Întâlnire în savana africană

Cu brațul sfâșiat de un crocodil, ghidul zăcea în întuneric, încredințat că leii și hienele aveau să-i vină de hac. Atunci s-a întâmplat un lucru neașteptat.
 

ECHIPAT CU UN COȘ DE PICNIC ȘI UNDIȚE, Alistair Gellatly, de 39 de ani, a pornit împreună cu patru prieteni pe Zambezi, să petreacă o zi liniștită la pescuit, în aprilie 1994. Alunecând cu repeziciune pe învolburatul fluviu african, barca își croia drum printre crocodili întinși la soare, hipopotami sforăitori și elefanți care se bălăceau în vaduri nămoloase. Alistair îi privea fără să-și facă griji. Își petrecuse cea mai mare parte a vieții ca ghid de safari în savană.

Alistair își adusese prietenii să petreacă weekendul de Paște la o mică tabără turistică, pe care o amenaja într-o zonă îndepărtată de pe fluviul Zambezi. Veniseră prietenul lui vechi Arthur Taylor, manager în construcții, soția lui, Fay, și părinții ei, Brenda și Clive Kelly, care tocmai se întorseseră din Anglia.

Această parte a fluviului, care marca granița dintre Zambia și Zimbabwe, era o zonă preferată de ambarcațiunile turistice, dar în acea zi grupul lor era singurul care se bucura de ea. Alistair a oprit motorul, lăsând barca să plutească pe curenții repezi. Și-au scos undițele și au început să pescuiască.

Curând, Brenda a strigat „Am prins unul!“ și a aruncat cu mândrie primul pește la bord.

În clipa următoare, barca a sărit în aer, împingându-i pe Clive și pe fiica lui în colțuri opuse. Bărbatul subțire, cu barba cenușie, fost profesor, s-a ridicat, ștergându-și ochii de apă. Când privirea i s-a limpezit, a văzut gura largă a unui hipopotam care se repezea din nou spre ei, la doar câțiva metri depărtare. 

Hipopotamul a apucat marginea bărcii între fălci, iar Clive a auzit colții lui galbeni zgâriind fibra de sticlă.  Greu de două tone, animalul s-a ridicat pe picioarele din spate și, dintr-o singură mișcare a capului, a răsturnat barca. Mulțumit că reușise să își apere teritoriul, hipopotamul s-a retras fornăind.

Aflat încă sub barcă, Arthur le-a apucat pe Brenda și pe Fay de mâini. Ținându-se de brațe, cei trei s-au eliberat de sub vas și au fost purtați în josul apei, oprindu-se pe un banc de nisip scufundat în mijlocul fluviului.

După plecarea hipopotamului, Alistair și Clive s-au urcat pe barca răsturnată. Partea din spate, mai grea, se scufundase și rămăsese blocată pe fundul apei. Alistair s-a așezat la prova, care se ivea deasupra apei, și a început să cântărească situația. Barca era izolată la o sută de metri de mal. La șaizeci de metri în josul apei, la mijlocul fluviului, Arthur și cele două femei își croiau drum până la bancul de nisip, unde apa le ajungea doar până la genunchi. Toată lumea e în siguranță, și-a spus Alistair ușurat.

 

Îmbrățișare fatală

Alistair și-a făcut un plan. Știa că la cinci kilometri în josul apei, pe malul îndepărtat al fluviului, era o tabără de pescari. Putea să înoate o sută de metri până la cel mai apropiat mal și să strige către ei. În acea dimineață văzuse mulți crocodili pe fluviu. Însă gândul că va înota alături de „câinii cu botul turtit“ nu îl neliniștea. Era abia ora amiezii, iar crocodilii leneveau la soare pe malurile fluviului.

„Mă duc să cer ajutor“, i-a spus Alistair lui Clive. Străduindu-se să tulbure cât mai puțin apa, a început să traverseze fluviul spre un mic golf mlăștinos. Se apropia de el când o siluetă cenușie s-a strecurat în apă în fața lui. Alistair s-a oprit, înotând pe loc. Crocodilul s-a oprit și el, privindu-l. Îi blocase drumul către mal. 

Strigând și împroșcând apa, Alistair s-a repezit la el, să-l pună pe fugă. Animalul a dispărut în adâncuri. 

Alistair a intrat sub apă în căutarea crocodilului, dar a fost orbit de mâlul pe care acesta îl ridicase. Cuprins de panică, Alistair s-a dat înapoi, către ape mai limpezi, apoi s-a scufundat din nou. Fiara de 2,5 metri se îndrepta spre el ca o torpilă.

Alistair și-a ridicat iute picioarele. Crocodilul îl atinse ușor și dispăru într-un nor de mâl. Apoi se întoarse brusc, lovindu-l pe Alistair în spate cu coada lui puternică. Năucit, bărbatul s-a ridicat la suprafață să ia aer, iar primul lucru pe care l-a văzut când a revenit sub apă a fost un bot căscat, în care sclipeau două rânduri de colți galben-maronii. 

Ca o cursă uriașă de șoareci, fălcile crocodilului au strâns brațele lui Alistair. În ciuda durerii înfiorătoare, bărbatul a avut destulă prezență de spirit pentru a-și mai umple o dată plămânii cu aer, înainte ca animalul să-l tragă la fund. Alistair a izbutit să-și smulgă brațul stâng din strânsoare, însă reptila îl ținea prins de antebrațul drept, trăgându-l în adâncuri.

Crocodilul și-a rotit corpul, învârtindu-l prin apă pe bărbatul de 1,80 m și 90 de kilograme cu ușurința cu care ai stoarce o cârpă. Alistair a simțit cum antebrațul drept se rupe, iar cotul și umărul sunt dislocate. Fiara s-a oprit. Apoi Alistair a înțeles că voia să se mai rotească o dată.

Armura de solzi de pe spatele crocodilului rănea coapsele puternice ale lui Alistair. Ascultându-și instinctul, bărbatul i-a cuprins burta cu picioarele, lipindu-și gleznele de spatele lui. A început astfel să se răsucească odată cu fiara. Prinși într-o îmbrățișare fatală, omul și crocodilul alunecau tot mai adânc.

 

O manevră disperată

Loviturile puternice cu pumnul stâng ale lui Alistair ricoșau de pe pielea groasă a animalului. Rămas aproape fără aer, bărbatul a înșfăcat una din labele din față, îndoindu-i ghearele înapoi cu toată forța. În zadar. 

Amintindu-și că crocodilii devin docili când li se acoperă ochii sau sunt orbiți, Alistair și-a înfipt degetul mare în ochiul lui, dar acesta doar s-a răsucit în orbita lui. L-a înțepat cu arătătorul în celălalt ochi, fără niciun folos. În tot acest timp, reptila continua să se scuture, iar cu fiecare mișcare sângele țâșnea din brațului lui Alistair, înroșind apa din jur. 

Alistair avea nevoie disperată de aer. Și-a vârât brațul liber în gura crocodilului, sperând să-l  facă să se înece. Pe măsură ce-și înfigea brațul tot mai adânc, simțea cum dinții ascuțiți îi sfâșie carnea. În gâtul crocodilului, a pipăit cu degetele un văl ca de cauciuc. Acum! Apucând bucata de carne moale între degete, o răsuci spre el cât putu de tare. 

Cu un spasm, fălcile crocodilului se deschiseră involuntar, destul ca Alistair să-și poată smulge brațele din strânsoare. 

Înotând din greu cu singurul lui braț sănătos, Alistair a ieșit la suprafață. S-a prăbușit pe mal, răsuflând greu, complet epuizat.

Tot antebrațul lui drept era o rană însângerată, cu tăieturi adânci, articulații răsucite și osul rupt. A înfipt un băț ascuțit prin mâneca de la cămașă și l-a răsucit strâns, ca să încetinească sângerarea.

Confuz și slăbit, Alistair s-a îndreptat spre savană, clătinându-se pe picioare. Era hotărât să-și urmeze planul de a căuta ajutor.

La câțiva metri de mal, a ajuns în fața unei pante abrupte, acoperită cu arbuști. Chinuit de durere, s-a cățărat până sus, apoi și-a pierdut cunoștința. Când și-a venit în fire, a mai înaintat câțiva metri, dar o râpă îi bloca drumul.

Coborând înapoi panta, bărbatul a urmat malul fluviului. Îi văzu pe cei trei oameni care stăteau pe bancul de nisip și pe omul de pe barca răsturnată. „M-a prins un crocodil“, i-a strigat el lui Clive. „Sunt teafăr, dar trebuie să mă odihnesc.“

Alistair a îngenuncheat la marginea apei, și-a spălat brațul rănit și l-a acoperit cu un bandaj improvizat, apoi s-a întins la umbră. Singura lui speranță era să supraviețuiască până dimineața și să încerce din nou să ajungă la tabără.

 

Un nou pericol

Eșuat pe barca răsturnată, Clive l-a privit deznădăjduit pe Alistair întorcându-se singur pe mal. A înțeles că nu aveau să fie salvați în acea zi. 

S-a hotărât să riște să înoate până la bancul de nisip. Acum măcar erau cu toții în același loc.

Orice plan de a înota până la mal le-a fost spulberat de amintirea coșmarului lui Alistair și de priveliștea unui crocodil lung de patru metri încălzindu-se la soare pe mal. Singura lor speranță rămânea Alistair.

 

O pradă ușoară

Chinuit de durere, în clipele de conștiență Alistair vedea cum se lasă întunericul – vremea când prădătorii ies la vânat. Trebuie să ai ceva de aruncat, și-a spus, adunând o grămăjoară de pietre lângă el.

Din josul fluviului se auzeau răgete groase înfiorătoare – chemările leilor la vânătoare. Apoi a auzit plânsetul hienelor, necrofagi care detectează mirosul animalelor rănite de la o depărtare de câțiva kilometri.

Alistair petrecuse adesea noaptea singur în savană – însă niciodată fără un foc aprins și nici fără o armă. Știa că pentru fiarele nopții urma de sânge pe care o lăsase era un drum care duce la o pradă ușoară. 

Se lupta cu somnul când un răget puternic l-a făcut să tresară. Venea de aproape. Era convins că nu mai era mult până îl răpune un animal. Dintr-odată s-a lăsat tăcerea, iar Alistair s-a înfiorat. Știa că atunci când animalele mari își încolțesc prada devin tăcute. Alistair s-a concentrat să asculte, dar a fost doborât de somn.

 

Vizitatorul nocturn

Alistair a fost trezit de un sunet ciudat. A auzit o răsuflare grea și tropăitul picioarelor. Veneau tot mai aproape de el. Și-a întins gâtul și a întrezărit două coarne arcuite enorme și silueta masivă a ultimului animal pe care și-ar fi dorit să-l întâlească – un bivol african! Unul dintre cele mai temute și imprevizibile animale din Africa.  

S-a oprit la 20 de metri de Alistair, în luminiș, ridicându-și botul pentru a-i prinde mirosul. Între coarnele lui uriașe era peste un metru distanță. Dacă l-ar fi înhățat cu unul din ele, Alistair știa că l-ar fi azvârlit în aer. Lumea vânătorilor era plină de povești despre oameni care pieriseră sfâșiați sau călcați în picioare de aceste matahale.  

Neputând să fugă, Alistair se ridică cu greu în capul oaselor și aruncă o piatră în capul animalului. Bivolul scutură din cap ca și cum ar fi îndepărtat o muscă și păși mai aproape.

La vreo nouă metri de Alistair, bivolul s-a oprit, cercetându-l. Apoi și-a îndoit cu grijă picioarele din față și s-a așezat cu un oftat pe pământ.

Uluit, Alistair privea cum bivolul rumega pașnic, cu privirea fixată pe creasta acoperită de tufișuri de deasupra lui – direcția pe care Alistair o urmărise toată noaptea. După câteva clipe de nedumerire, Alistair nu a reușit să găsească decât o singură explicație – bivolul mă păzește! În sfârșit, bărbatul rănit putu să adoarmă.

 

Pași în apropiere

Câteva ore mai târziu, Alistair s-a trezit brusc, simțind că îl gâdilă ceva pe pieptul gol. Apoi a simțit sute de mușcături și înțepături pe față, la subsuori și pe răni. Furnici roșii! A sărit în picioare urlând de durere. Bivolul a fornăit alarmat, în timp ce Alistair încerca să alunge insectele. Bărbatul s-a potolit îndată și a rămas nemișcat până ce animalul a început iarăși să rumege.   

Revigorat de orele de somn, Alistair încerca să înțeleagă situația. Ca ghid profesionist, văzuse animale care ajutau în mod inexplicabil vietăți din altă specie. La o adăpătoare observase cândva niște lei doborând o zebră, iar apoi văzuse un hipopotam încercând să ajute zebra muribundă să se ridice în picioare. 

S-a întrebat dacă și el avea acum norocul ca o ființă de altă specie să-și riște viața pentru a-l ajuta.

Pe neașteptate, bivolul s-a ridicat în picioare și a luat-o la fugă prin tufișuri. Alistair s-a încordat. Oare venea ceva spre el? Ghemuit lângă un bolovan, s-a liniștit când a înțeles că nu venea un animal, ci răsăritul.

Mijind ochii în lumina strălucitoare reflectată de fluviu, Alistair a numărat patru siluete. E un miracol, și-a spus, toți suntem în viață!

Alistair Gellatly s-a îndreptat către tabăra de pescari. Călătoria a durat ore întregi, dar ajutoarele au ajuns în cele din urmă la cei patru oameni izolați. După ce i s-au vindecat rănile, Alistair s-a întors la meseria de ghid de safari, cu sufletul și mai deschis către minunile naturii.  

„În noaptea aceea s-a întâmplat ceva ieșit din comun“, spune el. „Un hipopotam a încercat să mă înece, un crocodil aproape m-a mâncat, iar apoi un bivol m-a ajutat să supraviețuiesc. Nu cred că voi afla vreodată explicația pentru comportamentul lui plin de compasiune – însă nu-l voi uita niciodată.“

Vote it up
336
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza