Deasupra prapastiei

Un alpinist roman povesteste cat de aproape de moarte a fost in timp ce incerca sa cucereasca varful Matterhorn
 
<p>
Ceata se mai risipise, dar asta nu ii ajuta prea mult pe cei trei barbati. Burnita udase stanca, vantul batea, iar ei ratacisera din nou drumul. Priveau haul care se casca sub ei, in speranta ca vor zari pitoanele ghizilor.
– Coboram pe rand, spuse Costin.
– Bine, spuse Sebi, si o lua din loc.

Cativa metri mai jos, s-a retras intr-o parte, asteptandu-i si pe ceilalti doi. Era o manevra obisnuita, pentru a evita bucatile de stanca ce s-ar fi putut desprinde in orice clipa la coborarea alpinistului aflat mai sus. Dupa ce a primit semnalul lui Sebi ca s-a oprit si a gasit un loc cat de cat sigur, si-a inceput coborarea si Costin. Felix a pornit si el la scurt timp. Erau amandoi pe aceeasi linie, pe peretele muntelui. Deodata, de undeva, de deasupra lor, au rasunat voci care strigau: „rocks! rocks!“ In urmatorul moment, intregul camp vizual a lui Costin a fost acaparat de un bloc de stanca de cativa metri cubi, care se desprinsese si se pravalea spre ei.

Pentru Costin Miu, un bucurestean de 37 de ani care lucreaza intr-o agentie de PR, ideea de a escalada unul dintre cei mai periculosi munti s-a nascut fara nicio avertizare prealabila. Creierul i-a transmis semnalul si, intr-o fractiune de secunda, gura a rostit numele: Matterhorn. „Doi buni prieteni ma tachinau ca nu pot veni cu ei in Peru si, in secunda urmatoare, m-am auzit spunandu-le ca voi recupera cu o ascensiune pe Matterhorn. Imediat mi-a fost usor teama de ceea ce am zis, dar cu fiecare zi care trecea, realizam ca nu-mi iese din cap“, isi aminteste Costin.

Matterhorn este situat langa Zermatt, la granita dintre Italia si Elvetia, in Alpii Pennini. Are forma unei piramide abrupte si inclinate, al carui perete estic este aproape vertical.
Incepand sa studieze muntele si istoria ascensiunilor lui, Costin a realizat de ce-l atragea atat de mult. De ce trebuia sa mearga neaparat acolo, de ce cineva sau ceva alesese pentru el acest munte, ca primul pe care il dorea ca „adversar“ dupa ce viata lui schimbase definitiv macazul. „Pentru cataratori, Matterhorn e ceea ce se cheama un cosmar“, explica el. „E atat de friabil, incat pe versantii lui poti auzi continuu stanci sau bucati de gheata pravalindu-se sute de metri. Apuci cu mana o priza (n.r.: proeminenta a unei stanci de care se poate apuca un alpinist), smucesti de ea ca sa vezi cat de sigura e, te tragi in ea cu incredere si apoi crrrranck! ...pleci la vale cu ea in mana. Nu exista o poteca propriu-zisa, asa ca, daca nu esti cu ghid, poti gresi traseul la fiecare cinci minute, fapt care te pune in fata unor situatii pentru care termenul «periculos» e un alint… E un varf letal, a ucis peste 500 de cataratori… Zonele in care un pas gresit iti mai lasa vreo sansa aproape nu exista.“ Dupa ce a aflat toate aceste lucruri, Costin si-a dorit si mai mult sa cucereasca Matterhornul. Dragostea pentru munte, pe care si-o descoperise la 12 ani, se contopea acum cu dorinta regasirii de sine. „Daca macar o data in viata ne-am pune voit in fata unei situatii extreme, am sti mai bine cine suntem, ce putem cu adevarat si care ne e drumul“, spune Costin.

Pentru barbatul caruia i se citeste bucuria de a trai in ochii caprui si in zambetul incadrat de barba tunsa scurt, viata fusese in ultimul an, o cursa intr-un carusel al emotiilor. Resimtise divortul prin care tocmai trecuse ca pe un esec, ce l-a propulsat apoi spre senzatia de pierdere a reperului propriilor valori. Apoi a intalnit-o pe Adriana Petrescu, o femeie despre care spune ca e foarte frumoasa dar ca „asta e cea mai putin importanta calitate a ei“. S-a indragostit de ea la fel de profund precum s-a indragostit de munte, pe cand era doar un copil.

„In clasa a VI-a am avut norocul de a avea ca diriginte un om extraordinar. Pe atunci faceam atletism. Cand ne-a intrebat cine vrea sa mearga intr-o expeditie pe munte, am ridicat mana instantaneu. Apoi nu am mai ratat nicio excursie care avea legatura cu muntele“, povesteste Costin. Au urmat, apoi, in anii tineretii, nenumarate ascensiuni in Bucegi, Fagaras si Piatra Craiului. Se catara pe stanci cel putin o data pe luna. Dupa ce si-a cunoscut sotia si cat timp a fost casatorit, Costin a abandonat muntele. Dar n-a reusit sa stea prea mult departe de el. Dupa sase ani de absenta si un divort, s-a reintors pe creste. Iar in vara anului trecut, a decis sa dea piept cu durul Matterhorn. Era modul in care voia sa stea „fata in fata“ cu el insusi, sa afle cine mai este acum. Iar Adriana, care a inteles ca, daca-l iubeste, trebuie sa-l accepte cu tot cu muntele lui, i-a spus: „Iti doresc ca aceasta ascensiune sa fie prima din marile ascensiuni ale vietii tale“.

Un astfel de urcus presupune o pregatire minutioasa. Sunt zeci de detalii care nu trebuie trecute cu vederea. De la echipament, partenerii de catarare, perioada de plecare si starea vremii, rezervarile pentru un loc in refugiul pentru care se „bat“ zeci de alpinisti, pana la antamarea unui ghid. Si, intr-un fel sau altul, lucrurile au luat-o putin razna de la inceput. Costin a crezut ca va merge cu unul dintre bunii lui prieteni, dar ceva a intervenit in ultimul moment in programul acestuia si a trebuit sa renunte. Cautarea si inchirierea unui ghid pe site-urile specializate s-a dovedit un esec. I s-a spus insa ca va gasi in mod sigur un ghid, acolo, la fata locului. Totusi, Costin a rasuflat usurat cand Sebi Mastac, unul dintre alpinistii care veneau cu el, i-a spus ca mai fusese pe Matterhorn. Acest moldovean din Panciu, in varsta de 33 de ani, care locuieste la Brasov, un barbos slab si uscat, urcase muntele cu un an inainte pana la 4.000 de metri altitudine. Dar a fost nevoit sa renunte, din cauza vremii proaste.
Impreuna cu ei urma sa mai vina si Felix Burri, un elvetian blod cu ochi albastri din Luzern, in varsta de 33 de ani, un bun catarator.

Pana sa plece in expeditie, cei trei renuntasera la ideea de a avea un ghid al lor, desi Costin intuia, dupa toata documentarea, ca acesta era unul din punctele esentiale pentru ca ascensiunea pana la varful aflat la 4.470 metri sa fie un succes. Prognoza arata ca duminica, 14 august 2011, in jurul pranzului, urma sa se strice vremea. Asa ca planul era urmatorul: sa ajunga vineri seara la refugiul de la Hornli (3.260 m), unde aveau rezervare, sa doarma acolo, iar la ora 4.00 dimineata sa plece spre refugiul Solvay (4.003 m). Cand aveau sa ajunga primii ghizi ar fi plecat dupa ei, urmand sa atace varful si apoi sa coboare.

Totul parea bine organizat. Erau imbracati corespunzator, cu geci usoare si bune, sa-i apere de vant si frig. Nu le lipseau nici coltarii pentru zonele cu gheata. Echipamentul fiecaruia nu cantarea mai mult de sase-sapte kilograme, cat este recomandat pentru o ascensiune spre varf.

Prima surpriza a aparut cand cei trei barbati au ajuns la refugiul Hornli. Nu aveau niciun fel de rezervare. Cumva nu fusera inregistrati. Asa ca si-au intins cortul si au dormit afara. Cand s-au trezit, la 4.00 dimineata, si-au dat seama ca nu vor putea pleca imediat: Sebi avea gatul inflamat si abia mai respira. Om crescut la munte, avea mari probleme cu aerul conditionat, iar cu o zi inainte il simtise din plin, pe aeroporturi si in avion. S-a tratat cu ceai si ceva pastile. Toti trei au hotarat sa-si intarzie plecarea cu patru ore. Cand au luat-o din loc, pe la ora 8.00, si-au spus ca drumul pana la urmatorul refugiu, o ascensiune de 740 m numai pe stanca aproape pe verticala, nu are cum sa dureze mai mult de trei ore. Au trecut insa sase ore pana au ajuns la Solvay. „Umbli de nebun pana gasesti traseul. Pur si simplu, fara un ghid, bajbai. Trebuie pitoane. Dar pe muntele asta friabil, pitoanele nu stau“, povesteste Costin.

Cand au ajuns la refugiul de la 4.000 m, vremea era superba. Costin a propus sa se odihneasca putin si sa plece spre varf. Mai aveau doar 470 m. Stiau ca un ghid face distanta cam in trei-patru ore. Asa ca lor le-ar fi luat, presupuneau, in jur de cinci ore. S-au intalnit si cu un spaniol, care le-a spus ca a mai fost pe Matterhorn si stie drumul. Dar, pana la urma, au schimbat planul si au decis sa innopteze la Solvay, unde exista o camaruta cu patru paturi, si sa plece dimineata devreme. Spre seara, a mai aparut un grup de opt nemti, care au ramas si ei sa innopteze acolo. 

Pentru Costin, dar si pentru ceilalti, noaptea aceea a fost un cosmar. Erau prea inghesuiti in incaperea aceea micuta, iar caderile de pietre le plesneau auzul cu trosnete permanente. Nu a fost somn, ci stare de veghe. La ora patru dimineata, se uitau unii la altii nauci de oboseala. Costin si-a facut calculele si si-a dat seama ca, in ultimele 72 de ore, dormise doar patru. Ar fi putut face fata ascensiunii spre varf, dar nu si coborarii. Iar vremea urma sa se strice. Este o vorba printre alpinisti, de care si-a amintit: „O expeditie reusita e cea din care te intorci. Viu si intr-o singura bucata“. Asa ca a ales sa nu urce mai departe. "Muntele asta nu pleaca nicaieri. Voi reveni", si-a spus el.

Ceilalti, Sebi, Felix si spaniolul, au decis sa se catere spre varf. La o ora dupa ce plecasera, Costin le auzea inca vocile: „Aveam impresia ca se invart in cerc“. La ora sase s-au intors si mai obositi, fara sa fi gasit drumul. Au plecat din nou dupa ghizii ce venisera de la Hornli impreuna cu grupurile de alpinisti care ii platisera si-si continuau drumul spre varf. Dar nu s-au putut tine dupa ei. Pe la 9.30, Costin, care reusise sa se mai odihneasca, a vazut cum coboara primele echipe. Nici urma de prietenii lui. Dupa o ora, venisera toti alpinistii si ghizii care urcasera dimineata, mai putin Sebi, Felix si spaniolul. Majoritatea se grabeau sa coboare spre refugiul de la Hornli, pentru ca vremea urma sa se inrautateasca. Costin a ramas sa-si astepte amicii. Au aparut abia pe la 11.30, fara sa-si fi atins scopul si rupti de oboseala. Au mai stat 30 de minute sa-si traga sufletul. Dar timpul ii presa. Au inceput coborarea. Dupa un sfert de ora, s-a lasat ceata si a inceput sa burniteze.

„Era pur si simplu de groaza! De altfel, majoritatea celor care si-au pierdut viata pe Matterhorn au facut-o pe drumul de intoarcere. Mentalul are o importanta coplesitoare. Daca la urcare iti privesti visul, la coborare privesti haul, contempli moartea. Cobori in rapel portiuni pe care nu-ti vine sa crezi ca le-ai urcat. Tot timpul ai senzatia ca ai gresit drumul, pana descoperi repere pe care ti le amintesti. La urcare esti concentrat sa gasesti prize, la coborare n-ai cum sa faci abstractie de sutele de metri de vertical de sub tine“, rememoreaza Costin acea zi.

„Rocks! Rocks!“ Un strigat pe care nu o sa-l uite niciunul din ei! O bucata din Matterhorn se pravalea peste Felix si Costin, aflati in linie dreapta pe peretele vertical. Sebi priveste ingrozit spre prietenii sai, dar nu poate face nicio miscare. Niciunul dintre ei nu e asigurat cu sfori, deci nu are cum sa se balanseze, sa evite impactul. Dar instinctul de supravietuire se activeaza. Felix reuseste sa faca un salt spre partea stanga si sa se agate de o priza, iesind din raza bolovanului. Bucata de piatra, mare cat un dulap, se loveste in cadere de o alta stanca iesita in afara, pe care cei trei n-au observat-o din cauza unghiului. Se sparge si se porneste o avalansa de pietre mai mici. Costin e singurul ramas pe directia acestui val de roci. Desi are casca de protectie, isi da seama ca singura lui sansa de a nu fi lovit de o bucata mai mare in cap sau la umar, ceea ce l-ar putea dezechilibra si arunca in hau, e sa priveasca in sus. Doar asa poate vedea pietrele ce curg spre el si se poate feri chiar printr-o miscare de cativa centimetri la stanga sau la dreapta. Nu-l intereseaza decat pietrele mari. Din cele ceva mai mici, cateva il lovesc drept in fata: in gura si sub ochi. Nu simte niciun fel de durere pe moment. Priveste in sus si se fereste pana cand pericolul trece.

Il aude pe Felix injurand. Sebi se uita la ei nauc, nevenindu-i sa creada ca cei doi sunt in viata. Costin mai coboara o portiune si, dintr-odata, nu mai poate. Se simte stors de vlaga. Se asaza pe vine si isi ia capul in maini. Isi aude telefonul, aflat intr-un buzunar al rucsacului. Mesajele vin unul dupa altul. Nu e in stare sa ajunga la el. Stie ca Adriana e ingrijorata. Ar fi trebuit sa dea un semn pana acum, ca a ajuns la refugiul de la Hornli. Si sora lui, si ceilalti... Se concentreaza. Se gandeste la dragostea Adrianei, la forta celor mai buni prieteni ai lui, Titus si David, alpinistii ramasi in tara care-l asteapta sa se intoarca „viu si intr-o singura bucata“, cum le place lor sa glumeasca. Se incarca de energie. Cu un efort supraomenesc, continua coborarea. Daca la urcare a facut sase ore, drumul inapoi a durat sapte ore si jumatate.

„Strict din punct de vedere al performantei, faptul ca n-am atins varful e un esec. Consider un esec si faptul ca m-am abatut de la hotararea mea initiala de a lua un ghid. Uneori am judecat cu inima, cand trebuia, cum se impune in astfel de situatii, cu creierul. Dar castigurile acestei expeditii au fost imense. M-am regasit. Am realizat ca pot face lucruri de care nu ma credeam in stare, fizic si mental. Am descoperit ca imi pot pastra sangele rece si judecata clara, chiar si cu cateva sute de kilograme de stanci curgand catre mine. Am descoperit ca simtul umorului nu m-a parasit nici cand haul urla sub mine, ceata ma invaluia si roca uda mi se sfarama sub coltari. Am invatat ca trebuie sa-mi urmez instinctul. La anu’ ma intorc cu ghid!“
Cu aceste cuvinte incheie Costin povestea expeditiei. Povestea a ceea ce el o numeste: „Matterhorn, regasirea mea…“.

Nota: Calendarul urmatoarelor expeditii pe care si le-a programat Costin Miu si peripetiile prin care va trece incercand sa cucereasca si alti munti le veti  putea citi pe blogul lui http://costinmiu.com/web/

</p>
Vote it up
210
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza