ÎNCHIS 30 DE ANI PE NEDREPT

JOSEPH SALVATI A STAT ÎN ÎNCHISOARE TREI DECENII PENTRU O CRIMĂ PE CARE NU A COMIS-O. CEL MAI ȘOCANT A FOST SĂ AFLE CINE L-A TRIMIS ÎN SPATELE GRATIILOR.
 

PUTEAI AUZI ticăitul ceasului din spatele sălii de judecată şi țipetele pescăruşilor care se roteau peste oraşul Boston când jurații, ridicând privirea pentru prima dată în timpul procesului – care durase 50 de zile –, s-au întors către cei şase oameni din boxa acuzaților. Cu o zi înainte, cei şase fuseseră condamnați pentru uciderea unui mafiot tânăr din localitate, pe nume Edward Deegan, zis „Teddy“. Juriul trebuia să aleagă acum între închisoarea pe viață şi condamnarea la moarte.

Cu o voce dură, judecătorul Felix Forte, de 73 de ani, s-a adresat pe rând primilor patru acuzați:

– Sunteți condamnați la moarte în scaunul electric. La data stabilită, energia electrică va trece prin corpul vostru până veți muri.

Joseph Salvati, de 35 de ani, tată a patru copii, era următorul. Condamnat pentru complicitate la crimă, s-a ridicat tulburat în picioare. Forte l-a întrebat dacă avea ceva de declarat. Deşi Salvati îşi susținuse de la început nevinovăția, a spus doar:

– Nu.

– Eşti condamnat să îți petreci tot restul vieții în închisoarea Walpole, fără posibilitatea de a fi eliberat condiționat.

Aceasta a fost sentința judecătorului în acea zi de 31 iulie 1968. Era tot un fel de condamnare la moarte.

Ba chiar era mai greu, deoarece Salvati şi trei dintre ceilalți cinci acuzați erau nevinovați. Şi, încă şi mai grav, FBI-ul ştiuse aceasta de la bun început.

La jumătatea
anilor ‘60, crima organizată luase amploare în New England. J. Edgar Hoover, controversatul director al FBI, lansase campania de eradicare a Mafiei, iar agenții de teren doreau să dezvolte relații cu informatorii din interiorul acesteia. Detectivii din birourile din Boston s-au infiltrat curând în lumea interlopă a crimei organizate, formând alianțe cu o rețea de gangsteri, inclusiv cu Joseph „Animalul“ Barboza, un cămătar violent şi ucigaş plătit, cu aproximativ 30 de crime la activ.

Deşi misterul legat de împuşcarea lui Deegan, din 1965, într-un gang nu va fi niciodată elucidat cu adevărat – mai multe rapoarte sugerează faptul că FBI-ul fusese avertizat şi, cu toate acestea, nu făcuse nimic pentru a împiedica producerea crimei –, astăzi este clar că Joseph Salvati nu a avut nicio legătură cu această crimă. Barboza a recunoscut că a participat la uciderea reprezentatului FBI care se ocupa de el, agentul special H. Paul Rico. însă, având în vedere înțelegerea secretă cu Rico, ucigaşul a născocit un scenariu care îi proteja partenerul, Jimmy Flemmi, zis „Ursul“, implicându-i însă pe toți acuzații, dintre care participaseră cu adevărat numai doi.

Barboza, cel pentru care a fost creat Programul de Protecție a Martorilor, a fost ucis până la urmă de Mafie în 1976. în tot acest timp, Salvati a stat decenii întregi în închisoare, formulând contestații din spatele gratiilor. Când a intrat în puşcărie, era un bărbat plin de viață care îşi iubea soția şi copiii şi căruia îi plăceau pastele, alături de o sticlă cu vin băută cu prietenii. Când a ieşit din închisoare, după 29 de ani şi şapte luni, avea părul alb şi era deja străbunic.

Salvati a fost reabilitat public în ianuarie 2001, la o lună după ce o echipă specială, care investiga felul în care biroul FBI din Boston se ocupa de informatorii din Mafie, a descoperit documente ascunse mult timp. A reieøit că oameni nevinovați fuseseră închişi pentru uciderea lui Deegan. în iulie anul trecut, într-un proces civil intentat de familiile celor patru condamnați pe nedrept, judecătorul federal Nancy Gertner a dispus ca statul să plătească despăgubiri în valoare de 101,7 milioane de dolari. „Atunci când Barboza a identificat reclamanții, agenflii ştiau cu siguranță că acesta mințea“, a scris judecătorul în decizia de 223 de pagini care făcea lumină în acest caz. „Oficialii FBI în funcție la acel moment le-au permis angajaților să încalce legile, regulile şi să distrugă vieți.“

„Mi-au fost luate trei generații din această familie, care au crescut fără mine, şi o viață alături de soția mea,“ spune Salvati astăzi. Acum, el locuieşte în apartamentul modest din North End în care soția sa a fost nevoită să se mute acum 20 de ani, când nu-i mai ajungeau banii. îşi ridică mâna puternică şi îşi şterge lacrimile. „Ştiți cum e să nu fii niciodată alături de cei dragi la zile de naştere, la comuniuni, absolviri de şcoală, nunți? Sau atunci când copilul tău îşi juleşte un picior, îşi rupe o mână, când ar trebui să te duci cu el la joacă? Statul mi-a furat mai mult de 30 de ani din viață.“

Absolvent al unui liceu fără calificare profesională, Joseph Salvati avea trei slujbe diferite, zece ore pe zi, şase zile pe săptămână, pentru a-şi putea întreține familia. „Era muncă temporară. Lucram orice găseam. Mergeam pe chei şi ajutam la descărcarea peştelui. Se numea «Aranjarea peştelui». Era o muncă a naibii de grea, însă puteai câştiga 60 de dolari pe săptămână. Descărcam carne din camioane în piețe. Am muncit şi ca portar. Lucram până târziu, însă 40 de dolari bacşiş erau importanți“, povestește Salvati.

„Trăiam de pe o zi pe alta. Nu era uşor, însă Joe făcea tot ce îi stătea în putință. îi duceam pe copii o dată pe săptămână la o pizza, câteodată chiar şi la cinematograf“, spune și Marie.

La fel ca şi ceilalți vecini ai săi din cartierul American North End, ai cărui locuitori erau în special italieni, se împrumuta câteodată la cămătarul din zonă. Acesta era un individ care avea încredere că aveau să îi dea banii înapoi când puteau. într-o zi, i-a spus lui Salvati că afacerea sa fusese preluată de un cămătar care avea legături cu Mafia: Joseph Barboza. Avea nevoie imediat de cei 400 de dolari pe care îi datora Salvati, dar acesta nu avea banii.

Când Barboza a trimis doi recuperatori după bani, dintre care unul era înarmat cu o bâtă de baseball, Salvati le-a luat bâta şi i-a pus pe cei doi bătăuşi pe fugă. Evident, asta l-a înfuriat pe Barboza, care a trimis la Salvati un avocat al Mafiei. „Am un mesaj de la Joe Barboza. Mi-a zis să îți transmit că se va ocupa de tine aşa cum ştie el mai bine“, i-a spus acesta lui Salvati.

Războaiele Mafiei începuseră nu departe de Charlestown şi în cartierul Somerville’s Winter Hill de câțiva ani. Deegan fusese victima uneia dintre desele băi de sânge. în octombrie 1967, la doi ani după uciderea lui Deegan, Salvati îşi ajuta un prieten să îşi mute mobila într-un bar din apropierea cartierului muncitoresc unde locuia. Chiar atunci, Frank Walsh, un sergent de poliție pe care îl cunoştea de când acesta era un novice în meserie, s-a apropiat de el:

– Joe, am un mandat de arestare pe numele tău, i-a spus Walsh.

Apoi a început să citească: „Crimă de gradul întâi – Teddy Deegan“.

– Cine e Teddy Deegan?, l-a întrebat şocat Salvati.

înainte să primească vreun răspuns, a fost arestat.

Marie se plimba
cu băiețelul său de cinci ani, Anthony, când vestea a ajuns la urechile oamenilor. „Mă opreau pe stradă şi îmi spuneau: «Marie, a avut loc o razie de proporții şi l-au arestat pe Joe», îşi aminteşte aceasta. „Nimeni nu cunoştea detalii, doar că era vorba de un caz de crimă organizată.“

îngrozită, dar sigură că soțul ei o va suna şi îi va spune că era vorba de o greşeală, şi-a luat ceilalți copii de la şcoală şi a pornit către casă. „Joe mi-a trimis vorbă printr-un prieten. îmi transmitea să nu-mi fac griji, că totul se va lămuri în curând şi că va ieşi din puşcărie“, spune ea.

Trimis din nou la închisoare, fără dreptul la eliberare condiționată încă zece luni înainte de începerea procesului, acesta nu a mai ajuns acasă.

Un prieten a organizat o chetă şi a reuşit să strângă 1.100 de dolari pentru apărarea lui Salvati. Cu această sumă au reuşit să angajeze un tânăr avocat abia ieşit de pe băncile şcolii, al cărui nume Salvati nici nu şi-l mai aminteşte. „Mă tot întreba care este alibiul meu, iar eu îi răspundeam că nu am“, spune el. „Oamenii nevinovați nu au nevoie de alibi.“ Nimeni nu a crezut povestea lui Salvati – conform căreia Barboza îşi pusese în practică amenințarea, implicându-l pe nedrept în uciderea lui Deegan.

„Barboza avea oamenii lui“, spune Victor Garo, cel care a adus cazul lui Salvati în fața curții în 1977 şi care a îmbătrânit alături de clientul său, luptându-se pentru eliberarea acestuia. „Era cămătar, vindea bunuri furate, snopea oamenii în bătaie. Te împuşca în cap, îți găurea timpanul cu un cuflit pentru gheață øi apoi îți scotea mațele. însă FBI-ul voia ca toată lumea să creadă că nu va minți niciodată în fața justiției pentru a se salva. Şi se pare că a funcționat.“

Primul vizitator
în celula lui Salvati de la Walpole a fost Albert DeSalvo, acuzat că ar fi fost Strangulatorul din Boston. „Mi-a adus două sendvişuri pe care nu le-am mâncat“, spune Salvati. „Puteau fi otrăvite.“ A învățat tehnici de supraviețuire de la autorii Marelui Jaf de la Brinks, cel mai mare jaf din istoria S.U.A. în acel moment. Aceştia spuneau că, dacă îți vezi de treabă, ceilalți prizonieri nu te vor necăji. însă spuneau, de asemenea, că, dacă vrei încurcături, le vei găsi.

Walpole, o închisoare de securitate maximă, la 40 de km de Boston, era faimoasă pentru violență. Deținuții erau deseori bătuți, nu aveau căldură, primeau mâncare cu gândaci, erau amenințați cu moartea. Revoltele erau la ordinea zilei, iar detențiile în propriile celule durau săptămâni. Pentru Salvati, locul acesta era iadul.

De obicei, se retrăgea în celula sa, în care nu aveau loc decât un pat, o chiuvetă şi un closet. De multe ori, când era singur în celulă, îşi făcea griji pentru Marie şi pentru copii. „Plângeam mult“, spune el. „Cine n-ar fi plâns în locul meu?“

Joe nu i-a povestit niciodată Mariei cum era în puşcărie. însă şi ea a încercat să îl ferească de problemele ei de afară. „Aveam o înțelegere“, spune Marie. „Tu îți ispăşeşti pedeapsa, iar eu mă ocup de familie.“ Şi-a luat o slujbă la biroul local Head Start. La început, abia reuşea să câştige bani pentru mâncare. „De Crăciun, atunci când se primeau haine şi jucării, întrebam dacă puteam lua şi eu ceva pentru copiii mei. Altminteri, nu ar fi primit nimic.“ în cele din urmă, a ajuns să ocupe poziția de director.

în fiecare sâmbătă, indiferent cum era vremea, îşi făcea drum la închisoare, de obicei şi cu copiii după ea. Era un drum de o zi cu autobuzul. Când ajungeau acolo, gardienii erau de multe ori duri. Alteori copiii erau căutați până la piele, fiind umiliți şi îngroziți.

La doi ani de la pronunțarea sentinței soțului său, Marie a cumpărat un Oldsmobile vechi cu o gaură ruginită sub scaunele din spate şi cu anvelope tocite, motiv pentru care aluneca periculos atunci când ningea. „Țineam de volan de parcă ar fi fost viața mea, făcând şi bătături din cauza asta, rugându-mă să nu facem vreun accident“, spune ea. „Nu ştiam decât că trebuia să ajungem la Joe.“

Într-una dintre aceste vizite, fiica cea mică a lui Salvati, Gail, care avea opt ani, l-a întrebat: „Tati, ce este scaunul electric? O să te pună pe el? Aşa spun copiii de la şcoală.“ Tulburat, acesta i-a explicat că nu era adevărat şi colegii ei încercau doar să o sperie. „Am plâns o săptămână întreagă. Şi când mă gândesc că toate acestea se întâmplau pentru că aşa a vrut FBI-ul“...

Salvati ispăşise deja zece ani din sentință când Victor Garo a auzit de el. La început, nu a vrut să se implice. Era avocatul apărării pentru criminalii cu „guler alb“ şi se ocupa de acuzații de fraudă şi de corupție politică, nu de crimă organizată. „Nu-mi spune că nu eşti vinovat“, i-a zis acesta la prima întâlnire. „Povesteşte-mi cum s-au derulat întâmplările!“ Cei doi au vorbit timp de trei ore. După ce a aflat că Barboza fusese singurul martor ocular la proces şi a constatat că dovezile nu erau concludente, Garo a fost de acord să se ocupe de cazul lui Salvati.

A cerut un onorariu inițial de 1.500 de dolari, însă când a aflat că Marie trebuia să împrumute bani pentru a-l plăti s-a hotărât să ia cazul pro bono. „Prietenii mei au spus că sunt nebun“, îşi aminteşte avocatul. „Mi-au spus: «Va trebui să te lupți cu întregul guvern federal – cu biroul FBI din Boston, cu Ministerul de Justiție, cu procurorul general, cu cei de la sediul central al FBI». Poate că nu eram cel mai incisiv avocat din lume, dar credeam cu adevărat în ceea ce făceam.“

La sfârşitul anilor
‘80, cu câteva luni înainte să moară, mama lui Garo, Kay, care lucrase ca secretară a acestuia, l-a rugat pe fiul său să îi promită că îl va reprezenta pe Salvati până când acesta va fi eliberat. Lucrând pe cont propriu, Garo a făcut mai multe recursuri, iar Salvati, bunic acum, se agăța de speranța că dreptatea va triumfa.

Cea mai mare dintre nepoții lui Salvati, Jennifer, care are acum 35 de ani, îşi aminteşte cum aştepta la Tribunalul din Boston, în 1989, sperând la o comutare a pedepsei. „Bunicul meu a ieşit din lift“, îşi aminteşte aceasta, „cu cătuşe la încheieturile mâinilor, la mijloc şi la picioare. Nici nu a apucat bine să privească în jos că l-au şi luat de acolo“.

La un moment dat, Salvati i-a spus Mariei că poate divorța dacă doreşte:

– Nu stau un an sau doi la puşcărie. Voi rămâne pentru tot restul vieții.

– Eşti nebun?, i-a răspuns Marie. Am depus un jurământ, la bine şi la rău. Ne iubim.

Aşa cum ea îl vizita sæptæmânal, soțul său îi trimitea o vedere în fiecare săptămână, cumpărată din salariul său de 15 cenți, pe care îi primea zilnic de la puşcărie.

Marie a păstrat prețioasa colecție în cutii de pantofi, legate cu panglică roşie. La cea de-a 25-a aniversare, pentru că se simțea singură, a început să se uite prin ele. „Mi-am dat seama că aveam o căsnicie adunată într-o cutie de pantofi. Nu eram văduvă. încă mai făcea parte din viața mea. Doar că nu era cu mine.“

Garo estimează
că a petrecut 30.000 de ore cercetând moartea lui Deegan. A înregistrat un progres atunci când a intrat în posesia unui raport al poliției ascuns multă vreme, scris la puțin timp după crimă, care indica faptul că un informator din interiorul Mafiei îi identificase pe Barboza şi pe Flemmi ca fiind cei care plecaseră dintr-un restaurant în acea noapte, intenționând să-l omoare pe Deegan. în raport nu se menționa nimic legat de Salvati. „Era mai important pentru FBI să îşi protejeze informatorii criminali“, spune Garo, „decât să protejeze un nevinovat cu familie, aflat la început de drum“.

În 1997, Garo a reuşit în cele din urmă să obțină pentru clientul său o eliberare condiționată şi l-a scos din închisoare. Îl aşteptau trei generații din familia Salvati. înainte să plece acasă, Salvati şi avocatul acestuia s-au oprit la Cimitirul Oak Grove pentru a pune trandafiri pe mormântul lui Kay, mama lui Garo:

– Mamă, mi-am respectat promisiunea, a spus Garo.

Abia patru ani mai târziu au fost retrase toate acuzațiile împotriva lui Salvati şi au mai trecut încă şase până când un judecător a hotărât cât valorau în dolari 30 de ani în închisoare.

Suma de 101,7 milioane de dolari care le-a fost oferită lui Salvati şi celorlalți acuzați este cea mai mare din istorie acordată pentru condamnare şi încarcerare pe nedrept. (Henry Tameleo, acuzat şi el în procesul pentru crimă, a murit în închisoare în 1985, la fel ca şi Louis Greco, veteran decorat care a luptat în al Doilea Război Mondial, în 1995. Banii lor au revenit urmaşilor lor.) Se aşteaptă ca Ministerul de Justiție să facă recurs, în ciuda scuzelor adresate familiei lui Salvati de Dan Burton, membru al Congresului S.U.A., care a condus activitățile de investigare în calitate de preşedinte al Comisiei Interne pentru Suprave-ghere şi Reformă a Statului. însă astfel de scuze nu au venit şi din partea agentului FBI H. Paul Rico, care, atunci când a fost întrebat în timpul audierilor dacă avea remuşcări, a răspuns:

– Ce vreți acum, să plâng?

Agentul a murit în 2004, în aşteptarea procesului privind acuzații irelevante de crimă. Nu a fost niciodată pedepsit pentru rolul jucat în cazul Deegan.

Burton, un republican din Indiana, a fost atât de revoltat de comportamentul statului, încât s-a luptat cu Administrația Bush pentru a intra în posesia documentelor de la Ministerul de Justiție. Avocații de la Casa Albă au încercat inițial să le țină departe de Congres sub motivul că erau conside-rate privilegii executive. Şi Bill Delahunt, membru al Camerei Reprezentanților, democrat din Massachusetts, a introdus un proiect de lege care stabilea pedepse penale pentru autoritățile federale care ascund probe.

Salvati, care are acum
75 de ani, ştie că este posibil să nu apuce să vadă vreun ban. La o lună după eliberarea sa, a început să recupereze timpul pierdut, asistând la naşterea celui de-al nouălea nepot al său, Michael.

Salvati se bucură de privilegiul de a hotărî singur când să se trezească sau când să se culce. „Mă bucur de simplul fapt că pot merge oriunde și oricând vreau“, spune el. Recunoaşte că de multe ori se trezeşte mergând în cadență, ca atunci când era închis, când făceau exerciții. îşi calcă singur hainele, pentru că în închisoare toate erau şifonate. Øi, mai ales, se bucură de fiecare moment în care este împreună cu Marie sau cu familia, având, în sfârşit, posibilitatea să-şi îmbrățişeze soția sau nepoții.

Marie, care are acum 73 de ani, spune: „Suntem oameni simpli, nematerialişti. Nu ne-am gândit niciodată la bani. Am vrut să-i dovedim nevinovăția lui Joe şi să ne reabilităm numele. Dacă vom primi vreodată acei bani, ei nu vor însemna prea mult pentru noi. îi vom păstra pentru copii şi nepoți, pentru ca ei să poată merge la facultate şi să poată avea o viață mai bună, să îşi poată lua tot ce nu au putut atunci când Joe nu a fost aici“.

Vote it up
51
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza