Îngerul păzitor al lui Mihăiță

 

Din momentul în care a deschis acea ușă, în sufletul Emei s-a schimbat definitiv ceva. Se afla într-un bloc de nefamiliști din Reșița și venise împreună cu alți trei prieteni să-l cunoască pe Mihăiță Ciocloda, băiețelul de numai opt ani care avea o tumoare pe creier. Singura lui speranță era o intervenție chirurgicală la un spital din Szeged, Ungaria, pentru care era deja programat. Mai lipseau doar banii.

Era sfârșitul lui noiembrie 2006, dar Ema nu simțea frigul din acea încăpere insalubră, plină de igrasie, unde nu existau nici gaze, nici căldură. „În acel moment, mă interesa doar starea băiețelului, care mă privea cu ochii lui mari din patul în care stătea culcat“, spune Ema.

Rodica Mârza, mama lui Mihăiță, o femeie slăbuță, pe atunci în vârstă de 35 de ani, își frământa mâinile. Lucra ca femeie de serviciu la Primăria din Reșița și era extrem de emoționată de acea vizită.

– În urmă cu câteva zile, eram atât de disperată, încât le-am spus celor de la primărie că mă voi arunca de pe clădire dacă nu pot face rost de bani să-l duc pe Mihăiță în Ungaria pentru operație, le povestea Rodica.

Femeia nu a recurs însă la gestul disperat, care nu i-ar fi ajutat copilul cu nimic. În schimb, a apelat la un ziarist, care a scris povestea copilului pentru ziarul local, poveste preluată și de un post de televiziune.

Așa a aflat Ema despre situația lui Mihăiță. Ea, o tânără elegantă din București, de 26 de ani, directoarea unei agenții de turism, a fost impresionată de povestea acestui copil. Împreună cu prietenii ei, și-a propus să facă tot ce era posibil să-l salveze. Ajunși la Reșița, au aflat de la Rodica, care mai avea încă doi copii în afară de Mihăiță, două fete de 18 și, respectiv 14 ani, întreaga dramă a acelui băiețel. Mihăiță a învățat să meargă târziu, pe la un an și jumătate, iar după ce a fost dat la grădiniță a avut deseori probleme cu sinusurile și urechile. A fost operat de polipi și s-a depistat că avea și diabet. În rest, un copil cât se poate de isteț, care la cinci ani știa deja să-și scrie numele. Probleme mult mai grave de sănătate au apărut însă după ce Mihăiță a împlinit șase ani. Băiețelul avea dese pierderi de cunoștință, voma frecvent și făcea febră foarte mare. După ce a fost văzut de mai mulți medici, i s-a făcut o tomografie la o clinică din Arad, în urma căreia i s-a stabilit diagnosticul: tumoră pe creier.

Un medic din Reșița i-a făcut mamei legătura cu o fundație catolică din Timișoara, care să o ajute, pentru că niciun medic nu voia să-l opereze pe băiat. Cei de la fundație le-au făcut o programare la prof. dr. Barzó Pál, un neurochirurg specializat în astfel de cazuri, director al Institutului de neurochirurgie Szent-Györgyi Albert, de la Universitatea Științifică Szeged, din Ungaria. Le mai lipseau banii pentru intervenția chirurgicală, spitalizare, transport și translator.

După ce a aflat întreaga poveste de la Rodica, după ce Mihăiță i-a șoptit la ureche ce sporturi și ce muzică îi plac, pentru că nu mai era în stare să vorbească, după ce s-au ținut de mână, Ema a mers la bancă și a depus banii necesari în contul fundației care organiza totul.

Pe 12 decembrie 2006, Mihăiță a intrat în sala de operație. Fără să poată fi acolo în persoană, Ema a așteptat rezultatul cu sufletul la gură. Îi sunase zilnic și nu avea de gând să-i abandoneze niciun moment. Reușita intervenției i-a fost confirmată de medic. Mihăiță și-a petrecut acel Crăciun în spital, înconjurat de tot ceea ce avea nevoie. Ema se îngrijise să nu-i lipsească nimic. La întoarcerea acasă, tot ea a fost cea care s-a ocupat să li se tragă gaze în garsonieră, pentru a avea căldură. Le-a cumpărat și un aragaz nou. „Mihăiță îmi spunea că Ema este pentru el ca a doua lui mamă. Și așa și este. Datorită ei trăiește și astăzi“, spune Rodica.

În noiembrie 2007, Ema a născut un băiețel, iar în 15 martie 2008, ea le-a făcut cunoștință unul cu celălalt celor doi copii pe care-i iubea. Mihăiță, împreună cu mama lui, Rodica, au venit în vizită la București și au petrecut un weekend minunat. Băiatul, în vârstă de zece ani, a primit o mulțime de cadouri, s-a jucat la calculator, a mers în parc și aproape că nu se mai dezlipea de bebeluș. Privindu-i pe cei doi copii, Ema a înțeles că, din momentul în care a deschis ușa acelei garsoniere amărâte din Reșița, viața a căpătat pentru ea un alt înțeles și a „primit“ o altă valoare – aceea a iubirii necondiționate față de oameni. De atunci, în viața Emei și-au mai făcut loc alți doi copii, un alt băiețel de zece ani diagnosticat cu tumoare pe creier și un bebeluș născut cu o gravă malformație, lipsa esofagului. Și ei luptă pentru viață și fac parte acum din marea familie de suflet a Emei.

„Viața se conturează în tablouri, în trecut și viitor, în speranță și în reușită, în noi și în tot ce ne înconjoară. Orice chip întâlnit pe stradă poate ascunde o poveste tragică cu final fericit, orice zâmbet poate ascunde o tristețe nemărginită și orice ființă poate trăi două vieți într-una. Doresc tuturor să aibă ocazia să ofere o a doua șansă, fără să se gândească de două ori înainte de a întinde o mână… chiar și ambele, dacă este nevoie.“ Acestea sunt acum gândurile Emei, valoarea după care înțelege să-și trăiască viața.

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza