Înoată pentru viața ta!

Turul Indoneziei, peisaje tropicale și somn pe puntea vasului: croaziera începuse perfect…
 

MAREA FLORES, calmă şi blândă, clipocea strălucitor în lumina după-amiezii târzii, în timp ce turiştii de la bordul MV Versace Amara pălăvrăgeau entuziasmaţi despre călătoria în care tocmai se îmbarcaseră. Elegantul vas de croazieră – lung de 25 de metri, din lemn vopsit alb, cu coca roşie şi puntea etajată pe două niveluri, prevăzute cu locuri de luat masa şi de dormit, plecase la ora 4, în după-amiaza zilei de 14 august 2014, din portul insulei indoneziene Lombok, situată la est de Bali.

Vasul urma să îşi plimbe pasagerii printre un şirag de insule idilice, într-un voiaj de patru nopţi cu scufundări în apa limpede a mării, relaxare în plin soare şi explorări subacvatice. Punctul final al călătoriei avea să fie Komodo, insula faimoasă pentru dragonii săi, cea mai mare specie de varani din lume.

NEOZEELANDEZII Gaylen Wilkinson şi Tony Lawton veniseră aici special pentru scufundări. Cuplul de cincizeci şi ceva de ani era pasionat de aventuri şi adrenalină. Se cunoscuseră în 2008 când Gaylene, o fostă profesoară cu un păr lung, negru şi ochi de un albastru strălucitor, îl observase pe „tipul drăguţ foc care venise la lecţiile de tango pe care le predam săptămânal“. Când nu îngrijeau mica lor bucată de pământ din Golful Auriu, în Insula de Sud din Noua Zeelandă, ieşau în larg cu barca, plecau în vreo excursie pe uscat sau vâsleau cu spor la şedinţele de caiac.

Pe măsură ce ambarcaţiunea se avânta în apele de est ale mării Flores, cuplul de aventurieri intrase în vorbă cu olandeza Els Visser, o studentă la medicină de 25 de ani, care tocmai terminase o stagiatură de două luni la spitalul din Bali şi se hotărâse să se răsfeţe cu o mică excursie exotică.

Două tinere britanice, surorile Katherine şi Alice Ostojic, care au alergat din Hertfordshire, trăgeau cu urechea la discuţia proaspăt stârnită despre Noua Zeelandă. În scurt timp, au intrat şi ele în vorbă.

Alice chiar ajunsese nu demult foarte aproape de zona unde locuia cuplul neozeelandez. Englezoaica de 19 ani îşi luase un an de vacanţă să colinde lumea înainte de a se ocupa cu studiul medicinei, la Universitatea din Edinburgh. Katherine, sora mai mare, avea 21 de ani şi studia în inginerie aeronautică la Universitatea Bristol. Cele două fete erau foarte a-propiate, aşa că deciseseră să plece împreună într-o vacanţă în Indonezia.

Nici Els nu călătorea singură. Venise în Indonezia cu două nemţoaice, Hannah Scholz, rezidentă la radiologie, şi Noreen Schwuchow, studentă la Drept.

La ora 7 seara, cei 19 turişti de la bordul MV Versace Amara erau deja familiarizaţi unii cu ceilalţi. Luna nu răsărise încă, iar noaptea neagră din jur era punctată doar de câteva lumini din depărtare. Atmosfera era caldă, relaxată şi plăcută.

Dintr-o dată, liniştea din jur a fost zgâriată de un hârşâit puternic, iar ambarcaţiunea s-a oprit cu o zdruncinătură bruscă. Pasagerii s-au uitat nedumeriţi unii la alţii. „Ce-a fost asta?“

Membrii echipajului, care la momentul respectiv pregăteau cina, au început să strige şi au alergat agitaţi înspre partea din faţă a bărcii. Sonny, tânărul ghid de pe MV Versace Amara şi singurul membru al echipajului care vorbea engleza, le-a explicat turiştilor că ambarcaţiunea lovise un recif de corali, în timpul resetării GPS-ului, şi că niciunul dintre marinari nu fusese de veghe la prova cât GPS-ul a fost scos din funcţiune. Le-a spus apoi că ambarcaţiunea se va pune în mişcare în câteva ore, după ce fluxul mării va ridica nivelul apei.

Pe Gaylene a alarmat-o faptul că echipajul a fost în stare să facă o asemenea eroare, deşi ceilalţi din grup nu păreau foarte alertaţi de pe urma incidentului.

Atenţia le era mai degrabă atrasă de faptul că apa scăzuse atât de mult, încât s-ar fi putut plimba printre corali. În plus, cine ar fi putut să rămână îngrijorat, când căpitanul vasului, un bărbat de 120 de ki­lograme, s-a aplecat peste bord pentru a inspecta vasul îmbrăcat doar într-o pereche de chiloţi cu desene.

LA VREO ORĂ DUPĂ INCIDENT, nivelul apei s-a ridicat şi barca a plecat mai departe, aşa cum zisese Sonny. Turiştii au mâncat şi s-au culcat pe saltelele întinse pe punte.

A doua zi de dimineaţă, vasul a amarat pe o plajă din Insula Moyo, la 70 de kilometri de Lombok. După o tură scurtă de înot, Sonny i-a condus pe turişti prin jungla luxuriantă, până la o cascadă înaltă de 6 metri, care se vărsa într-o piscină naturală. Toată lumea s-a bălăcit fericită timp de două ore, mai puţin Hannah şi Noreen, care îşi aplicaseră din greşeală un insecticid de cameră, în loc de spray împotriva ţânţarilor. „Nu văd ce-i aşa de amuzant“, a protestat Hannah, în timp ce restul grupului îşi înăbuşea hohotele de râs. „Am impresia că sunt muşcată pe tot corpul de furnici minuscule.“

Mai târziu, în aceeaşi dimineaţă, petrecerea s-a mutat la cincisprezece kilometri spre est, pe insula Satonda, pentru cea mai bună repriză de scufundări pe care Tony şi Gaylene au experimentat-o în Indonezia. Recifele de corali aveau cele mai vii şi imaculate nuanţe de roşu, albastru şi argintiu. Fascinaţi de peisajul subacvatic idilic, cei doi neozeelandezi au uitat pentru o clipă unde sunt şi au petrecut minute întregi urmărind o broască ţestoasă, care înota liniştită în apele limpezi. În alte locuri unde am făcut scufundări, recifurile de corali erau afectate de turismul intensiv, se gândea Gaylene. Aici totul pare atât de imaculat, atât de ferit de ochii lumii…

Grupul de turişti s-a întors, înapoi, pe barcă la ora 1 după-amiaza. Îi aştepta o călătorie nocturnă de 16 ore, spre Komodo.

Dar MV Versace Amara a parcurs doar câţiva kilometri în larg când valurile Mării Flores au devenit din ce în ce mai agitate. Modesta ambarcaţiune de lemn se legăna în toate direcţiile. În câteva ore, cei mai mulţi dintre pasageri erau răpuşi de răul de mare, iar la cină aproape nimeni nu a fost în stare să mănânce. Nici nu se făcuse bine 8 seara când toată lumea s-a dus să se întindă.

Doar Els era prea agitată să poată adormi pe o barcă ce se legăna haotic, dintr-o parte în alta. S-a hotărât să îmbrace vesta de salvare, pentru orice eventualitate.

„TREZIREA, TOATĂ LUMEA! Gaură în barcă! Pericol!“

Pe la ora 1 noaptea, Gaylene se întrebase de ce motoarele bărcii au încetat brusc să mai meargă. Acum afla răspunsul.

Ceilalţi pasageri s-au trezit clipind nedumeriţi din ochi. „Gaură în barcă!,“ repeta Sonny întruna. „Intră apă în barcă!“

Els simţea cum panica creşte, încetul cu încetul. În apropierea ei, Hannah Scholz nu se putea opri din tremurat. Parcă nu-i adevărat, nu-mi vine să cred că se întâmplă asta, îşi spunea în gând.

În timp ce Sonny trezea pe toată lumea, ceilalţi patru membri ai echipajului s-au repezit sub punte şi au încercat să astupe gaura. Tony Lawton a coborât şi el, să facă rost de câteva veste de salvare. Nivelul apei avea deja peste un metru înălţime. Fostul muncitor în construcţii ştia ce are de făcut. S-a scufundat să caute vestele de salvare, după care a pus mâna pe o găleată şi a început să scoată apă din barcă. Ceilalţi pasageri i-au urmat exemplul.

Dar apa pătrundea cu repeziciune, se amesteca cu resturi de motorină, cioturi de lemn şi rucsace, care îi loveau pe Tony şi pe ceilalţi, pe măsură ce vasul se clătina dintr-o parte în alta. „Trebuie să fugim de aici!“, a strigat Tony către restul grupului.

Înapoi pe punte, Sonny încerca să liniştească spiritele. Le spunea turiştilor că vasul de lemn nu se va scufunda, nu foarte repede. În acest timp, Tony şi Gaylene le împărţeau grăbiţi vestele de salvare tuturor celor aflaţi la bord. Neozeelandezii s-au echipat apoi în costumele impermeabile de neopren şi au scos măştile de scufundare, împreună cu labele de înot. Îşi făceau griji mai mult pentru unele dintre fetele de pe barcă, decât pentru ei. În cazul în care barca se scufunda, mulţi pasageri aveau pe ei doar un tricou subţire şi o pereche de slipi.

După ce ambarcaţiunea s-a clătinat violent de la stânga la dreapta, un val imens a ras puntea superioară, i-a izbit pe pasageri de geamul de sticlă şi i-a aruncat direct în apele întunecate ale mării.

„GATA, PÂNĂ AICI MI-A FOST. Acesta este momentul în care mă voi îneca“, i-a trecut lui Els prin minte. Pentru o clipă, nu a putut să vadă sau să simtă nimic altceva decât apă neagră. Panicată, s-a luptat instinctiv să iasă la aer. Apoi a simţit că o pereche de mâini o trage în sus şi o scoate afară.

Els s-a trezit la bordul unei minuscule ambarcaţiuni din aluminiu. Era barca de salvare de pe MV Versace Amara. După ce s-a dezmeticit şi a putut să conştientizeze ce i se întâmplă, a început să observe cum, în apa din jurul ei, ieşeau la suprafaţă, rând pe rând, capetele celorlalţi pasageri, încadrate de portocaliul fosforescent al vestelor de salvare. Ceva mai încolo, Gaylene şi Tony se ţineau de frânghiile de la marginea vasului de croazieră, care acum nu avea decât puntea superioară afară din apă. Hannah, Noreen şi englezoaicele pluteau şi ele în apropiere.

În câteva minute, pasagerii şi membrii echipajului au început să se strige între ei şi să se numere. Nimeni nu lipsea. Apoi şi-au numărat vânătăile şi zgârieturile. Erau destule, dar, din fericire, niciunul dintre ei nu fusese rănit grav.

În barca de salvare încăpeau cel mult şase persoane, aşa că restul turiştilor se ţinea de frânghiile de pe margine, în timp ce încercau să o îndepărteze de vasul cel mare. Echipajul a rămas lângă MV Versace Amara, dar Els, Gaylene şi ceilalţi se temeau să nu fie traşi în adâncuri de curenţii verticali ce aveau să se producă atunci când ambarcaţiunea se va fi scufundat complet. Prinşi în vâltoarea valurilor agitate, turiştii s-au îndepărtat de vasul de croazieră, la aproximativ două sute de metri.

Undeva, în depărtare, la o distanţă de vreo zece kilometri, puteau să ghicească silueta vagă a unei insule. Au început să dea din mâini şi din picioare, pentru a propulsa barca în direcţia insulei. Dar înaintarea se făcea cu greu. După o oră de înotat, Gaylene a observat că vasul cel mare nu se scufundase de tot – aproape patru metri din puntea superioară erau încă deasupra apei.

„Oamenii care rămân lângă epavă sunt, de multe ori, şi cei care supravieţuiesc“, le-a spus ea atunci.

„Da, poate că n-ar trebui să ne despărţim, poate că e mai bine dacă stăm împreună“, a adăugat Els. „Haideţi, să nu abandonăm echipajul.“

După ce au pescuit bucăţi de lemn desprinse de pe MV Versace Amara, ca să le folosească în loc de rame, au început să vâslească înapoi, spre epavă. Le-a luat mai bine de o oră să ajungă la membrii echipajului.

OPT SAU NOUĂ PASAGERI s-au înghesuit în două rânduri înguste pe acoperişul punţii superioare, alţi şase se îngrămădeau în barca de salvare, iar restul pluteau în apă, ţinându-se de frânghiile legate de barca scufundată. Trei dintre membrii echipajului se ţineau de vârful catargului, rămas şi el la suprafaţă, iar căpitanul se legăna în sus şi în jos pe un colac de cauciuc. Părea să fie în stare de şoc. Trecuseră 12 ore de când barca începuse să ia apă.

În încercarea de a linişti pasagerii, le-a spus că membrii echipajului şi-au folosit mobilele, să contacteze o altă ambarcaţiune cu turişti. Turiştii îşi aduceau însă aminte că, înainte de scufundare, telefoanele lor nu aveau semnal. Dar tot ce le rămâ­nea de făcut era să stea şi să aştepte, să creadă şi să spere.

Nimeni n-a închis un ochi în acea noapte. Din când în când, o voce din întuneric mai încerca să destindă atmosfera: „Măcar avem ce povesti nepoţilor la bătrâneţe!“. Dar cei mai mulţi răspundeau cu tăcere. O tăcere în care zgomotul valurilor şi păsările din depărtare păreau să alcătuiască cel mai grav şi plin de greutate sunet de pe pământ. Nici măcar nemţoaicelor Noreen şi Hannah, fete foarte vor­băreţe de fel, nu li se mai auzea glasul. Ce-aş putea să spun?, se gândea Hannah, în timp ce privea marea, nemărginită în întunecimea ei.

Temperatura scăzuse la 10 grade Celsius. Apa era în continuare destul de caldă, numai că vântul bătea fără întrerupere. Uzi şi obosiţi, pasagerilor a început să li se facă din ce în ce mai frig.

S-au îngrămădit unii în alţii şi au decis să stea cu rândul în barca de salvare, care era relativ uscată. Els, Alice, Katherine, Hannah şi mulţi alţii, îmbrăcaţi în haine subţiri, tremurau incontrolabil.

Katherine şi-a ridicat privirea în sus. Cerul era acoperit de o pânză deasă de stele. Şi dacă asta e ultima dată când le văd?

PE LA ORA 6 DIMINEAŢA, soarele a început să răsară. Valurile parcă se mai calmaseră puţin, dar marea continua să fie agitată. Tony a simţit că îl cuprinde un val de euforie. Mai mult ca sigur acum o să ne găsească un vas şi o să ne salveze.

În lumina albăstruie a dimineţii, insula din depărtare – Sangeang – îşi dezvăluia conturul ascuţit al munţilor abrupţi, acoperiţi de păduri dese. Deşi cerul era senin, vârful munţilor era învăluit într-un nor gros, circular. Era un vulcan în erupţie!

Dar asta era cea mai mică grijă a naufragiaţilor. Mai aveau foarte puţină apă potabilă şi doar câţiva ananaşi mici, ce pluteau, ieşiţi la suprafaţă din barca scufundată.

Pe la mijlocul dimineţii, MV Versace Amara a început să se rupă în bucăţi. Nu cred că ne-a mai rămas mult timp de stat pe epavă, şi-a zis Gaylene, în timp ce se cocoţa şi mai sus, pe acoperişul vasului de croazieră. În curând, turiştii şi echipajul au fost nevoiţi să se strângă în jurul bărcii de salvare. Cu ajutorul picioarelor şi a bucăţilor de lemn, folosite drept vâsle, încercau din nou să se îndrepte spre insulă.

Avansau descurajator de încet, iar înotătorii mai nepricepuţi mai mult trăgeau barca înapoi decât să o împingă înspre insulă. Căpitanul plutea în continuare, lipsit de orice reacţie în colacul lui de cauciuc. Curentul de aer părea să îi tragă mai mult spre dreapta şi să îi îndepărteze de insulă.

„Haideţi să înotăm înspre insulă“, a spus atunci Els. „Poate nu e o idee bună, dar nu văd cum altfel am putea rămâne în viaţă.“

Gaylene a avertizat-o că în Marea Flores curenţii sunt puternici şi se schimbă de la un moment la altul. Şi, în orice caz, nu toţi cei din grup sunt în stare să înoate o distanţă atât de mare. Altcineva a observat că anul de fabricaţie de pe vestele de salvare era 1971. Echipamentele de salvare aveau nici mai mult, nici mai puţin de 43 de ani. „Dacă obosim de la înot, nu ne putem baza pe vestele de salvare. Trebuie să ne ţinem de barcă ca să rezistăm cât mai mult timp în apă“.

Până la ora prânzului, Gaylene şi ceilalţi naufragiaţi şi-au dat seama că erau prea mulţi care se agăţau de barcă. „Nu facem decât să stăm în calea celor care încearcă să vâslească“, a spus atunci. S-a desprins de marginea ambarcaţiunii şi a început să înoate alături de barcă. Câteva minute mai târziu, barca rămăsese în urmă cu câteva sute de metri. Dumnezeule, curentul îi trage înapoi!

Lângă ea ajunseseră Els, Hannah, Norren şi un tânăr francez. „Noi vrem să înotăm până la insulă“, i-au spus. „Vii şi tu?“

Ce mă fac? Mă duc cu ei sau înot înapoi spre barcă alte câteva sute de metri?, a analizat ea repede situaţia. I-a făcut semn lui Tony că o ia înainte, spre insulă.

TONY SE CHINUIA din greu să propulseze barca prin apele agitate ale mării. Cu o mână apucase strâns marginea bărcii şi cu cealaltă înota concentrat, cu capul în jos. Nu observase când soţia lui s-a îndepărtat şi nici când i-a făcut semne din depărtare. Peste o oră, a ridicat, în sfârşit, capul şi a aruncat o privire în jur. „Unde e Gaylene?“ „A plecat spre insulă“, i-a răspuns cineva.

Tony, care era într-o formă excelentă şi foarte rezistent la înot, s-a întrebat atunci cu voce tare dacă n-ar trebui să urmeze toţi exemplul soţiei sale. Ce mai aştepţi, Gaylene a plecat deja, şi-a spus şi s-a avântat în direcţia insulei.

Katherine şi Alice se aflau chiar în faţa bărcii de salvare. „Nu vreţi să veniţi cu mine?“, le-a întrebat Tony, în timp ce le depăşea înot.

Fetele au înotat energic o bună bucată de timp. După o oră, însă, barca a dispărut din raza lor vizuală, lucru care le-a panicat îngrozitor.

Vesta de salvare grosolană a lui Alice o încurca la înot, aşa că a încercat să şi-o lege în jurul taliei. Dar acum vesta îi stătea mai mult sub apă. Chiar dacă îşi mişca mai uşor braţele în timpul înotului, înghiţea mai multă apă ca înainte şi reuşea cu greu să vadă în ce direcţie înaintează.

Tony i-a dat ochelarii lui de înot. Deşi au ajutat-o, nu schimbau cu nimic faptul că Alice era o înotătoare cel mult mediocră. Katherine devenise vizibil îngrijorată pentru sora ei cea mică.

CU MULT ÎN FAŢA LOR, Gaylene şi ceilalţi înotau pe spate, cu mâinile încrucişate pe vestele de salvare, pentru a-şi conserva energia. Valuri de peste un metru înălţime se spărgeau constant peste creştetele lor, obligându-i să respire, în răgazul de câteva secunde până când apa sărată le izbea iarăşi feţele cu putere.

Gaylene şi Els erau înotătoare puternice – Els participase la competiţii de înot în tinereţe –, dar Hannah şi Noreen începuseră să rămână în urmă. Plină de zgârieturi şi tăieturi din timpul scufundării MV Versace Amara, Hannah simţea neputincioasă atingerea vagă a câte unei tentacule şi apoi o senzaţie de arsură. Erau înţepături de meduză, iar Hannah nu se putea gândi acum decât la faptul că în apa întunecată de sub picioarele ei s-ar putea să fie şi rechini. De parcă n-am avea deja destule pe cap...

Conştientă că ea şi Noreen încetinesc grupul, Hannah le-a strigat celor din faţă să ia avânt. „Fiţi fără grijă, ne descurcăm şi singure, doar că nu avem viteza voastră.“

Încet-încet, nemţoaicele au rămas în urmă şi au dispărut din câmpul vizual. Francezul a început să obosească şi el şi, după puţin timp, Els şi Gaylene înotau singure. Ce bine că o am pe Gaylene lângă mine. E suficient de puternică, şi fizic, şi psihic, s-a gândit Els.

Cu toate astea, Els şi Gaylene nu erau convinse că fac mari progrese. „Parcă nu ne apropiem deloc de insulă“, repeta Els. Orice ar fi făcut, gândurile o purtau acasă, la familia şi la prietenii ei, la studiile universitare din Olanda. Chiar îmi place viaţa mea. Dacă nu apuc să mă întorc?

Gaylene încerca să nu se gândească la nimic. Cu atât mai puţin la Tony, pe care îl credea încă agăţat de barca de salvare. Concentrează-te şi înoată până nu mai poţi!

După cinci ore de înotat, când lumina începea să fie din ce în ce mai slabă, Gaylene şi-a dat seama că poate distinge siluetele copacilor de pe dealurile de la mal. Slavă Domnului, în sfârşit ne apropiem!

Apoi a observat câteva şuvoaie subţiri de lavă, care se îndreptau spre mare. „Evită canalul de lavă“, a strigat către Els. „E o insulă vulcanică, e important să găsim repede apă“.

În sfârşit, după câteva ore chinuitoare de înot, salvarea părea aproape. Dar, la vreo 500 de metri de ţărm, Gaylene a simţit că temperatura apei a început să scadă brusc. Parcă am fi trecut o linie de demarcaţie bruscă între cald şi rece.

Din senin, fluxul apei a început să le împingă puternic înspre larg. Am nimerit fix în calea unui contracurent de coastă, şi-a dat seama Gaylene. O să ne ducă înapoi de unde am venit.

„Els, întoarce-te pe burtă şi înoată!“, a strigat ea. cele două femei şi-au încleştat braţele, într-o luptă disperată împotriva valurilor reci.

Ţineau piept cu greu forţei contracurentului. Când înaintau câţiva metri, când erau trase înapoi.

„Suntem foarte aproape, Els, nu putem să renunţăm acum“, a spus Gaylene dintr-o răsuflare.

Secundele păreau minute, iar insula rămânea în continuare o Fata Morgana. Până când, cu o ultimă fărâmă de energie, au reuşit să depăşească contracurentul şi să ajungă într-o zonă cu ape liniştite. Cu paşi împleticiţi, au ajuns pe plaja mult visată.

„Nu-mi vine să cred, chiar o să supravieţuim!“, a zis Els, dându-şi şuviţele de păr ud şi algele din ochi.

ERA TRECUT DE ORA ŞASE şi soarele stătea să apună. La vreo doi kilometri de insulă, Tony, Katherine şi Alice se confruntau cu a doua noapte petrecută în apă – doar că, de data aceasta, erau nevoiţi să înoate fără să vadă nimic în jur.

Luminile fosforescente de la vestele de salvare ale celorlalţi erau singura lor alinare. Nu erau singuri în întuneric. Silueta insulei abia se vedea în zare, iar cei trei se simţeau tot mai izolaţi şi abandonaţi. Mintea lui Tony a zburat la Gaylene. Poate că a ajuns la ţărm şi acum oamenii au aflat de noi şi ne caută. Trecuseră ore bune de când o văzuse ultima oară. Nu avea de unde să ştie ce s-a întâmplat cu ea.

La un moment dat, au văzut în depărtare luminiţele unei ambarcaţiuni. Poate se duc să-i ajute pe cei din barca de salvare. Dar luminiţele au continuat să pâlpâie impasibile în zare. Niciuna nu părea să se apropie de ei.

Ne îndepărtăm de insulă, şi-a zis Katherine. Destul de curând o vom pierde din ochi.

TOATĂ LUMEA DIN barca de salvare era extenuată. Echipajul s-a oferit, într-un final, să vâslească, dar nu mai mult de zece minute. Sangeang abia se mai zărea la orizont. Barca de salvare era purtată de curenţii marini tot mai departe de insulă. Nişte nemţoaice care încercaseră să se avânte înot până la insulă au fost prinse în nişte curenţi de suprafaţă şi aduse înapoi spre ei. Din fericire, au reuşit să le salveze. Despre restul înotătorilor, toată lumea era sigură că s-au înecat.

În noaptea întunecată de pe Marea Flores, barca de salvare a MV Versace Amara plutea în derivă. Toţi cei de la bord erau cu moralul la pământ.

LA CÂŢIVA KILOMETRI depărtare, pe plaja din Sangeang, Els era în culmea fericirii. Dar Gaylene a readus-o rapid cu picioarele pe pământ. „Els, partea cu înotatul a fost doar primul pas. Suntem pe o insulă fără mâncare, fără adăpost şi fără apă. Încă n-am scăpat.“

După o noapte petrecută pe epavă, în mijlocul mării, şi o zi de înotat, cele două femei erau foarte deshidratate. Gaylene s-a cocoţat pe stâncile negre care înţesau plaja, ca să ajungă la ceea ce părea a fi o albie de pârâu. Dar nu curgea niciun firicel de apă, albia era secată. În schimb, erau urme de animale şi o zonă cu nisip umed în apropiere. Dacă sap puţin, poate dau de ceva. Nu a trecut mult, şi în locul săpat s-a strâns puţină apă, pe care au băut-o lacome, printr-un pai de stuf. Apoi au găsit patru sandale desperecheate. Ce bine că nu strânge nimeni gunoiul în Indonezia!

Un vânt răcoros a început să bată uşor, aşa că femeile s-au dezbrăcat de hainele ude. Când Gaylene s-a uitat la Els, fata rafinată de la oraş, care acum stătea în genunchi pe nisip, cu părul plin de alge şi încâlcit, a început să râdă cu poftă. „Ce rău îmi pare că n-am un aparat la mine. Arăţi ca o sălbatică din filmele cu Tarzan“.

Femeile se aflau la doar câţiva metri de ţărm. Gaylene vroia să nu se îndepărteze prea mult de mare. Doar aşa se simţea, într-un fel, mai aproape de Tony. Era un bărbat capabil să depăşească o astfel de situaţie, ştia foarte bine asta. Totuşi, nu se putea abţine să nu fie îngrijorată. Privirea ei se îndrepta mereu către valurile mării. Oare e încă pe barca de salvare? Sau înoată undeva, în întunericul nopţii?

Apoi, Gaylene şi-a dat seama că este în stare de şoc. Deşi era o noapte călduţă, neozeelandeza iubitoare de aventură tremura încontinuu.

S-au trezit la scurt timp după răsărit. Sonny le spusese că există nişte adăposturi în partea de est a insulei. S-au hotărât să pornească la drum, înainte ca soarele să bată prea tare. Els avea deja corpul plin de arsuri serioase – pleoapele ei erau carne vie –, aşa că Gaylene i-a făcut un fel de cozoroc din frunze şi resturi aduse de apă la mal.

Gaylene s-a uitat de-a lungul ţărmului, în zare. Plaja era plină de roci vulcanice şi de scurgeri de lavă. S-ar putea să dureze zile întregi până să întâlnească pe cineva.

Tocmai când se hotărâseră să plece, Gaylene a zărit o barcă, la vreo opt sute de metri în larg. Şi-au pus repede vestele de salvare pe nişte beţe lungi şi au început să facă semne disperate. Ambarcaţiunea era atât de aproape, încât Gaylene a putut distinge silueta unui bărbat îmbrăcat într-un tricou roz pe puntea din faţă. Cu toate acestea, vasul a trecut tăcut mai departe.

„Ne-au văzut, sigur ne-au văzut. S-au dus să îi caute pe ceilalţi şi o să se întoarcă“, a zis Gaylene.

Douăzeci de minute lungi şi pline de întrebări s-au scurs, până când barca misterioasă şi-a făcut din nou apariţia. Cele două naufragiate îi urmăreau atente traseul, când, la un moment dat, ambarcaţiunea lungă de 30 de metri s-a oprit brusc. O bună perioadă de timp nu s-a văzut nicio mişcare pe punte. Apoi Gaylene şi Els au observat o barcă mică, cu motor, care se îndrepta înspre ele. Els, care îşi ţinuse prea mult timp emoţiile în frâu, a ieşit din starea de încordare în care trăise de la naufragiu şi a început să plângă şi să ţipe.

Odată ajunse la bordul bărcii pentru scufundări, cele două naufragiate au avut parte de o altă surpriză: francezul, Hannah şi Noreen erau şi ei acolo. Într-adevăr, membrii echipajului le văzuseră pe Els şi Gaylene, dar au crezut că sunt doar nişte copii care se joacă. Până când i-au găsit pe ceilalţi trei turişti, care făceau semne disperate cu mâna, la câteva sute de metri mai jos, totpe coasta Insulei Sangeang.

Els, Gaylene şi ceilaţi au început să se îmbrăţişeze şi să plângă. „Sunt aşa de mândră, aşa de fericită că trăiţi!“, a exclamat Hannah. „Am reuşit să supravieţuim!“

Căpitanul elveţian nu avea nicio informaţie despre alţi supravieţuitori. Gaylene l-a rugat atunci să meargă să îi caute şi pe ceilalţi pasageri. Dar autorităţile indoneziene i-au ordonat căpitanului să îi ducă pe supravieţuitorii găsiţi direct la Bima, un oraş de pe insula Sumbawa, la două ore distanţă de unde insula Sangeang.

Nu înţeleg nimic din ce se întâmplă, şi-a zis Gaylene, frustrată de decizia autorităţilor şi îngrijorată vizibil pentru soarta lui Tony şi a celorlalţi.

Ajunşi la Sumbawa, supravieţuitorii au primit mâncare şi haine uscate, apoi au fost plasaţi în clădirea goală a unei clinici, unde li s-au adus nişte scaune. Au fost rugaţi să aştepte. Poli ţiştii dădeau buzna din toate părţile, vorbeau agitaţi la telefoanele mobile, dar nimeni nu părea să ştie ce are de făcut.

„Vă rog mult, trimiteţi nişte bărci să îi caute“, îi implora întruna Gaylene. „Trimiteţi şi un elicopter!“

Dar era evident că pe insulă nu existau resursele necesare pentru o astfel de operaţiune.

EXTENUAŢI ŞI PLIMBAŢI în derivă de apele întunecate ale mării, Tony, Katherine şi Alice ştiau că sunt foarte aproape de Sangeang. Auzeau valurile cum se lovesc de ţărm. Numai că, prinşi în mijlocul curenţilor de coastă care îşi schimbau frecvent direcţia, erau conştienţi că s-ar putea să nu ajungă niciodată la mal. După şapte ore de înot, minţile lor oscilau între speranţă şi disperare.

Apoi, cândva, după opt seara, lui Katherine i s-a părut că vede ceva în întuneric. „E o lumină pe plajă!“ Cele două fete au început să facă semne cu mâinile şi să sufle cu putere în fluierele de la vesta de salvare.

La început, nu s-a întâmplat nimic care să le dea speranţe. Apoi lumina a început să se apropie. Dar s-a îndepărtat din nou, iar cei trei au început să urle cât puteau ei de tare. Lumina s-a apropiat din nou de ei.

Faţa unui indonezian a apărut, deodată din negura nopţii. Avea ochii mari de uimire. Trei occidentali în veste de salvare plutind pierduţi în apele întunecate nu erau o privelişte tocmai obişnuită. Printr-un noroc vecin cu miracolul, câţiva pescari din insula vecină, Sumbawa, se deciseseră să înnopteze în Sangeang, când au auzit în depărtare fluierele disperate ale naufragiaţilor.

Pescarii salvatori i-au tras pe Tony şi pe fete în mica lor barcă cu motor. Ajunşi pe insulă, i-au îmbrăcat în saronguri care miroseau a combustibil şi le-au oferit peşte gătit direct pe foc, înainte ca înotătorii extenuaţi să cadă într-un somn profund.

A doua zi de dimineaţă, Tony a încercat să le explice pescarilor că Gaylene şi mulţi alţi naufragiaţi erau încă dispăruţi, dar pescarii nu l-au înţeles. Nu-i rămânea decât să aştepte, încă în stare de şoc, până ce aveau să ajungă în Sumbawa. În mica aşezare a pescarilor, lumea era mai interesată de sosirea celor trei supravieţuitori decât să iasă în larg şi să îi caute pe ceilalţi. Tony a trebuit să îşi ţină frustrarea în frâu. La un moment dat, tot o să dăm de cineva care înţelege cu adevărat ce se întâmplă.

TRECUSERĂ PATRU ORE de când ajunseseră la Bima, iar Gaylene era din ce în ce mai neliniştită.

Apoi a auzit un ofiţer de poliţie pronunţând numele Tony Francis.

– L-aţi găsit?, l-a întrebat, speriată.

– Nu pot să spun încă, i-a răspuns poliţistul. Aştept confirmarea.

După câteva minute, Gaylene avea legătura cu spitalul unui orăşel aflat la câţiva kilometri depărtare, unde ajunseseră într-un târziu Tony şi cele două surori britanice.

– Bună, iubito, i-a răspuns chiar el.

– Slavă Domnului, eşti în viaţă!, a ţipat Gaylene.

Abia atunci au realizat enormitatea lucrurilor pe care le tră­iseră. Pe faţa de obicei imper­tur­babilă a neozeelandezei au început să curgă lacrimi de uşurare şi de fericire.

 

La ora trei, în după-amiază aceleiaşi zile, la 38 de ore de la scufundarea vasului MV Versace Amara, barca de salvare a acestuia a fost găsită de nişte pescari, la 20 de kilometri de mal. Toţi cei aflaţi pe barca de salvare au supravieţuit. În ciuda căutărilor extinse, doi turişti spanioli, care se hotărâseră la rândul lor să înoate spre insulă, nu au mai fost găsiţi niciodată.

Vote it up
133
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza