba de ce in acest caz lucrurile luase o intorsatura inexplicabila.

Doctorul a cerut sa vorbeasca cu tatal copilului la telefon si i-a spus “Chip, regulile jocului s-au schimbat.” Chip Gerstenslager avea sa isi aminteasca aceasta propozitie toata viata lui.

Trecusera 11 ore de asteptare in camera 407. La ora 12:20 noaptea, sensul asteptarii se modificase total. Asistenta Melissa l-a pus pe Austin in incubator si l-a mutat inapoi la sectia de terapie neonatala intensiva. Fran si Chip nu mai asteptau sfarsitul, asteptau acum ca personalul medical sa le salveze copilul.

Bebelusul a primit o perfuzie in vasele de sange ale cordonului ombilical, a fost conectat la aparatul respirator si i-a fost prescrisa terapia clasica de ventilatie neinvaziva, ce furnizeaza oxigen constant in caile nazale. Austin a supravietuit peste noapte si a doua zi.

Doctoral Vazquez a marturisit ca niciodata nu fusese asa de bucuros ca s-a inselat. In cei 18 ani petrecuti in spital, nu vazuse niciodata o ameliorare atat de spectaculoasa. Un caz fericit dar cu multe intrebari ramase neraspunse. Dr. Vazquez a prezentat dosarul lui Austin si altor colegi neonatologi, dar nici unul nu a gasit o explicatie medicala viabila pentru supravietuirea lui Austin.

“In circumstantele date, nici un copil nu ar fi dezvoltat tesut pulmonar,” admite Dr. Vazquez. “Majoritatea cazurilor neonatologice sunt previzibile, urmeaza pasii din manualele de medicina. Dar acest copil, in starea lui, nu numai ca a respirat neasistat 12 ore, dar corpul lui a fost capabil sa isi produca singur zaharul necesar pentru energie. A functionat mai bine fara ajutorul tehnologiei decat atunci cand era ajutat de aparate.”

Austin a petrecut in total 100 de zile in spital. La fel ca orice alt copil nascut premature, din cei 400 de bebelusi care sunt internati anual la sectia de terapie neonatala intensiva, drumul lui a avut suisuri si coborasuri. Asemeni tuturor copiilor prematuri, va fi dispus la probleme de dezvoltare fizica sau mentala. Dar familia a invatat un lucru: sa nu se ingrijoreze prematur, ci sa lase lucrurile sa curga de la sine.

Vote it up
246
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza