În goană pe lângă moarte

 

Aveam fișa pe genunchi și completam datele pacientului. Soldat rănit, aflat în sediul Comitetului Central. Când Salvarea a făcut ușor curba la dreapta, am scăpat pixul pe jos. Am încruntat ușor sprâncenele. Fusesem întreruptă la mijlocul cuvântului. M-am aplecat să iau pixul de pe jos. În aceeași secundă, am auzit un zgomot surd, un șuierat care apoi s-a topit și n-a mai rămas decât un sunet de geam crăpat. N-am realizat ce se întâmplase.

– De ce-ai oprit mașina? De ce-ai oprit mașina?, îl tot întrebam pe șofer. Pălise atât de tare, încât fața îi era albă ca halatul.

– A fost glonț, domnișoară! Trag în noi, mi-a răspuns, în timp ce-mi arăta parbrizul găurit al mașinii.

Glonțul intrase prin lunetă, trecuse exact prin dreptul capului meu și ieșise prin parbriz. Dacă nu m-aș fi aplecat exact în acea secundă, atunci, în urmă cu 19 ani, în miezul revoluției din România, pe crucea mea ar fi scris acum: „decedată pe 22 decembrie 1989“. Nici n-am realizat că eram în vârtejul unei bucăți de istorie care se scria lângă mine. Toată nebunia începuse cu o zi înainte, dar parcă deja trecuse un veac.

M-am întrebat și atunci, mă întreb și acum: Oare cum am putut să continui? De ce nu m-am speriat? Să fi fost vârsta?

Aveam 28 de ani în 1989, când a fost ferecată poarta comunismului. Lucram de șapte luni la Salvare. Făceam toate gărzile la care era nevoie de medic. Așa a fost și în ziua când a început revoluția în București, pe 21 decembrie. Am intrat în tura de dimineață. „Dată la dispoziție“, așa mi s-a comunicat atunci când am fost trimisă cu echipajul meu în fața Comitetului Central. Urma să se desfășoare un impresionant miting. Cine putea să știe că acolo va fi începutul sfârșitului? Primele huiduieli care au întrerupt discursul lui Nicolae Ceaușescu le-am simțit în fiecare centimetru de piele. Mă uitam la colegii mei doctori, ei se uitau la mine, nimeni nu-și găsea cuvintele. Înghețasem. Vântul care biciuia nervos aerul de decembrie n-a putut să acopere zgomotul primelor petarde. Veneau parcă de nicăieri și de peste tot.

– Repede, culcat pe burtă!, îmi spune un coleg.

Ne-am târât până la bătrânele Dacii break, cu 961 scris peste firele de rugină. Începuse Revoluția. Centrul se umplea de oameni veniți, valuri, valuri, din toate colțurile orașului.

Din 21 decembrie, am lucrat fără nici o zi de pauză pe Salvare până în 15 ianuarie. Treceam pe acasă doar ca să mă reped la telefon și să-i aud vocea băiețelului meu de trei ani, Tudor. Măcar el e în siguranță acolo, la bunici, în Teleorman, îmi spuneam de fiecare dată.

Orele de somn furate erau mai degrabă coșmaruri din care mă trezeam cu un singur gând: O să se termine vreodată?

Cum am putut să continui? Eram inconștientă! Asta e a doua explicație pe care am găsit-o, după alți ani.

– E doctorița noastră! Lăsați-o să treacă!, spuneau paznicii baricadelor din zonele fierbinți ale Capitalei revoluționare. Transportam răniți, duceam sânge, vedeam tineri care-și dădeau ultima suflare înainte să le pot da primul ajutor. Culmea ironiei: unul din jocurile preferate ale puiului meu era „de-a hoții și teloliștii“.

– Mami, tati, pe bultă, uite vin teloliștii, râdea Tudor și fețișoara lui perfectă se lumina când eu sau soțul meu, Cristian, îl ridicam în aer.

Cristian, care lucra în Teleorman și făcea naveta, a venit în București pe 23 decembrie. Într-un oraș complet blocat, a mers pe jos de la intrarea în Capitală până la Salvare. Șapte ore. Când l-am văzut, am zâmbit pentru prima oară în trei zile. Îmi regăsisem, parcă într-o clipă, forța.

– Cineva, acolo Sus, te iubește, mi-a spus soțul meu când i-am povestit că nu trecuseră nici 24 de ore de când am fost, nu o dată, ci de două ori, la un pas de moarte.

De 19 ani încoace, în fiecare zi de 22 decembrie, mai mult ca în orice altă zi, îmi spun: „Da, cineva, acolo Sus, mă iubește“.

– Trebuie să plecăm de aici, i-am spus șoferului. Nici eu, nici el nu ne puteam dezlipi privirea de la parbrizul găurit de glonț. Eram la doar câteva străzi distanță de Comitetul Central. Cele câteva sute de metri mi s-au părut însă lungi cât un drum dintr-un capăt în altul al țării. Se trăgea, era fum, era zgomot înfundat, erau TAB-uri și o senzație de labirint din iad. În clădirea care acum e sediul Senatului, am găsit pacientul la capătul unui coridor lung, îngust și întunecat, pe care l-am străbătut ținându-mă cu mâinile de pereți. Se zbătea între viață și moarte, pe o targă improvizată, cu o perfuzie în brațul stâng. Trebuia dus la spital și operat. Nu va rezista, îmi spuneam în gând, când o voce puternică m-a readus la realitate.

– Ce dracu cauți tu aici, domni-șoară?, m-a întrebat un bărbat pe a cărui față se amestecau ciudat încrân-cenarea, nedumerirea și spaima. Era căpitan de armată. Se uita la mine șocat. Eram o mână de om pe lângă el. Aveam 1,62 înălțime și 45 de kilograme. Am mai apucat doar să-i spun că sunt doctorul de pe Salvare înainte să înceapă să se tragă. Căpitanul m-a împins pe targă, peste rănit. Într-o fracțiune de secundă, s-a prăbușit și el pe podeaua rece și murdară, într-o baltă de sânge. Fusese împușcat. Luase în piept glonțul care m-ar fi nimerit pe mine.

Cum am putut să continui? Vârsta? Inconștiența? Mai mult decât toate acestea, faptul că am iubit întotdeauna cu patimă clipa în care am putut să fur Morții un om. Salvarea. La figurat și la propriu, pentru că „salvarea“ e a doua mea casă de 21 de ani. Și pentru asta am sacrificat tot.

Dr. Alis Grasu este medic specialist medicină de urgență, medic specialist medicină de familie și a fost numită director medical în cadrul Serviciului de Ambulanță al Municipiului București în aprilie 2008. Are 47 de ani, este căsătorită cu dr. Cristian Grasu, și el medic la Salvare, și are un băiat, Tudor, în vârstă de 22 de ani. Ultimul concediu petrecut exclusiv departe de Salvare a fost în urmă cu cinci ani, pentru șapte zile. Din 1992 și până în prezent, a putut petrece împreună cu soțul și fiul un singur revelion și un singur Crăciun. În ceilalți ani, fie era ea de gardă, fie el!

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza