Îmbrăcați pentru succes

Rio se îmbracă pentru Olimpiadă. Dar, de la bărbi la bikini, există reguli stricte care stabilesc ce vor purta concurenţii.
 

În martie 2012, Federaţia Internaţională de Volei a făcut un anunţ care a cutremurat lumea sportului. A abandonat oficial o regulă care făcuse ca voleiul pe plajă să fie adorat de bărbaţii din toată lumea. Concurentelor nu li se mai impunea să poarte bikini.

Până în acel moment, regulile acestui sport stipulaseră faptul că sportivele puteau purta chiloți cu „o lăţime laterală maximă de şapte centimetri“. Dar noile reguli au permis „pantaloni scurţi de o lungime maximă de trei centimetri deasupra genunchilor şi tricouri cu sau fără mâneci“.

Federaţia a prezentat modificarea ca pe o măsură destinată să uşureze implicarea mai multor ţări în voleiul de plajă feminin: „Multe dintre aceste ţări au exigenţe religioase şi culturale, de aceea uniforma trebuia să fie mai adaptabilă“, a explicat purtătorul de cuvânt, Richard Baker.

Dar predicatorii fundamentalişti n-au fost singurii adversari ai bikinilor. Voleiul de plajă devenise o problemă de factură feministă. Comitetul sportiv al Australiei anchetase „exploatarea sexuală“ în acest sport, acuzând faptul că femeilor li se impusese să poarte „uniforme concepute intenţionat în aşa fel încât să dirijeze atenţia spre corpurile sportivelor, în absenţa unor motive tehnice, practice sau care să îmbunătăţească performanţa“.

Cu toate acestea, jucătoarele nu s-au grăbit să adopte noua ţinută. Vedeta americană a voleiului pe plajă Kerri Walsh spune: „Avem nevoie să purtăm bikini. Nu vrem să fim îmbrăcate în haine lălâi. Am găsit ceva care e deopotrivă funcţional şi provocator“.

Colegele ei de branşă au fost de acord. După cum a explicat şi purtătoarea de cuvânt a unei federaţii, cu politeţea plictisită a unei persoane căreia i s-au adresat mult prea multe întrebări cu acest subiect: „La Olimpiada din Londra, sportivele au ales să poarte uniformele tradiţionale, iar acest lucru se va întâmpla şi la World Tour“.

La Rio, voleiul de plajă va avea loc pe nisipul din Copacabana. Şi dacă există vreun loc pe pământ unde bikini este o ţinută adecvată, atunci acesta este. Aşadar, admiratorii femeilor înalte, suple şi frumoase, îmbrăcate extrem de sumar, pot sta liniştiţi. Dar acest fapt ridică o altă întrebare: Ce alte reguli există pentru îmbrăcămintea participanţilor la Jocurile Olimpice?

Când au început Olimpiadele antice, cu aproximativ 3.000 de ani în urmă, singura regulă vestimentară era: „Fără haine“. Toţi concurenţii erau bărbaţi şi toţi participau complet goi. Femeilor nu le era permis să ia parte la evenimentul sportiv propriu-zis. Nici măcar femeile căsătorite nu aveau voie să asiste la Jocuri, sub ameninţarea pedepsei capitale. Şi totuşi, o singură femeie, o văduvă pe nume Callipateira, a îndrăznit să procedeze altfel – aşa spune legenda.

Ea îşi dorea să-l susţină pe fiul ei gimnast, Peisirodus. S-a deghizat, pretinzând că este antrenorul lui, şi l-a însoţit până în Olympia, unde el a câştigat proba la care a participat. În timp ce Callipateira sărea în sus de bucurie, sărbătorind victoria fiului, hainele i s-au desfăcut, dezvăluindu-i corpul de femeie.

Viaţa i-a fost cruţată. Dar, de atunci încolo, şi antrenorii, ca şi sportivii, au fost obligaţi să participe dezbrăcaţi, ca să-şi dovedească masculinitatea. 

Azi, regulile care coordonează fiecare sport în parte sunt stabilite de federațiile aferente, subordonate Comitetului Olimpic Internaţional.

Unele par oarecum ciudate, la prima vedere. De exemplu, articolul nr. 23 din regulamentul United World Wrestling stabileşte că „participanţii trebuie să fie bărbieriți complet sau, dacă poartă barbă, aceasta nu are voie să fie mai scurtă de cinci milimetri“. Apoi le este interzis să aibă trupurile transpirate când intră în arenă la începutul unei partide sau la începutul fiecărei runde. Le e interzis „să-şi aplice vreo substanţă unsuroasă sau lipicioasă pe corp“. Iar participantelor le este interzis să poarte sutiene cu armătură.

Există însă motive bine întemeiate pentru toate aceste reguli. Concurentului nu îi este permis să poarte o barbă scurtă sau ţepi pentru că, în acest caz, bărbia lui „ar zgâria ca şmirghelul şi ar putea deschide o rană“, conform organizației de wrestling. Dacă trupul unui luptător este  transpirat sau unsuros, acesta e mult mai greu de cuprins în braţe, ceea ce îi creează un dezavantaj adversarului său. Sutienul cu armătură este interzis, pentru că „toate obiectele din metal, inclusiv fermoarele, reprezintă un risc în timpul luptelor şi îl pot înţepa sau tăia pe adversar“.

Regulile pentru ciclism decretează că „ținuta nu poate fi adaptată să slujească altui scop decât acoperirea goliciunii“.

Importanţa corectitudinii în cazul uniformelor sportive a fost subliniată cu ocazia probelor de înot de la Beijing, din 2008, unde concurenţii care purtau costume Speedo LZR Racer şi-au adjudecat 98% din medaliile disponibile, depășind 23 de recorduri mondiale.

Costumele acopereau complet trunchiul înotătorilor, precum şi picioarele acestora, până la genunchi, ba chiar până la glezne. Costumele Speedo erau nu doar ultraoptimizate, reducând rezistenţa în apă, dar se zvonea şi că aduc un plus de forţă de plutire înotătorilor. Unii concurenţi au purtat chiar mai multe costume, unele peste altele, să îi ajute să plutească mai uşor şi  să înoate, astfel, mai repede.

Jason Rance, care a condus echipa de cercetare şi dezvoltare a companiei Speedo, a insistat că zvonurile legate de forţa de plutire erau false: „Speedo a făcut întotdeauna teste de verificare a forţei de plutire, pentru că noi nu credem că e corect să porţi un costum care îţi permite să pluteşti pe apă. Tot ce facem e să contribuim la reducerea rezistenţei pe care o înfruntă înotătorul în apă“.

Federaţia Internațională de Natație a interzis costumele de înaltă tehnologie care acoperă întregul corp, iar regulile pentru Rio 2016 încurajează purtarea costumelor convenţionale. 

Înotul sincron, sau „sincro“ a intrat şi el în atenţie. Pe lângă gimnastica ritmică, este unul dintre cele două sporturi olimpice unde nu pot participa decât femei. Şi, ca în cazul multor alte sporturi care implică femei, mai ales al acelora care au şi un element de evaluare estetică, problema înfăţişării a devenit o temă care prilejuieşte polemici aprinse.

Înotătoarele sincron sunt sportive extrem de bine antrenate, dotate cu forţă, flexibilitate şi o rezistenţă cardiovasculară impresionantă. Dar, din cauză că poartă costume colorate şi strălucitoare, machiaj strident şi au nişte zâmbete încremenite pe faţă, pot fi uneori privite ca nişte stereotipuri ale feminităţii subordonate, neemancipate.

Şi totuşi, în măsura în care există reguli care discută înfăţişarea înotătoarelor în sincron, acestea caută să impună o imagine mai modestă, nu una flamboaiantă. De exemplu, regulile precizează: „Machiajul teatral nu este permis. Machiajul simplu, care asigură o strălucire naturală, curată şi sănătoasă este acceptat“.

Singurele comentarii legate de costume vin direct din instrucţiunile referitoare la evenimentele acvatice, controlate de Federaţia Internaţională de Nataţie. Acestea menţionează că „ţinutele trebuie să fie în linia decenţei“ şi avertizează în mod special împotriva costumelor care ar fi transparente în diverse moduri. 

Nu există nici măcar obligaţia ca înotătoarele în sincron să zâmbească. Regulile spun, pur şi simplu, că notele vor fi acordate pentru „exprimarea stării pe care o transmite muzica“ şi pentru „maniera de prezentare“.

Regulile care guvernează atletismul punctează că vestimentaţia concurenţilor trebuie să fie curată, „concepută şi purtată într-un mod care să nu genereze obiecţii“. Trebuie să fie confecţionată din materiale care „să nu devină transparente, nici măcar dacă sunt ude“, şi trebuie să aibă aceeaşi culoare în spate şi în faţă. Dincolo de toate astea, ţine doar de alergători şi de federaţiile lor naţionale să aleagă ce vor purta.

De cele mai multe ori, alergătorii bărbaţi poartă pantaloni scurţi şi maiouri, care şi-au schimbat în mică măsură tiparul în ultimii 50 de ani, cu excepţia faptului că sprinterii de acum tind să poarte pantaloni scurţi mulaţi, care să le uşureze mişcările şi să reducă rezistenţa aerului. În schimb, femeile au renunţat la pantaloni scurţi şi la maiouri, pe care le purtau întocmai ca bărbaţii, şi au optat pentru costume în două piese, mult mai mici şi mai mulate, care seamănă din ce în ce mai mult cu bikinii voleibalistelor.

Nu au existat reguli care să coordoneze această schimbare. Pur şi simplu, asta îşi doresc să poarte sportivii. Şi, chiar şi atunci când olimpicii bărbaţi şi femei par să poarte haine care arată tradiţional, schimbarea continuă.

Concursurile de echitaţie, singurele care le permit bărbaţilor şi femeilor să concureze direct unii cu alţii, continuă să impună costume al căror model a apărut în secolul al XIX-lea. Dar, deşi variantele contemporane arată, poate, asemănător, pantalonii bufanţi din stofă de lână pieptănată şi jachetele de călăreţ confecţionate din lână, de modă veche, sunt înlocuite cu materiale textile moderne, răcoroase, flexibile și adaptate mişcărilor acestora.

O purtătoare de cuvânt a Federaţiei Ecvestre Internaţionale menţionează: „Schimbarea o fac chiar călăreţii. Percepţia e că înfăţişarea ecvestră și-a păstrat aerul vechi, dar nu e așa. Aceştia sunt atleţi în costume mulate şi au corpuri minunate, pentru că sunt atât de bine antrenaţi. Uniforma lor e incredibil de frumoasă şi, în realitate, e foarte sexy.“

Eşti îndreptăţit în a presupune că multe spectatoare sunt atrase de bărbaţi musculoşi în haine de echitaţie perfect mulate, întocmai cum bărbaţii sunt atraşi de o femeie care arată incredibil în bikini. Dar asta nu înseamnă că nu există şi prejudecăţi autentice în sport sau că hainele nu se numără printre cauzele acestei probleme.

Să examinăm povestea tristă a lui Niklas Stoepel din Wattenscheid, în Germania. Se antrenase în domeniul său de când avea şapte ani, obţinuse cea mai înaltă distincţie naţională şi ar fi fost eligibil pentru a fi selectat în echipa naţională a Germaniei. Visa să concureze la Jocurile Olimpice. 

Exista o singură problemă. Niklas, asemenea unui număr din ce în ce mai mare de băieţi şi de bărbaţi, era un înotător în sincron. Nu avea nimic împotrivă să-şi epileze picioarele, aşa cum o fac adeseori înotătorii şi cicliştii de sex masculin sau să poarte costume strălucitoare, aşa cum fac balerinii.

Dar Comitetul Olimpic Internaţional nu le permite bărbaţilor să participe la competiţia de înot sincron. Abia în 2014, Federaţia Internaţională de Nataţie s-a răzgândit, iar bărbaţilor ca Niklas li s-a permis să concureze în duete mixte bărbat – femeie.

Din păcate, la Rio 2016 nu va exista înot sincron masculin. Femeile îşi pot pune mănuşi de box, dar regulile continuă să le interzică bărbaţilor să poarte machiaj şi costume frumoase. Iar dacă nici asta nu e discriminare, atunci ce este?
 

Vote it up
151
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza