În compania găinilor

Iată un mod inedit de a învinge singurătatea și de a-ţi face noi prieteni: să-ţi iei o găină!
 

E miercuri dimineață, iar în salonul pentru activităţi comune al Centrului pentru persoane vârstnice Wood Green, din nord-estul Angliei, este forfotă mare. Un grup de bărbaţi joacă biliard. Între timp, femeile stau de vorbă, aşază diverse piese într-un puzzle uriaş, ce acoperă o masă întreagă, sau se înfruptă din plăcinta garnisită cu frişcă şi căpşune, proaspăt coaptă de Lynne Walker. Tot ea are în grijă cele 65 de căsuţe din Wood Green, împreună cu venerabilii lor locatari.

Motivul pentru care s-au adunat aici atât de mulţi oameni îl reprezintă un incubator pentru păsări, aflat într-un colţ al încăperii. Wood Green este sediul proiectului HenPower (Puterea Găinilor), iniţiativă ce a scos la iveală efectul incredibil pe care un lucru atât de simplu precum creşterea puilor de găină îl poate avea asupra vieţii persoanelor în vârstă. Nimic nu le dă mai mult optimism decât venirea pe lume a micilor ghemotoace aurii.

Fiecare doamnă are grijă să usuce puful umed al câte unui puiuţ, ca stiliŞtii de la un salon de coafură.

– Aţi văzut puiuţii? Avem deja cinci!, anunţă Doreen Railton, o doamnă de 89 de ani.

– Sunt ca bebeluşii care încearcă să-şi scoată capul afară, nu-i aşa?, exclamă prietena ei, Pat Cain, de 78 de ani. Într-adevăr, în incubator au apărut deja cinci puişori pufoşi, care îşi croiesc drum în lume.

– Au început să ciocăne de ieri, explică Owen Turnbull, un inginer pensionar de 85 de ani. Lynne a stat de veghe peste noapte, cu ochii pe incubator. Era lângă el la ora cinci dimineaţa, pentru că umiditatea din interior începuse să scadă. Am intrat şi eu la ora şapte, să văd dacă totul e în regulă.

Owen are grijă de puii de găină de la Wood Green, cu ajutorul competent al amicului său Albert Hibber. Vor fi aproximativ 40 de pui în această zi, dar au fost şi zile în care au apărut 60.

„Sunt ucenicul lui Owen. El eliberează micile păsări în fiecare dimineaţă, iar eu le hrănesc şi le dau apă. Owen e un şef bun şi grijuliu, mai ales că strânge murdăria după puişori!“, spune Albert, cu un zâmbet.

În timp ce stăm de vorbă, Owen pune un DVD la televizorul din salonul cel mare, explicându-mi ce urmează să văd. „A fost nevoie să le facem puilor o băiţă, ca să-i scăpăm de păduchi şi căpuşe. Deoarece era o zi rece, toate doamnele şi-au adus uscătoarele de păr, ca mai apoi să usuce puful micu- ţilor“, spune el.

Şi, fireşte, pe ecranul televizorului apar de îndată doamnele de la Wood Green, care zvântă fiecare puful câte unui pui. Sunt aşezate roată la mesele din sala de relaxare, de parcă ar fi nişte stilişti cu clienţii lor, într-un salon modern de coafură. Micile păsări par să adore atenţia care li se acordă.

„Cred că le-a plăcut căldura“, e de părere Doreen. „Din când în când îşi ridicau aripioarele, ca să-ţi dea de înţeles că şi-ar mai dori un jet de aer cald.“

Proiectul HenPower s-a bucurat de un asemenea succes, încât Owen, Doreen, Pat şi prietenii lor sunt acum vedetele unui spectacol itinerant, care face turul centrelor pentru persoane vârstnice. „Săptă­mâna trecută am fost la un cămin, unde o doamnă a exclamat: «Dar mie îmi place puiul fript!»“, îşi aminteşte Pat. „S-a aşternut o tăcere mormântală. După aceea, i-am zis: «Dar noi nu ne mâncăm găinile. Sunt prietenele noastre!». Însă femeia a ţinut-o una şi bună, tot întrebând ce gust au păsările. Nu era chip s-o opreşti!“, se amuză Doreen.

„Chiar aşa a fost. Ar fi trebuit să vedeţi figura exasperată a lui Owen!“, completează Pat.

Pe măsură ce vestea despre ineditul proiect s-a răspândit, bărbaţii şi femeile de la Wood Green, împreună cu păsăretul lor, au fost solicitaţi să participe la emisiuni radio, TV, la festivaluri culturale, au ţinut cuvântări în cadrul unor seminarii universitare şi le-au vorbit viitoarelor asistente medicale despre nevoile speciale şi experienţele pacienţilor în vârstă.

Îşi duc adesea puii şi pe la şcolile din localităţile învecinate. „E o încântare să vezi expresia de pe feţele copiilor la apariţia noastră“, spune Owen cu emoţie.

Elevii iau în braţe găinile, le desenează şi ne pun o mulţime de întrebări. „Am fost încurcat doar de o singură întrebare. Un puşti voia să ştie câte pene are un pui. Aici m-a încuiat“, povesteşte Alan Richards, fost şofer de taxi, unul dintre susţinătorii proiectului HenPower.

„Datorită găinilor, mi-am făcut prieteni cu vârste între 4 şi 94 de ani“, povesteşte Alan, care, în martie 2015, a fost distins cu premiul „Points of Light“ („Repere luminoase“), acordat de Guvernul britanic voluntarilor care se remarcă prin iniţiative deosebite în comunitate.

Acum, datorită unei subvenţii de un milion de lire sterline din partea Fondului Marii Loterii a Regatului Unit, proiectul HenPower este testat în reţeaua britanică de adăposturi şi azile, iar proiecte-pilot similare au fost iniţiate şi în Australia.

Potrivit lui Douglas Hunter, director al organizaţiei caritabile Equal Arts, asociaţie care a iniţiat programul, în momentul de faţă şi profesorii de la Universitatea din Frankfurt sunt dornici să experimenteze un proiect asemănător în Germania.

Totul a început în primăvara anului 2012, când un locatar al azilului Shadon House, din Tyneside, afectat de demenţă senilă, repeta la nesfârşit o listă cu nume de femei şi declara cât de mult le duce dorul.

A fost nevoie de ceva timp până când personalul căminului şi-a dat seama că bătrânul nu rostea numele unor femei, ci pe cele ale găinilor lui de acasă. Atunci s-au întrebat dacă nu cumva ar fi posibil să crească nişte pui chiar la Shadon House.

Întâmplarea a făcut ca acesta să fie unul dintre căminele de care se îngrijeşte fundaţia Equal Arts. Înfiinţată în urmă cu 30 de ani, cu scopul de a aduce muzica, pictura şi alte forme de artă în viaţa oamenilor în vârstă, organizaţia caritabilă se pomenea acum, din senin, implicată în creşterea puilor de găină.

„Părea o idee nebunească, dar ne-am hotărât să-i dăm o şansă“, îşi aminteşte Douglas Hunter, directorul Equal Arts. „Ne-am gândit la un proiect-pilot cu o durată de şase luni, însă efectul a fost mult mai rapid. Personalul căminelor s-a bucurat să aibă puii, iar cei vârstnici au fost extrem de încântaţi, fapt ce s-a răsfrânt şi asupra familiilor acestora.“

Până în septembrie 2012, Equal Arts primise fonduri pentru a-şi extinde programul în opt cămine din Gateshead. Între timp, la Wood Green, Lynne Walker se confrunta cu o problemă obişnuită în instituţiile care se ocu­pă cu întreţi­nerea persoanelor vârstni­ce. În timp ce femeile se împrieteneau între ele, bărbaţii rămâneau cel mai adesea izolaţi şi însinguraţi.

Bărbaţi ca Alan Şi Ossie, care ani în Şir nu schimbaseră două vorbe, au devenit dintr-odată prieteni.

Alan Richards întrerupsese de mai bine de 30 de ani orice legătură cu fosta soţie şi copiii săi, în urma unor neînţelegeri în familie. „Îmi petreceam timpul mai mult în casă, cu ochii în televizor“, îşi aminteşte el.

Viaţa era cenuşie şi pentru Ossie Cresswell, un maistru sudor pensionar, în vârstă de 89 de ani. „Soţia mea a murit în urmă cu 17 ani, iar de atunci sunt singur. Unicul meu tovarăş era televizorul. Într-o zi am ieşit până în grădină, dar asta a fost tot. Nu mai rămăsese nimic în viaţa mea.“

În acea perioadă, Lynne Walker a luat parte la o conferinţă despre binefacerile pe care le aduseseră găinu­şele la Shadon House. Locatarii de acolo nu avuseseră o stare fizică şi psihică suficient de bună ca să poată îngriji ei înşişi puii, dar Lynne a intuit că bărbaţii de la Wood Green s-ar fi putut descurca şi ar fi avut, în sfârşit, o ocupaţie. Aşa că s-a adresat organizaţiei Equal Arts, pentru a fi sprijinită să pună în aplicare noul proiect.

Iniţial, unii dintre pensionari au fost sceptici. „Eram un duşman neînduplecat al acelei idei“, spune Alan. „Mi se părea o trăsnaie ridicolă. În timpul răz­boiului, vecinul nostru creştea pui de găină. Erau roşii, din rasa Rhode Island, şi m-am gândit că probabil toate găinile arată aşa. Mai târziu, citind un articol dintr-o revistă, am descoperit că există 400 de soiuri diferite. Atunci mi-am zis că nu m-ar deranja să mă implic în povestea creşterii găinilor.“

Ossie, pe de altă parte, a fost uşor de convins. „M-am dus afară să mă uit la pui, în după-amiaza în care au sosit, şi m-am gândit că proiectul poate fi interesant. Se adunaseră acolo oameni pe care îi mai văzusem, dar cu care nu vorbisem niciodată. Am început să ne întâlnim în fiecare săptămână şi, până la urmă, am ajuns să aşteptăm cu nerăbdare aceste ocazii.“

Bărbaţi ca Alan şi Ossie, care ani în şir nu schimbaseră două vorbe, au devenit dintr-odată prieteni de nedespărţit. Li s-au alăturat şi doam­nele de la Wood Green. Au fost invitaţi la şcolile din împrejurimi şi pe la casele altor persoane în vârstă. Treptat, ei şi-au pus la punct un număr simpatic. Când mergem la vârstnici care suferă de demenţă, cei care îi îngrijesc ne sunt extrem de recunoscători. Luăm găinile cu noi, le dăm drumul acolo şi-i lăsăm pe oameni să le mângâie. Adesea, bolnavii încep să vorbească, deşi până atunci doar stăteau apatici şi se uitau la pereţi“, povesteşte Ossie.

Owen priveşte spre zona îngrădită, în care sunt ţinute găinuşele pitice. „Sunt nişte păsări adorabile – mici făpturi curioase, atente.“ Arată din cap spre una dintre ele: „Aceea deschisă la culoare e o obrăznicătură“. După care adaugă, şugubăţ: „De fapt, eu chiar m-am însurat cu o găinuşă pitică. Nevastă-mea are doar un metru şi jumătate“.

Owen e însurat cu Belle de 60 de ani. La fel ca multe doamne de la Wood Green, şi ea are o puicuţă care îi poartă numele. „E o Wyandotte înspicată cu argintiu. Îi place să fie în centrul atenţiei. Dar e cam leneşă şi s-a îngrăşat prea mult“, spune Owen. Face o pauză şi zâmbeşte: „Găina, vreau să zic, nu nevastă-mea!“.

Toți cei implicați în proiectul HenPower au câte o poveste de spus, iar unele sunt amuzante. De pildă, atunci când au mers cu toţii la o licitaţie de găini, una dintre doamne a devenit atât de agitată şi a ridicat mâna atât de des, încât a sfârşit prin a licita chiar împotriva ei înseşi.

Alte poveşti sunt înduioşătoare, cum ar fi cea despre vizita făcută unui bătrân care, în urma unui atac cerebral, îşi pierduse capacitatea de a vorbi. „I-am pus în braţe o găină şi a început s-o mângâie – şi a tot mângâiat-o, fără încetare“, povesteşte Jos Forrester-Melville, responsabilul proiectului HenPower din partea Equal Arts. „Peste o jumătate de oră m-am dus să iau pasărea, dar nu a mai vrut să mi-o dea. Pe urmă, cu un zâmbet larg pe faţă, a rostit: «ÎMI PLAC­E!».

Fiica lui a izbucnit în lacrimi. Tatăl ei nu mai vorbise de luni de zile. A doua zi, m-a sunat să-mi spună că bătrânul murise: «A fost ultima dată când l-am văzut. În ultimele luni îşi detesta viaţa, dar la finalul ei a fost cu adevărat fericit».“

Pensionarii nu se mai satură să povestească despre felul cum găinile i-au făcut să se bucure din nou de viaţă. Însă Ossie Cresswell reuşeşte să surprindă esenţa: „Lucrul cel mai grozav e că activitatea asta mă împiedică să mă prăbuşesc. Dacă eşti singur, nu faci mai nimic. Dar, atâta timp cât le dăruiesc oamenilor fericire, înseamnă că viaţa mea are un sens“.

Vote it up
69
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza