Întâlnire pe ringul de dans

O poveste de dragoste adevărată, mai surprinzătoare decât orice ficţiune
 

Făcea o piruetă pe ringul de dans, când l-a zărit prin mulţime, cu faţa schimonosită de durere, clătinându-se, gata să cadă. L-a observat doar o fracţiune de secundă, dar a fost suficient. S-a desprins din braţele partenerului ei şi s-a năpustit spre bărbatul care se prăbuşea, de parcă viaţa lui ar fi depins de intervenţia ei. Deşi ea nu putea şti asta atunci, chiar aşa şi era.

Se întâmpla într-o seară caldă de vară, pe 14 iunie 2012, în oraşul suedez Göteborg. Era o vreme perfectă pentru dans în aer liber, iar în parcul de distracţii Liseberg fusese amenajată o scenă spaţioasă, cu podea din lemn.

Lui Jannicke Bergman îi plăcea enorm să danseze. Îşi iubea munca de asistentă medicală, însă dansul rămânea pasiunea ei. Luase lecţii şi învăţa- se toate stilurile, de la swing şi salsa până la jocuri populare.

La 47 de ani, se mişca asemenea unei femei cu zece ani mai tânără. Le atrăgea atenţia unora dintre bărbaţii veniţi să danseze în parc, însă ea nu era interesată de o relaţie serioasă. Cei trei copii ai ei erau aproape oameni în toată firea şi, de când tatăl lor îşi abandonase familia, Jannicke se bucura de indepen­denţă şi îşi permitea să iasă la dans în serile frumoase de vară.

Dar buna ei dispoziţie s-a spulberat în momentul în care l-a zărit pe omul ce se clătina pe ring. A alergat către străin, croindu-şi drum printre cuplurile de dansatori şi l-a prins în braţe chiar în secunda în care se prăbuşea fără cunoştinţă.

ANDREAS OLESEN resimţise nişte valuri ciudate de ameţeală pe tot parcursul săptămânii, dar nu le dăduse importanţă, considerându-le banale scăderi ale glicemiei. La urma urmelor, avea doar 39 de ani şi o sănătate perfectă, după cum i-o confirmase şi un con­trol medical efectuat recent. De ce să-şi facă griji?

Expert în relaţiile cu clienţii la o companie internaţională din domeniul opticii şi vorbitor a cinci limbi străine, Andreas îşi petrecea zilele de lucru în discuţii de specialitate cu oftalmologi din întreaga Europă.

Burlac convins, tocmai pusese capăt unei relaţii dificile. Acum se simţea un om liber, fericit să poată ieşi în oraş oricând dorea. Urmase nişte cursuri de dans cu două luni în urmă, iar Karin, o prietenă pe care o cunoscuse acolo, îl invitase în parcul Liseberg.

Orchestra cânta foarte tare, când Andreas şi Karin au urcat pe ringul de dans. Deodată, Andreas s-a clă­tinat, ca şi cum ar fi primit o lovitură. Totul în jurul lui părea dintr-o dată învăluit în ceaţă. Apoi s-a lăsat întunericul.

JANNICKE L-A PRIVIT îngrozită pe bărbatul inconştient din braţele ei. Pielea i se învineţea de la o clipă la alta. Prinzându-i încheietura mâinii, i-a căutat pulsul, însă acesta era inexistent. Jannicke s-a întors către Karin, care înţepenise alături, uluită.

ÎN SFÂRȘIT, DUPĂ CINCI ZILE INTERMINABILE, JANNICKE A PRIMIT VESTEA PE CARE O AȘTEPTA: „S-A TREZIT şI E BINE!“

– Ia medicamente? Suferă de vreo boală?, a întrebat.

– Nu ştiu, nu ştiu..., a fost tot ce a putut îngăima femeia, şocată.

Fără să stea o secundă pe gânduri, Jannicke l-a lăsat încet din braţe pe podea, l-a aşezat pe spate şi a început manevrele de resuscitare. I-a aplicat 30 de compresii toracice, în alternanţă cu câte două ventilaţii mecanice. Fiecare etapă a procedurii a părut că durează o veşnicie. Încă 30 de compresii, alte două respiraţii. Jannicke îi apăsa pieptul cu toată forţa, aproape să-i rupă coastele.

– Să nu mori în braţele mele!, a şoptit.

Un bărbat din preajmă s-a repezit şi i-a luat locul, pentru a continua manevrele de salvare. Înainte ca ea să-şi poată da seama ce se întâmplă, trei ambulanţe au sosit în goană, cu sirene şi girofaruri. Paramedicii au intervenit îndată, dar Jannicke nu s-a desprins de lângă necunoscutul inconştient.

– Totul o să fie bine, îţi promit, continua ea să-l încurajeze, strângându-i mâna inertă în mâinile ei.

– Nu vă aude, i-a spus medicul.

– Ba da, mă aude, ştiu că mă aude, a răspuns ea, în timp ce urcau brancarda în ambulanţă.

După ce maşina Salvării a dispărut, Jannicke a rămas pe loc, nemişcată. Tricoul îi era ud de transpiraţie. Prietenii de pe ring au venit s-o consoleze, însă ea nu suporta nicio atingere, nicio vorbă bună.

– Am început prea târziu. Va ajunge o legumă, se tânguia.

Jannicke locuia într-o casă modestă, pe malul unui lac, în mica localitate Floda, aflată la 20 de minute de mers cu maşina de Göteborg. În acea seară s-a învârtit încoace şi încolo prin sufragerie, cu gândul la bietul om. În imagi­naţia ei, acesta stătea într-un scaun cu rotile, în camera ei de zi, iar ea îl hrănea cu paiul.

Plină de emoţii, Jannicke a sunat la spital şi a implorat-o pe asistenta care i-a răspuns să transmită numărul ei de telefon rudei celei mai apropiate a pacientului.

A doua zi de dimineaţă, a sunat-o o femeie. Era mama lui Andreas, Britt-Marie. Printre lacrimi, i-a explicat că fiul ei trăieşte şi că medicii i-au scăzut temperatura corporală la 32 de grade, pentru a-i încetini activitatea inimii şi a creierului, astfel încât aceste organe vitale să se poată recupera. I-a mai spus că va fi menţinut în comă indusă, timp de câteva zile. Pentru că suferise un stop cardiorespirator grav, şansele lui Andreas de supravieţuire erau de numai 50%. Iar în cazul revenirii la viaţă, nu era exclus să-i fi fost afectat creierul.

În ciuda celor aflate, Jannicke s-a simţit uşurată. Trăia! În următoarele câteva zile, Britt-Marie a ţinut-o la curent cu evoluţia stării lui Andreas.

În sfârşit, după cinci zile interminabile, Jannicke a primit vestea pe care o aştepta atât. „S-a trezit. Şi e bine!“, a anunţat-o Britt-Marie, radioasă.

Singură în bucătăria ei, Jannicke a sărit în sus de fericire, cu lacrimile şiroindu-i pe obraz.

A doua zi, telefonul a sunat din nou: „Alo, Jannicke?“. Vocea nu-i era cunoscută. „Sunt Andreas şi aş vrea să-ţi mulţumesc.“

O, asta e vocea lui!, s-a gândit atunci Jannicke.

La celălalt capăt al firului, Andreas o asculta din ce în ce mai mirat. Până la urmă, a întrerupt-o şi i-a spus: „Ai o voce cunoscută! Ne-am mai întâlnit?“.

Nu, nu se cunoscuseră, dar medicul de pe ambulanţă se înşelase: Andreas o auzise. A înţeles tot ce se petrecuse. Şi, deodată, a fost cuprins de o emoţie intensă. Cine era femeia aceasta? Oare cum arăta?

„Ai putea veni până la mine?“, a întrebat-o Andreas. Iar ea a promis că îl va vizita a doua zi.

Până în acel moment, Andreas dusese o luptă crâncenă. Medicamentele împotriva durerii care îi fuseseră administrate îi provocaseră confuzie şi halucinaţii. Făcuse pneumonie şi, cu fiecare acces de tuse, durerea din piept îl străfulgera, din cauza coastelor fisurate în timpul resusci­tării. Dar, văzând-o pe Jannicke a doua zi, a avut senzaţia că lucrurile vor începe să meargă bine.

Au vorbit despre tot felul de fleacuri. Nici nu şi-au dat seama când a trecut o jumătate de oră, iar Jannicke trebuia să plece.

„Crezi că ai putea să vii şi mâine?“, a întrebat-o el, iar ea a răspuns „da“, fără nicio ezitare.

Andreas aflase de la medici cât de norocos fusese. Şansele de a supravieţui unui stop cardiorespirator în afara spitalului sunt mai mici de opt la sută. Andreas ar fi murit pe acel ring de dans, dacă inima lui ar fi rămas în repaus mai multe minute. Doar viteza de reacţie a lui Jannicke şi priceperea ei i-au menţinut circula- ţia sângelui, pompându-l către creier, până când paramedicii au ajuns la faţa locului cu defibrilatorul, pentru a-i reporni inima. Îi salvase viaţa.

Doctorii n-au putut lămuri cauza acelui atac de cord, dar i-au inserat chirurgical, în scop preventiv, un defibrilator cardiac. În eventualitatea unui alt accident similar, acesta avea să descarce automat energie, sub forma unor şocuri electrice, către muşchiul cardiac, făcând inima să revină la ritmul normal.

După două săptămâni, Andreas a fost externat. Jannicke a continuat să-l viziteze, de acum la apartamentul lui. Luau masa împreună aproape în fiecare seară, uneori cu familiile fiecăruia. Legătura dintre ei era evidentă. Totuşi, nu discutau posibilitatea unei relaţii romantice.

Într-o seară, pe când îl ducea pe Andreas acasă, Jannicke a coborât din maşină, să-l ajute să-şi descarce cumpărăturile. Băr­batul mergea în baston, iar pe ea nu o răbda inima să-l lase să se chinuie singur, cu tot felul de activităţi care l-ar fi extenuat. Când au ajuns în capul scărilor, Andreas s-a întors către ea. A privit-o pe femeia care, în doar câteva săptămâni, îi redase şi îi îmbogăţise viaţa într-un mod incredibil. Şi a sărutat-o.

Iar Jannicke s-a întors la maşină cu un singur gând în minte: Da, desigur!

După mai puţin de o lună, Andreas s-a mutat în căsuţa lui Jannicke din Floda. Avea încă nevoie de multă îngrijire, care cădea aproape în totalitate pe umerii ei. Adesea, Andreas uita să facă lucruri elementare, cum ar fi să mănânce sau să-şi ia medicamentele pentru inimă. Totodată, în urma atacului, devenise foarte sensibil la zgomot şi lumină. Dizabilităţile căpătate în urma accidentului îl îm-piedicau să se întoarcă la serviciu, iar Jannicke vedea cum iubitul ei devine tot mai neliniştit.

Într-o zi, l-a găsit în magazie, de unde scotea cutii mari cu vechituri şi le ducea în stradă.

– Ce faci?, l-a întrebat, nevenindu-i să creadă.

„NU SE POATE! ACUM CHIAR ÎL PIERD“, GÂNDEA EA. ATUNCI A SIMȚIT CUM I-A CUPRINS MÂNA ÎNTRE PALMELE LUI.

– Îmi pregătesc un banc de lucru, i-a răspuns el.

Astfel, magazia a devenit atelierul lui de tâmplărie. A început să facă planuri pentru un foişor în grădină. Când se întorcea de la serviciu, Jannicke îl găsea trebăluind necontenit la câte ceva.

Andreas avea să se dedice frecvent unei îndeletniciri pe care el o numea „să pătrunzi în tine însuţi“ – un soi de mecanism de readaptare la viaţă, pe care îl inventase de când avusese accidentul. Se pierdea complet într-o ocupaţie ce îi era la îndemână, care îl făcea să nu mai ţină seama de timp şi de cei din jurul său, nici măcar de Jannicke.

Apoi, într-o zi de la sfârşitul lunii mai, cu doar trei săptămâni înaintea împlinirii unui an de la stopul cardiac – zi pe care o considerau aniversarea lor –, Andreas se odihnea, când a sim- ţit cum ceva îi explodează în piept. Pentru o clipă, n-a ştiut ce se întâmplă. După care şi-a dat seama: probabil că se declanşase defibrilatorul. Şi, încă o dată, acesta i-a transmis un nou impuls electric, răspândindu-i în inimă aproape 900 de volţi. Şocul l-a trântit pe spate, pe podeaua din sufragerie.

Jannicke l-a auzit ţipând şi a venit în fugă din dormitor. Andreas zăcea cu ochii ieşiţi din orbite şi picioarele cuprinse de spasme. Ca şi prima dată, a intrat neîntârziat în acţiune, a pus mâna pe telefon şi a sunat la ambulanţă. Doar că n-a răspuns nimeni. Andreas era conştient şi putea vorbi.

– O să lovească din nou!, a strigat el, cu ochii larg deschişi.

Ceea ce într-adevăr s-a întâmplat, provocându-i o mişcare dezarticulată a membrelor. Jannicke i-a târât trupul tremurând până la uşa de la intrare şi i-a strigat unui vecin să cheme salvarea. Nu pot să cred că se întâmplă asta! gândea ea. De data asta am să-l pierd. Atunci a simţit cum i-a cuprins mâna între palmele lui calde. Şi-a coborât privirea şi l-a văzut cum se uita la ea, cu toată intensitatea.

– Am parcurs împreună cel mai minunat an din viaţa mea. Îţi sunt ex-trem de recunoscător pentru tot ce ai făcut pentru mine, i-a mărturisit el.

A fost momentul în care Jannicke a simţit că, în ciuda atâtor transformări prin care a trecut Andreas, pur şi simplu nu poate trăi fără el.

Defibrilatorul lui Andreas avea să se mai declanşeze de 25 de ori până când a ajuns la spital şi un cardiolog a reuşit, în fine, să-l oprească. Mai târziu, au descoperit că Andreas uitase să-şi ia medicamentele antiaritmice timp de trei zile. Bătăile inimii lui deveniseră extrem de neregulate, fapt ce activase dispozitivul, care declanşase primul impuls pentru restabilirea ritmului cardiac normal. Dar îi făcuse inima să o ia la goană, provocând şoc după şoc. Cardiologul a ajustat setările defibrilatorului, după care i-a trimis acasă.

S-au întors la căsuţa lor din Floda epuizaţi. Jannicke era extenuată după ce îl îngrijise pe Andreas un an întreg, iar el rămăsese cu groaza că dispozitivul va lovi din nou. Trauma provocată de faptul că a trebuit să se confrunte încă o dată cu moartea, şi încă atât de curând, a pus în umbră, pentru o vreme, vraja relaţiei lor, care părea a se fi spulberat ca un balon de săpun.

Jannicke şi-a luat concediu, pentru a-l ajuta pe Andreas să se recupereze, dar şi pentru a-şi oferi ei însăşi o pauză.

Pentru o perioadă, Andreas a fost reţinut, împietrit de spaima pe care i-o provoca aparatul din pieptul său. Dar apoi, încet-încet, lucrurile au început să se schimbe. Într-o zi, au făcut o scurtă plimbare cu bicicleta, pe o vreme însorită. În altă zi, au pregătit un coş pentru picnic şi au luat masa într-un parc din apropiere. După un timp, au reînceput să danseze, să ia cina cu prietenii şi să stea de vorbă, până târziu în noapte, despre temerile şi visurile lor.

Jannicke şi Andreas au început să constru­iască ceva nou împreună. De-acum, aveau grijă unul de celălalt în egală măsură.

Pentru a sărbători cei 50 de ani pe care îi împlinea Jannicke, au plecat pentru o săptămână în Insulele Canare. Când ea s-a trezit, în dimineaţa zilei ei de naştere, Andreas era deja îmbrăcat şi o aştepta cu flori, cu şampanie şi tava cu micul dejun aşezată pe pat.

Dar asta n-a fost totul. Andreas a scos din buzunar un inel superb, care sclipea uşor. Era făcut din aur alb şi roşu şi îl primise moştenire de la bunica lui. A surâs timid şi a îngenuncheat în faţa iubitei sale.

Jannicke a tras aer în piept şi a spus „Da“.

Toamna trecută, Andreas şi Jannicke plănuiseră o excursie în Franţa, în Champagne, ca să aleagă cel mai minunat loc pentru nuntă. Din nefericire, Andreas a suferit un nou episod cardiac. Voiajul s-a amâ­nat până după recuperarea sa.

Vote it up
72
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza