Îngerii salvatori

Despre cei care își dăruiesc viața
 

STĂTEA ÎNTINSĂ pe patul de spital, palidă și conectată la multe aparate. Mi-o amintesc și acum. Parcă n-ar fi trecut de-atunci zece ani, ci zece ore. A fost primul meu caz în calitate de proaspăt coordonator de transplant și mi-a rămas și acum întipărit în minte ca unul dintre cele mai șocante. Fata avea doar 19 ani și era însărcinată în luna a noua. Părinții ei nu știau absolut nimic despre sarcină, dar am înțeles că a fost un scandal uriaș când au aflat. Într-un gest disperat, fata s-a aruncat pe fereastră. A fost transportată la spital, dar eforturile susținute ale medicilor s-au dovedit în zadar.

„Moarte cerebrală“ – acestea au fost cuvintele, teribile pentru mulți, care m-au făcut să cunosc acest caz. Pentru mine, acea fată nu reprezenta o pacientă cu tentativă de sinucidere, ci un potențial donator de organe. Iar eu trebuia să stau de vorbă cu părinții ei, să încerc să le explic că un simplu „Da“ însemna alte vieți salvate.

A fost o discuție lungă, de mai bine de o oră. O mamă, un tată, amândoi răvășiți de durere, șocați de cât de repede se schimbase totul în viața lor. Au acceptat inițial ca fetei lor să-i fie prelevate organele și astfel să dea o șansă unui dependent de dializă, unui pacient a cărui inimă bolnavă putea înceta oricând să mai bată, unui copil născut cu o boală gravă de ficat. Eram la un pas de primul meu succes în noua meserie pe care mă hotărâsem să o îmbrățișez în afara aceleia de medic generalist la Serviciul de Ambulanță București. A fost însă primul eșec. O infirmieră din spital, care le era și rudă, le-a spus scurt:

– Să nu faceți așa ceva!

Și oamenii au renunțat.

Au trecut de-atunci zece ani și peste 60 de cazuri în care, fiind „coordonator regional de transplant“, am încercat să-i conving pe oameni cât de important este să-și dea acordul pentru prelevarea organelor unei rude aflate în moarte cerebrală. În cele mai multe cazuri, răspunsul a fost „Da“. Auzeam apoi relatări ale operațiilor de transplant și vedeam chipurile luminate de un nou început ale pacienților salvați.

M-am întrebat și atunci, la primul caz, mă întreb și acum, după sute de ore de discuții pe holurile spitalelor: există oare o „rețetă de convingere“, o tehnică anume? Te poate cineva învăța cum, cât și ce să-i spui unui părinte desfigurat de durere aflat lângă patul unde copilul lui, poate unicul, nu mai poate „trăi“ decât transmițând viață altor bolnavi? Am învățat: nu există o rețetă pentru așa ceva. E doar un amestec, mereu altul, de emoții, argumente, răbdare și pasiune pentru această meserie. Ce m-a împins pe acest drum după ce am devenit medic? Poate așa am simțit că munca mea e completă, că drumul e parcurs astfel până la capăt.

UNELE DISCUȚII au fost scurte, altele au durat și 24 de ore. Sunt cazuri pe care le uiți, sunt povești pe care n-ai cum să nu ți le amintești. Când băiețelul meu, care acum are trei ani, va fi mare, îi voi povesti despre puștiul de șase ani care a fost cel mai tânăr donator al meu. Da, recunosc, de când sunt mamă, cazurile în care pacienții sunt copii mă tulbură mai mult ca niciodată. Mă gândesc fără încetare ce e oare în sufletul acelor părinți, mă gândesc cum aș fi eu dacă Victoraș al meu ar păți ceva, cum am fi noi, ceilalți, care tremurăm ori de câte ori „piticul“ strănută sau cade din joacă, în fund, în nisipul din parc... Poate și din cauza asta, poate și din mii de alte motive, cazul băiețelului de șase ani m-a zguduit teribil de mult.

Era dimineață și abia ajunsesem acasă după istovitoarea gardă de noapte la Serviciul de Ambulanță București. De oboseală, poate, am tresărit nejustificat de puternic atunci când telefonul mobil a sunat.

– Rosana, vino! E un băiețel, potențial donator. Are șase ani.

Mă sunau de la Spitalul de Urgență Floreasca. Am plecat aproape în fugă și tot drumul nu m-am gândit decât la ultimele cuvinte ale medicului de la Urgență: „Șase ani“. Când am ajuns la spital și l-am văzut pe Andrei, puștiul blonduț care încetase să mai lupte pentru viața lui, am știut că n-o să-l uit niciodată. Legat cu multe fire la aparate mai mari decât el, puștiul părea că doarme. În cele câteva minute pe care le-am petrecut la căpătâiul lui am simțit că-mi trec prin minte, într-o uluitoare înșiruire, cazurile dramatice cu care m-am întâlnit adesea în meseria mea de medic pe salvare. Traume, accidente, tentative de sinucidere, copii intoxicați involuntar, toate au venit ca-ntr-o cascadă: 38 de ani de viață, din care peste zece petrecuți ca doctor, s-au înghesuit în gânduri triste, lângă patul lui Andrei.

– Nu s-a mai putut face nimic, a șoptit medicul de la reanimare.

Andrei fusese lovit de o mașină chiar pe trecerea de pietoni. Era de mână cu mama lui, dar izbitura a fost fatală doar pentru băiețel.

– Mama lui are doar o mână luxată, mi-a spus doctorul în timp ce străbăteam împreună culoarul lung. La capătul lui eram așteptată de mama, tatăl și mătușa lui Andrei.

Am încremenit cand i-am văzut. Trei oameni care parcă așteptau ca cineva să le spună că totul e un vis urât și că Andrei va apărea în câteva minute, cu un bandaj la mână sau cu câteva zgârieturi la picior.

– Cum de s-a întâmplat așa? De ce mi l-au luat pe Andrei?

Mama își frângea mâinile, iar eu am simțit cum lacrimi grele mi se preling pe obraji. Era prima oară când plângeam de față cu familia unui donator. Dar Andrei era doar un copil. Iar pentru mine a fost cazul cel mai cutremurător din punct de vedere emoțional. Până atunci nu mai avusesem niciun donator copil.

În primele trei luni ale lui 2008 au fost trei. Alte două mame, alți doi tați, la fel ca părinții lui Andrei, și-au învins durerea pierderii copiilor și s-au gândit la alți părinți și la alți copii.

– Da, acceptăm, a spus mama lui Andrei.

Când am auzit-o, am știut că în acea clipă bolnavi a căror viață atârna de un fir de ață primiseră dreptul să spere.

Câteva zile mai târziu, în biroul de la Agenția Națională de Transplant, răsfoiam ziarele. „Un băiețel de șase ani a salvat trei vieți“ a fost titlul care mi-a atras atenția. „Da“, cuvântul atât de simplu pe care îl rostise mama lui Andrei salvase o tânără de 33 de ani, care a beneficiat de un transplant de ficat, și un băiat și o fată, amândoi de 27 de ani, pe care rinichii prelevați de la micuțul donator i-au ajutat să renască.

„Datorită transplantului, am șansa să iau viața de la capăt. Făceam de șase ani dializă și o dată la două zile stăteam câte patru ore la spital. A trebuit să termin facultatea la fără frecvență și n-am reușit să găsesc niciun loc de muncă. Cine ar fi înțeles că trebuie să lipsesc atât de mult de la serviciu? Acum însă, totul se va schimba pentru mine“, a mărturisit tânăra care a primit unul din rinichii băiețelului.

„Copilul e cel mai important lucru din viața unui om“, a spus printre lacrimi femeia de 33 de ani căreia ficatul prelevat de la băiețel i-a salvat viața. Tânăra din Iași a povestit după intervenția chirurgicală că apreciază enorm gestul părinților lui Andrei de a accepta donarea de organe. Ea n-ar mai fi trăit mult. Intrase în insuficiență hepatică din cauza unei boli care i-a măcinat încet ficatul. A stat opt zile în comă, medicii au reușit să o salveze, după care organismul ei a cedat din nou. Fără transplant, ar mai fi rezistat doar câteva săptămâni pe aparatele care îi substituiau funcția hepatică. Dar Andrei a salvat-o.

MI-AM GăSIT încă o dată răspunsul la întrebarea: „De ce mă arde meseria asta ca un foc?“. Răspunsul: pentru că știu că mult mai multe vieți ar putea fi salvate. Așa cum se întâmplă în Spania, de exemplu. Acolo am făcut cursuri de specializare pentru a obține acreditarea europeană și a activa pe post de coordonator de transplant. Într-un singur sfârșit de săptămână, la spitalul din Barcelona, unde m-am pregătit, au fost opt donatori. Adică exact cât avuseserăm noi în România într-un an.

Prea puțini donatori. De fapt, asta este lupta mea și a colegilor din Agenția Națională de Transplant. Să-i convingem pe români că donarea de organe înseamnă vieți salvate. Înseamnă că un puști de șase ani, vârsta pe care o avea cel mai tânăr donator al meu, a ajutat alți tineri bolnavi să spere și să trăiască o viață mai bună.

Rosana Turcu are 38 de ani și este medic specialist – medicină de urgență și medicină de familie. Lucrează la Serviciul de Ambulanță al Municipiului București din 1995 și este și coordonator regional pentru București în cadrul Agenției Naționale de Transplant.

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza