Întreab-o pe Andreea

Psihologul nostru îți răspunde la întrebări despre viață, familie sau serviciu
 

DE CE, UNEORI, deşi sunt convinsă că am luat o decizie bună şi sunt mulţumită cu ea, mi se întâmplă ca, după câteva ore, sau a doua zi, să văd lucrurile exact pe dos?

SILVIA, Bucureşti

Dragă Silvia,

De cele mai multe ori, a lua o decizie nu este un proces simplu. Alegerile simple sunt cele instinctuale şi ele vin de obicei aproape automat, pentru că derivă din instinctul de conservare: de aceea, decizia de a nu pune mâna pe un mâner de cratiţă care a stat pe foc fără a folosi o cârpă sau decizia de a evita să calci într-o groapă din asfalt sunt aproape automatisme. Dar, pentru că viaţa modernă ne aduce în faţa unor decizii complexe, care au mai mult de două variante şi implicaţii complexe, deciziile sunt mai greu de luat. Probabil că eşti o persoană mai analitică şi întorci orice pe toate părţile. Important e ca, odată ce ai luat o decizie, să încerci să mergi pe acea direcţie şi doar dacă vezi că lucrurile nu sunt aşa cum ţi-ai dorit să „revizitezi“ decizia luată.

 

FIUL MEU E e destul de mare acum. Are 15 ani. Problema e că am sentimente de vinovăţie faţă de el. Din cauza jobului şi a firii mele destul de agitate – un om care tot timpul are ceva de făcut – am senzaţia că nu am stat şi nu stau suficient de vorbă cu el. Mi-aş dori să-i fiu mai apropiată, dar parcă nu pot. E aiurea să mă simt aşa?

ANA-MARIA, Alba-Iulia

Dragă Ana-Maria,

Îmi imaginez că e destul de greu să ai de-a face cu un băiat adolescent. Din ce îmi scrii, mi se pare că ai două surse de nelinişte: aceea dacă eşti sau nu o mamă bună pentru fiul tău şi cea legată de cât de apropiată eşti de el. Despre prima nelinişte, de obicei părinţii buni au genul ăsta de preocupări. Dacă păţii care chiar ar trebui să îşi facă probleme de acest gen ar gândi aşa, probabil că numărul lor ar scădea considerabil. Legat de cât de apropiată eşti de fiul tău, perioada ado-lescenţei este specială tocmai pentru că adolescenţii au nevoie să ştie că familia lor e acolo şi îi acceptă, chiar dacă par că vor să se izoleze. Arată-i că îi eşti alături fără să îl sufoci.

 

AM UN JOB SOLICITANT. Scap destul de târziu, iar soţia îmi reproşează că nu mă mai ocup şi de noi şi de cei doi copii. Nici eu nu sunt încântat de program, dar deocamdată nu prea am de ales. Nu ştiu cum să împac situaţia.

ROBERT, Cluj

Dragă Robert,

E drept că viaţa modernă şi ritmul actual de lucru impun restricţii foarte reale la nivel de timp personal. Bănuiesc că te simţi ca şi cum ai fi prins între două aspecte importante: nevoia de a munci la un anumit nivel, pentru a-ţi întreţine familia, şi nevoia de a fi prezent în relaţia ta de cuplu şi în rolul tău de părinte. Pentru că nu cred că e o opţiune realistă să renunţi la numărul de ore de lucru, încearcă mai bine să petreci timpul liber pe care îl ai cu familia într-un mod calitativ. Fă din asta un obiectiv (cum poate că ai şi la serviciu) şi încearcă să foloseşti timpul pe care îl ai într-un fel în care să conteze: faceţi lucruri plăcute, mici excursii şi dedică-te exclusiv lor: fără a-ţi verifica e-mailul sau telefonul de serviciu.

 

Trimite întrebarea ta la adresa de e-mail ask.andreea@yahoo.com, prin poștă sau pe pagina noastră de Facebook.

Vote it up
182
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza