Motocicleta m-a invatat prudenta

M-am nascut cu motocicleta in curte. Tata avea o Jawa de 125 de metri cubi care a fost a bunicului din partea mamei, bunicul meu preferat.
Desi el mai avea doi baieti, niciunuia nu-i placea motocicleta. Dar ii placea tatei. Atat de mult, incat nu s-a lasat pana nu i-a dat-o lui. Bunicul si-a luat apoi un IJ Jupiter 4, cu atas.
Intotdeauna am avut caine si motocicleta in curte. Si intotdeauna cainele recunostea sunetul motocicletei: atat pe cea a tatei, cat si pe a bunicului. Le recunostea de la distanta. Noi nu le auzeam, dar stiam ca se apropie dupa cum se bucura cainele.

Mi-am cumparat prima motocicleta la 27 de ani. Dupa ce mesterisem o zi intreaga de vara torida, impreuna cu verisorul meu, la IJ-ul bunicului, am reusit sa-l punem pe picioare si, evident, sa-l probam. A fost ca mersul pe bicicleta, numai ca avea motor si vreo 250 de kg. A fost ca si cand nu mai mersesem pe bicicleta, dar stiam dintotdeauna. Chiar in seara aceea m-am dus si mi-am cuparat o Jawa de 350 cm3 de la cineva din sat. Mi-am luat motocicleta in aceeasi zi in care am condus prima data una. Tare, nu?
Cum m-am nascut cu motocicleta in curte, iar primul meu mers la mare a fost in atasul bunicului, alaturi de sora mea, am simtit ca motorul era parte din mine. Stiu ca suna mega-pretentios, dar mi s-a trezit acea parte nostalgica pe care nu-mi dadusem seama ca o am: mirosul copilariei, amintirea refuzurilor la rugamintea mea de a fi plimbat cu motocicleta. Si mai era ceva care se starnea in mine mergand cu motorul: acea senzatie bruta de control absolut. Abia dupa al treilea accident – cel mai grav – mi-am dat seama ca pasiunea mea era ca un virus.

Acum sunt la a patra motocicleta, un BMW F800 GS, galben cu negru. Prima a fost Jawa, a doua Aprilia Pegaso 650, a treia Suzuki V Strom 650. Dupa Aprilia – motocicleta mea cumparata la mana a doua si care mi-a rupt mie mana si tatei piciorul –, am jurat sa nu imi mai cumpar niciodata motor la mana a doua. Nimic nu e mort pe lumea asta, in fiecare bucata de lemn sau metal graviteaza atomi. Tot asa si intr-o motocicleta: si in ea graviteaza de toate, si ea se impregneaza cu de toate. De aceea, prefer ca intre mine si motocicletea mea sa nu mai existe o a treia persoana! E o forma de respect reciproc, de incredere.

Cu Aprilia aceea am patit-o cel mai rau. Am avut patru accidente cu ea. Al patrulea a facut cumva parte dintr-o serie de trei. Trei accidente in trei zile consecutive. Toate cu masini rosii!
A treia masina rosie, cea care m-a „rezolvat“, era un WV Polo care venea din sens opus si care a facut stanga in fata mea. Omu’ vorbea la telefon si a facut stanga sa intre intr-o curte. Eu      l-am izbit in plin si am zburat peste masina. Am vazut cerul albastru (caci era senin). Abia in acea clipa mi-am dat seama ca ma dadeam peste cap in aer. Am zburat mult in sus, fiindca, atunci cand am atins solul, nu m-am dus deloc taras, ci am cazut fix pe spate. Eram doar in tricou si blugi. Aveam insa casca. De atunci, nu mai merg niciodata fara echipament complet, indiferent de anotimp.
Dupa cadere, am sarit repede in picioare. Primul instinct a fost sa-mi dau seama daca mai pot sa merg. Nu am simtit nimic la izbitura. Nimic! Nicio durere. M-am dus catre sofer sa-l intreb ce naiba fusese-n capul lui. Cand m-am uitat la motor si am vazut ca e praf, am vrut sa-mi pun mainile-n cap, dar n-am putut-o pune decat pe dreapta. Stanga atarna flasca. Am apucat-o cu dreapta si era ca o bucata de carton stat in ploaie. Era rupta in trei locuri.
Putin spus rupta. Practic, oasele erau sparte sub carne. Durerea am inceput s-o simt in drum spre spital. Ajuns acolo, nu am mai putut sta in picioare din cauza durerii de bazin. Bazinul nu era rupt sau fisurat, dar cazatura imi invinetise tot spatele.

Au urmat doua operatii pentru refacerea bratului stang. Dupa o saptamana, puteam sa stau in picioare. Dupa alte doua, mergeam destul de bine.
Dupa accident, am zis ca ma las de motoare. Numai ca, pe zi ce trecea, deveneam tot mai convins ca nu vreau sa ma las. Tot o patima si asta! Bratul s-a refacut cam intr-un an. Tija am scos-o dupa aproape doi ani. Intre timp, imi cumparasem a treia motocicleta.
Daca e ceva ce tine de sfera materialului si care cred ca merita, pentru mine e motocicleta. Sunt prea dependent de ea! Dar accidentul a schimbat multe. Mi-a aparut o teama, o teama de care cred ca aveam nevoie si care nu cred ca o sa dispara vreodata. Este teama pe care la inceput a trebuit sa o infrang pentru a invata sa conduc si care acum ma ajuta sa fiu precaut.
Insa, atata timp cat o sa ma pot tine pe motocicleta, nu cred sa renunt vreodata la aceasta placere. Cred ca e ceva care, atunci cand o sa imbatranesc, o sa-mi aminteasca de mine insumi.