Înghițit de avalanșă

 

Deodată, două trosnituri puternice, asemenea unui pepene despicat, făcură valea să vuiască. Vlad Paliniuc şi Dan Gârleanu se opriră brusc şi se căutară din priviri. Deşi erau la câţiva metri distanţă unul de altul, în momentul în care ochii li s-au întâlnit, amândoi au răsuflat uşuraţi. Nu au scos niciun cuvânt şi au conti-nuat drumul. Atâta timp cât se puteau vedea unul pe celălalt, lucrurile erau sub control. Atunci când pleci să faci trasee pe munte, e bine să mergi cu un partener mai bun decât tine, îi răsunau în cap lui Vlad cuvintele tatălui său. Nici nu făcuse primii paşi când acesta îl pusese în spate, pe post de rucsac, şi îl purtase în drumeţiile pe care le făcea pe munte. Atât Vlad, cât şi Dan, aveau în sânge „microbul muntelui“, iar toate prieteniile pe care le legaseră stăteau sub semnul acestei pasiuni. Se cunoscuseră la un club de alpinism, cu câțiva ani în urmă, pe vremea studenţiei. Au făcut împreună primele ture pe Ceahlău, după care au trecut la trasee mai grele, în Bucegi, Piatra Craiului, Făgăraş. Acum aveau deja 23 şi, respectiv, 25 de ani.

O linişte apăsătoare urmă după cele două trosnituri. O strălucire orbitoare îţi lua ochii, temperatura crescuse, iar zăpada devenea din ce în ce mai moale. Cu o zi înainte, lucrurile stăteau altfel. Tocmai acest fapt le dăduse curaj celor doi să-şi continue drumul: era senin şi frig, condiţie ideală pentru a urca munţii pe timp de iarnă. Ca prin vis, Vlad îşi aminti de predicţiile meteo pe care le auzise la televizor înainte de a porni în această expediţie din Făgăraş: în Munţii Făgăraşului există pericol de avalanşe. Îşi alungă imediat gândul, îl aşteptă pe Dan şi îi spuse:

– Ar fi bine să ne oprim, măcar să ne odihnim câteva ore.

– În cazul ăsta, spuse Dan, o luăm spre lacul Avrig. Vom fi mai la adăpost şi putem campa.

Împrejurimile lacului Avrig erau singurul loc unde puteau să își tragă sufletul. Drumul era din ce în ce mai greu. Înaintau cu mare dificultate din cauza zăpezii care se lipea de bocanci. Aveau nevoie de câteva ore de somn, iar acest lucru nu se putea petrece decât la adăpost, într-un loc ferit.

Dacă aţipeau afară, riscau o moarte sigură: ar fi intrat imediat în hipotermie. Ori asta era exclus: trebuiau să atingă Creasta Făgăraşului întregi şi nevătămaţi!

Erau plecaţi la drum de două zile, într-o călătorie pe care o planifica-seră încă din timpul verii, la una din întâlnirile de la clubul de alpinism. Gradul de dificultate al traseului de pe Creasta Făgăraşului era foarte mare. Au pus la punct detaliile şi au aşteptat să vină iarna. Planul era să meargă de la Bacău până la Braşov, iar apoi de la Braşov la Sebeş Olt, ultima staţie pentru mijloacele de transport în comun. De acolo urmau să meargă pe jos până la Suru, după care să urce spre creastă.

Prima zi a fost perfectă, dar imediat vremea a început să se strice: picioarele li se înfundau din ce în ce mai tare în zăpadă.

– Nu avem unde ancora, iar vântul se înteţeşte! strigă Vlad cu putere.

– Vlad, trebuie să reuşim!

– Mai bine continuăm să mergem!, răspunse Vlad.

– Bine, dar tu nu ai auzit trosniturile? Zăpada s-a fisurat de două ori, răspunse Dan. Şi, în plus, e prea moale ca să avansăm. În curând o să dăm de piatră şi nu mai putem urca deloc!

Odată ajunşi la lacul Avrig, au încercat deopotrivă să ignore amin-tirea celor două trosnituri şi să depăşeasă tensiunea dintre ei, care lua proporţii din cauza oboselii. Pregătirea psihică este mult mai importantă decât cea fizică, ea este secretul supravieţuirii în situaţii-limită, se încuraja Vlad în sinea lui. Evitau să dea prea multă atenţie semnelor rău prevestitoare.

Nu au reuşit să se odihnească prea mult după ce au instalat cortul. După numai două ore, au strâns cortul, sacii de dormit, şi-au făcut rucsacii, şi-au luat pioleţii şi au plecat.

Într-o fracţiune de secundă, amândoi au conştientizat dificultatea în care se aflau: pietrişul devenea din ce în ce mai vizibil, iar bocancii nu mai aveau deloc aderenţă.

Singura soluţie era să se întoarcă, dar până a ajunge la pădure aveau de traversat un jgheab. Dan trecu primul şi, când se pregăti să vină şi Vlad, o a treia trosnitură cutremură pământul. Zăpada se crăpă exact sub ochii lui Vlad. Într-o fracțiune de secundă, pătura albă îl acoperi cu totul, ca o pătură albă.

Dacă eşti prins de avalanşă, eliberează-te de tot ce porţi – rucsac şi alte accesorii –, dă din braţe ca şi când ai înota şi, când te opreşti, fă o pungă de aer din mâini, îşi amintea Dan cuvintele salvamontiştilor. Îi sună imediat pe salvamontişti dar, chiar şi-aşa, era conştient că până la sosirea lor viaţa lui Vlad depindea de el. Acum stătea neputincios şi privea cum fâşiile albe, desprinse şi amestecate cu crengi de brazi, îi lua-seră prietenul.

După ce zgomotul s-a potolit, îşi înăbuși cu greu impulsul de a striga după Vlad, de teamă să nu stâr-nească o altă avalanşă. Deși era conștient că își pune propria viață în pericol și că, în orice moment, o a doua avalanșă putea să îl acopere și pe el, Dan nu se îndură să se îndepărteze. Nu își putea abandona prie-tenul în ghearele morții, sub nămeți. Trase adânc aer în piept, pentru a-și învinge teama și începu să-l caute pe Vlad. Era o linişte vecină cu încleştarea.

După ce a fost târât cam 200 de metri, Vlad a fost îngropat la un metru în zăpadă, cu faţa în sus şi cu capul în amonte. Imagini confuze i se derulau prin faţa ochilor, nu mai simţea nici frig, nici durere, ci doar o apăsare chinuitoare. Parcă era închis într-o cameră înecată în beznă. Ca printr-o minune, îşi mişcă un braţ şi, cu ultimele puteri, începu să scormonească zăpada. Primul fir de lumină îi aduse şi prima gură de aer.

Lui Dan i se păru că vede un semn roşu. Nu are cum să fie sânge, nu are cum. Mă duc să văd ce e, își spuse el în gând. Se apropie aproape epuizat şi realiză că punctul roşu era de fapt degetul înmănușat al lui Vlad, cu care scormonise zăpada. Dan se uită în stânga şi în dreapta şi zări, la câţiva metri, un piolet înfipt în zăpadă. Aici trebuie să fie Vlad îngro-pat, se gândi el. La capătul puterilor, răscoli zăpada agitat. Știa cât de preţioasă era fiecare clipă. La un moment dat, se opri: ochii lui Vlad apărură deodată vii şi strălucitori. Privirile lor se întâlniră iar, ca sub semnul unei victorii, şi din nou se simţiră în siguranţă împreună.

După ce l-a scos în totalitate din zăpadă, s-au îndreptat spre cea mai apropiată cabană, chiar dacă Vlad începea să se resimtă, să-l doară coastele şi piciorul drept.

– Vom reface traseul, Dan, îl vom reface cu siguranţă!

– Da, Vlad, numai că data viitoare trebuie să aşteptăm zăpada bună.

Oricât de greu îi era, Vlad continua să meargă. Era ceva inefabil care-i dirija impulsurile, voința și mişcările. Ceva care venea de dincolo de prezența prietenului său, care tocmai își riscase viața pentru a o salva pe a sa. Ceva proaspăt câștigat, asemănător cu firul de lumină pe care îl văzuse cu puţin timp în urmă de sub stratul de zăpadă.

Vote it up
37
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza