Întors la viață

Destinele a doi bărbați erau pe cale să se întâlnească. Pentru unul dintre ei, această întâlnire avea să aibă loc la momentul oportun
 

Uneori, când mergea
spre locul său de muncă, doctorul Andy Eynon se simțea cel mai norocos om din lume.

Era directorul secției de terapie intensivă a Centrului de Neurologie Wessex, de la Spitalul General din Southampton, Marea Britanie – unul dintre centrele europene de excelență în tratarea traumelor cerebrale grave. Nu există satisfacție mai mare decât să-i readuci la viață pe cei ajunşi în pragul morții. Aceasta îl făcea să treacă mai ușor peste partea întunecată a meseriei sale, şi anume peste faptul că unii pacienți nu reuşeau să supraviețuiască. În timp ce intra în parcarea spitalului, Eynon se gândea că în fiecare zi medicii îşi perfecționau actul medical, forțând limitele posibilului.

Între timp, la 50 de kilometri de Southampton, avea loc ediția din 2003 a cursei Goodwood Revival.

Era cursa preferată a lui Rupert Avon, un amator experimentat care cunoştea traseul ca-n palmă. Cursele de maşini erau pasiunea lui.

În după-amiaza
aceea de septembrie, conducea unul dintre modelele lui favorite, un Jaguar sport seria C din 1952. Simpaticul bărbat în vârstă de 38 de ani, care deținea o firmă de construcții în Worthing împreună cu tatăl său, nu părea deloc îngrijorat în timp ce aştepta startul cursei. Maşina se comporta superb. Scrutând în jur dealurile din Sussex cu ochii săi căprui, Rupert se delecta ascultând motorul de 3,5 litri, în şase cilindri.

La cinci minute
de la începutul cursei, Rupert străbătuse deja porțiunea în linie dreaptă, situându-se pe locul trei. Când a încetinit până la 120 de kilometri pe oră, exact în dreptul curbei Madgwick, maşina a derapat. A frânat cu putere. Maşina a alunecat pe lateral, intrând pe iarbă, călcând banda de refugiu și răsturnându-se. Rupert a rămas prins între portiera mașinii şi sol. Greutatea de o tonă a automobilului îi zdrobea capul.

În câteva secunde au apărut supraveghetorii de pistă, împreună cu doctorul Michael Margarson, un specialist de la secția de terapie intensivă care se afla din întâmplare la 90 de metri distanță. Din rezervorul spart se scurgea combustibilul.

– Pentru numele lui Dumnezeu, luați maşina de pe el!, a strigat cineva.

Margarson i-a ajutat pe bărbați să ridice Jaguarul. Rupert zăcea inconştient pe pietriş, iar casca lui din fibră de sticlă era făcută bucăți. Când doctorul Margarson l-a întors cu atenție, a observat că fața îi era vânătă. Nu respira. Trăgându-l de maxilar ca să-i elibereze limba, medicul a reuşit să-l facă să respire. Într-un minut a sosit și Gary Smith, doctorul de gardă pentru cursele respective. Cei doi medici i-au introdus lui Rupert un tub respirator până în plămâni.

În timp ce ambulanța gonea spre Spitalul „St. Richard“, din Chichester, Mike Margarson stătea alături de Rupert, verificându-i pulsul şi tubul de ventilație. Mai târziu, în aceaşi seară, Margarson i-a telefonat prietenului său, Andy Eynon, de la Spitalul General din Southampton.

– Am fost la Goodwood. Ai văzut accidentul de la ştiri? Avem un pacient cu răni grave la nivelul craniului şi al toracelui superior. Se află la „St. Richard“, dar va ajunge în curând la tine la spital.

Asta însă dacă avea să supraviețuiască. Medicul de la secția de autopsie fusese deja prevenit.

Era vreo 10.00 noaptea
când Rupert a ajuns la Centrul de Neurologie din Wessex. Eynon evaluase deja tomografiile computerizate şi descoperise că Rupert avea mai multe fracturi ale craniului. Artera carotidă sângera puternic în spatele ochiului stâng, supunând creierul la o presiune de opt ori mai mare decât cea normală şi aproape împingând afară din orbită ochiul care pulsa. Toate coastele din partea stângă a corpului i se fracturaseră, iar plămânul suferise lovituri foarte puternice. Rănile erau mai grave decât oricare altele tratate până atunci la spitalul respectiv.

Era și într-o comă profundă. Conform scării Glasgow pentru comă, care stabileşte niveluri ale capacității unui pacient de a-şi deschide ochii, de a se mişca şi de a vorbi (nota 15 indică faptul că pacientul este sănătos, în timp ce nota 8 sau mai puțin înseamnă că se află în comă), Rupert primise nota 3 – aproape echivalentul morții. Însă, pentru moment, Eynon intenționa să-l mețină pe Rupert în stare de comă indusă de medicamente, deoarece o activitate cerebrală redusă punea mai puțină presiune asupra creierului. Dacă era cazul, urmau să-i îndepărteze prin operație o parte de craniu, pentru a lăsa creierul liber.

Victoria Cahill, sora mai mare a lui Rupert, şi soțul ei, John, tocmai se pregăteau să ia cina cu prietenii în casa lor din Salisbury când au primit un telefon de la spital. La ora 1.00 dimineața se aflau în camera special amenajată pentru rude la centrul de neurologie. Dr. Andy Eynon a intrat în încăpere.

În vârstă de 38 de ani, cu fizicul inconfundabil al unui jucător de rugby, inspira încredere. Însă, fixând-o pe Victoria cu privirea prin ochelarii lui fără rame, i-a spus:

– Mă tem că nu am veşti bune. Rupert va fi foarte norocos dacă supraviețuiește.

Eynon era conştient că trebuia să fie sincer pentru ca Victoria să poată avea încredere în el. Apoi a adăugat:

– Acestea fiind spuse, speranța e ultimul lucru la care renunțăm aici.

Această veste îngrozitoare îi suna Victoriei extrem de cunoscut: când Rupert avea 18 ani, fusese diagnosticat cu o tumoare cerebrală. Și-a adus aminte de vizitele la spital, de trecerile bruşte de la momentele de fericire la cele de anxietate maximă. Pentru moment, i s-a permis să-i facă vizite scurte lui Rupert. Acesta zăcea în salonul de terapie intensivă, cufundat în linişte, cu capul bandajat, înconjurat de tuburi şi fire. Stă complet nemişcat, se gândi ea. Aproape ca un trup fără viață.

Ziua a treia.
De-abia acum starea lui Rupert devenise suficient de stabilă pentru a i se face o angiogramă. Neuroradiologii au introdus un cateter subțire printr-o arteră din abdomen până în creier, injectând o substanță de contrast în vasele de sânge. Aceasta avea să pună în evidență la radiografie zonele afectate de hemoragii interne. Deoarece intervenția se desfășura aproape pe întuneric, radiografiile au fost proiectate pe un ecran, pentru a fi urmărite mai bine.

Identificând locul hemoragiei, medicii au introdus spirale minuscule de titan acoperite cu un material special pentru a facilita coagularea. Această operație complicată a durat trei ore.

Părinții lui Rupert, Humphrey și Magrit, fuseseră plecați în vacanță în Elveția şi de-abia acum reuşiseră să se întoarcă în țară. Eynon le-a explicat că Rupert era menținut într-o stare asemănătoare celei de hibernare, astfel încât corpul său să aibă suficient timp pentru a se reface. Puteau să treacă săptămâni până când medicii ar putea reduce doza de medicație.

– Dar veți putea să-l scoateți pe Rupert din starea de comă când va sosi momentul?, a întrebat Humphrey.

– Deocamdată, pur şi simplu nu ştim, a răspuns Eynon. Există şansa să supraviețuiască. Însă ar putea rămâne cu un handicap serios.

Ziua a zecea.
Victoria a primit un telefon urgent acasă. În timpul nopții, fratelui ei i se umpluseră plămânii cu apă şi cu o substanță inflamatorie, motiv pentru care oxigenul nu-i mai ajungea la creier. Medicii au trebuit să-i admini-streze 90% din oxigenul necesar printr-un tub de ventilație. Când Victoria a ajuns la spital, medicii îi curățau plămânii. Dr. Eynon i-a avertizat:

– Ar putea fi periculos.

Deoarece nu pot tuşi, pacienții aflați în comă mor adesea din cauza complicațiilor respiratorii.

Doctorii au reuşit să repună în funcțiune plămânii lui Rupert, însă, când a revenit în salonul acestuia, Eynon a spus:

– Ne-ai tras o sperietură zdravănă! Cel puțin dai semne că începi din nou să te pui pe picioare.

Familia se obişnuise cu faptul că personalul de la Wessex vorbea cu pacienții complet inconştienți. Era liniştitor să auzi vocea gravă, distinctă a lui Eynon care îi spunea lui Rupert în timp ce stătea de gardă:

– Bună dimineața, Rupert. E soare afară.

Când îl văzuse pentru prima dată pe Rupert, se prezentase.

– Mă cheamă Andy, sunt directorul acestei secții. Ai suferit o traumă cerebrală, însă eşti în siguranță.

Mai târziu, Enyon a explicat: „O parte a politicii noastre este să-i tratăm pe pacienți ca şi cum ar fi conştienți. Chiar dacă par să nu reacționeze la stimulii externi, nu ştim din ce stadiu încep să capteze informații, aşa că vorbim cu ei de la bun început“.

Luând exemplul asistentelor, părinții lui Rupert, sora şi logodnica lui, Nathalie, au stabilit un program, cu schimbul, astfel ca fiecare să stea câte o zi întreagă cu Rupert, vorbindu-i des-pre maşini şi curse. Îi aduceau veşti din satul său natal, Steyning.

– La serviciu, toți îți simt lipsa, Rupert.

Logodnica lui Rupert, Nathalie, în vârstă de 28 de ani, îşi petrecea ore, zile şi nopți citindu-i lui Rupert din cărțile lui preferate şi punându-i muzică.

Eynon ştia ce rol important deținea familia. În ciuda faptului că era extrem de ocupat cu munca de director al centrului şi preda cursuri, a insistat:

– Dacă aveți nevoie să vorbiți cum mine, vă aştept oricând la mine în birou.

Deşi avea doar 37 de ani
în momentul în care preluase conducerea secției de terapie intensivă de la Wessex, Eynon câştigase deja experiență în acest domeniu în alte țări. Petrecuse trei ani în Statele Unite cu o bursă de cercetare, vizitând secțiile de Accidente şi Urgențe din cele mai violente oraşe. Un tânăr în vârstă de 20 de ani fusese împuşcat în stomac. Inima i se oprise timp de 20 de minute. Masând direct inima cu mâinile cufundate în pieptul deschis al bărbatului, Eynon se întrebase: De ce mai pierdem vremea cu acest caz? Dar, peste câteva ore, chirurgii americani i-au îndepărtat acestui pacient un rinichi şi splina şi au reparat o gaură din inima, diafragma şi plămânul bărbatului. Două zile mai târziu, pacientul stătea în pat în capul oaselor şi mânca cereale.

Întors în Marea Britanie, Eynon a lucrat la o secție de îngrijire a pacienților aflați în stare neurologică critică de la Spitalul Addenbrooke, din Cambridge. Secția se bucura de prestigiu mondial. Într-o zi, aici a fost adus un tânăr care suferise traume craniene grave după ce căzuse în timp ce lucra ca alpinist urban. Eynon s-a întrebat din nou: De ce ne batem capul cu acest pacient? Cu toate acestea, peste trei săptămâni, tânărul rănit şi-a cerut prietena în căsăto-rie de pe patul de spital. „Înainte lucra-sem în spitale din Anglia, unde s-ar fi considerat că nu merita să resuscităm un pacient aflat într-o asemenea stare. Dar iată că aici erau doctori care spuneau: Se poate. Am realizat că vreau să-mi dedic viața terapiei intensive pentru cazuri de traume grave suferite la nivel cerebral şi al coloanei vertebrale.“

Ziua 42.
Rupert se afla în comă de şase săptămâni. Dar iată și cuvintele pe care familia lui le aşteptase cu nerăbdare:

– Plămânii lui Rupert au început să funcționeze mai bine. Tensiunea i-a scăzut. De astăzi vom începe să-i administrăm mai puține medicamente.

A doua zi de dimineață, Victoria stătea la căpătâiul lui Rupert, care zăcea nemişcat. Un gând îi trecu prin minte: Dacă nu se mai trezeşte niciodată?

Apoi, Rupert a deschis un ochi.

Eynon îi prevenise că revenirea la starea de conştiență ar fi putut fi traumatizantă.

– Probabil că Rupert nu vă va recunoaşte. Se va zbate între nelinişte şi inerție.

Semiconştient, Rupert era câteodată agresiv şi încerca să-şi smulgă cateterul şi tuburile din corp. Într-o noapte a încercat să sară din pat, iar părinții lui şi Nathalie au trebuit să-l oprească. Pentru a-l împiedica să-şi facă rău, a fost pus pe o saltea aşezată pe jos.

– Această perioadă e îngrozitoare pentru Rupert, a explicat dr. Enyon. Ultimul lucru pe care şi-l aduce aminte e că se afla la volanul unei maşini. Iar acum se trezeşte că este înconjurat de fire şi tuburi care îi sunt agățate de corp şi aude zgomote ciudate.

Ziua 58.
Duminică, 2 noiembrie, 6.30 dimineața. Afară era întuneric. Rupert era conştient de pâlpâirea unor luminițe. Simțea bandajul care îi acoperea ochiul stâng. Dumnezeule, asta nu e bine! Cineva era în încăpere.

– Ce s-a întâmplat?, a întrebat el.

– Ai avut un accident de maşină, i-a spus o asistentă. La Goodwood. Ți-ai revenit, nu-i aşa? Înțelegi ce îți spun. O să chem un medic.

Rupert nu îşi mai amintea
de accident şi nici de ce se mai întâmplase cu câteva luni înainte de acesta. Nu mai auzea cu urechea stângă şi nici vedea cu ochiul stâng. Vederea cu ochiul drept era doar par-țială. Însă, cum se întâmplă adesea cu pacienții suferind de traume cerebrale, schim-bările prin care trecea Rupert erau mai mult decât fizice. I se schimbase chiar şi personalitatea.

Ajuns acasă, nu mai spăla vasele, iar iarba de pe gazon creştea nestingherită. Prietenii se temeau că îşi pierduse motivația. Acum vedea viața într-un mod mult mai relaxat şi mai filozofic şi îşi dorea doar „să stea singur, să doarmă şi să mediteze“. Din păcate, relația lui cu Nathalie nu a putut supraviețui cu această atitudine. „Ea a făcut foarte multe pentru mine la spital“, a recunoscut. Însă el nu mai era aceeaşi persoană.

Familia şi prietenii au refuzat însă să îl lase să vegeteze. Îl duceau în excursii la sfârşit de săptămână şi l-au convins să se întoarcă la lucru pentru două zile pe săptămână.

Peste câteva luni, Rupert i-a fost prezentat lui Hazel Cook, o asistentă care lucra la un cămin local. Pentru că lucrase în centre de terapie intensivă, ştia prin ce trece Rupert.

„Ea a mai văzut comportamente asemănătoare. Este extraordinară“, spune Rupert.

Prin Hazel a descoperit plăcerea plimbărilor şi, treptat, a ajuns să-şi refacă puterile şi să facă ascensiuni pe dealul din spatele casei, care se ridica deaspura colegiului Sussex Downs.

Deşi Rupert a pierdut multe – nu mai poate conduce şi nici citi prea mult – a descoperit însă alte bucurii: de exemplu, mersul la pescuit pe râul Test cu tatăl său şi cu dr. Andy Eynon. „Pescuitul nu mi-a salvat viața, însă am petrecut o zi grozavă!“, a spus Rupert râzând într-o zi.

În fiecare vară, prietenul lui Rupert, Tony, îl ia cu el pentru a face o excursie cu maşina pe continent. La început au mers cu Jaguarul seria C, reparat după accidentul de la Goodwood. Deşi nu se instalează la volan, Rupert încă se poate desfăta cu zgomotul, viteza şi încântarea pe care le oferă o maşină sport puternică.

„Sunt un om norocos din toate punctele de vedere“, spune acum Rupert.

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza