"Solutii" e cuvantul de ordine de pe agenda lui Carmen a doua zi,  dupa ce vorbeste cu mama lui Dragos, Cornelia Croitoru. Aflase atunci mai multe detalii: pentru ca Dragos sa poata pleca la o clinica din strainatate pentru transplantul de celule stem se intocmise un dosar ca sa beneficieze de finantare de la Ministerul Sanatatii. Dosarul fusese depus in 28 ianuarie 2009, dar se in­tar­zia aprobarea lui, desi pe el fusese precizat "risc mare de exitus". Adica de moarte. Baiatul se afla internat la Spitalul Col­tea, in stare grava. Cam asta era ceea ce a aflat in plus Carmen de la o mama disperata, care nu mai avea timp sa se lupte cu birocratia pentru a obtine banii necesari sa-si salveze baiatul. Trebuia sa stea zi si noapte langa el.

Maria se uita la fiica ei, intinsa pe patul de la terapie intensiva din Spitalul de Urgenta Iasi. N-a mai inchis un ochi de cand a fost anuntata de accidentul de masina al celor trei tineri. Doar Carmen scapase cu viata si asta era singurul lucru care i-a dat putere Mariei. Si-a impus sa nu verse nicio lacrima, ci doar sa lupte pentru fiica ei, care avea politraumatism cu fracturi multiple: de bazin, de picior, mana si clavicula. Trebuiau incepute o serie de operatii si apoi interventii de chirurgie plastica si reparatorie. Dar, la cateva zile de la accident, Carmen incepu o noua lupta cu moartea.

Din cauza complicatiilor date de traumatisme, tanara a facut o pancreati­ta acuta. Medicii au fost nevoiti sa-i intrerupa hrana timp de doua saptamani si apa timp de patru zile. "Sub perfuzii, cu monitorizarea starii pancreasului si analize de doua ori pe zi. Asa eram atunci. Cu amenin­tarea ca puteam muri in cateva ore daca pancreasul meu se autodizolva", isi aminteste Carmen. Si a mai fost un pas spre viata. Si inca unul spre moarte. O septicemie cu febra 40 si un transfer de urgenta la spitalul de boli infectioase. Acolo, medicul a inceput un tratament in orb cu antibiotic, fara a sti daca e cel potrivit pentru a invinge infectia. Dupa doua saptamani, febra a inceput sa scada:
- Carmen, ai tras lozul castigator, antibioticul isi face treaba!, i-a spus medicul, fericit.

Dragos are si el nevoie de un loz casti­gator, gandeste Carmen. Trebuie gasite solutii, dar inainte de asta am nevoie de cateva raspunsuri. Trimi­te un mail la Ministerul Sanatatii, de unde e directionata catre Casa Nationala de Asigurari de Sanatate. Dupa un schimb de mailuri si telefoane, da in fine de urma dosarului lui Dragos Croitoru. Trec doua-trei zile pana se la­mu­reste ca hartiile acelea extrem de importante pentru viata unui tanar zac la Directia de Sanatate Publica Bucuresti (DSP). Isi roaga sotul, pe Marius, care e medic, sa incerce sa afle el mai multe. Marius se duce personal la DSP. I se spune ca dosarul a primit cele trei oferte de pret de la clinici din strainatate si ca va fi trimis la Ministerul Sanatatii. A doua zi, dosarul nu ajunsese. Nici peste alte trei zile. "Ne-am dus la DSP din nou. Raspunsul lor: nu au avut sofer sa duca dosarul la minister", spune Carmen. "In fine, atat de dificila problema a transpor­tului unui dosar pret de cateva strazi e rezolvata." Incep noi mailuri, telefoane si solicitari catre Ministerul Sanatatii. "Comisia de aprobare se in­trunes­te doar o data pe luna", afirma Carmen. Se rezol­va si asta. Dar hartiile pleaca spre Guvern prea tarziu pentru a prinde sedinta ministriilor de a doua zi, unde trebuie data o hotarare de Guvern pentru elibe­rarea fondurilor. Motivul? "O functionara si-a asteptat sefa, pentru ca nu stia sa faca o nota de fundamentare", spune Carmen.

1 aprilie 2009: Dosarul lui Dragos a fost respins de pe ordinea de zi a Guvernului.
- De ce? Ce s-a intamplat? Nu are o nota explicativa atasata?
- Nimeni nu stie.
Cu greu, problema se lamureste. Era nevoie si de aprobarea Ministerului Muncii, deoarece banii se primesc din bugetele a doua ministere.
In acel moment, Carmen si-a dat seama ca nu mai era timp pentru Dragos. Starea lui se agrava. Trebuia sa faca ceva. Altceva.

Acum avea timp pentru ea. Citea. Iar la spitalul din Iasi era un du-te-vino de prieteni. "Dumnezeu, mama si prietenii au fost cei care m-au facut sa privesc viata si tot ce mi se intampla ca pe un miracol", spune Carmen, privind in urma. Dupa un an de interventii la Iasi, a fost nevoie de alte operatii, la sectia de ortopedie a Spitalului Militar din Bucuresti. Aici, Carmen a luat viata de la capat. A gasit un adevarat sprijin in medicul rezident de la sectia unde era internata. Dar nu numai atat. A re­gasit dragostea.
"Era vara, eram in spital, imbracata in pijamale si cu papuci. Marius a venit la mine si m-a intrebat daca vin la o plimbare cu motocicleta. Si m-am dus. Asa, in papuci." Dupa jumatate de an, s-au casatorit. Apoi, s-a nascut Alexia.

Marius a terminat rezidentiatul si a plecat la o supraspecializare, in Franta. "S-a intors cu o diploma in «chirurgia piciorului»", povesteste Carmen. "Voia recunoastere in tara. I s-a raspuns ca nu exista meseria asta in Romania." Atunci a fost momentul cand, pentru prima data, Carmen a facut cunostinta cu partea intunecata a sistemului medical... "M-am dus la Ministerul Sanatatii sa intreb ce se poate face pentru a-i fi recunoscuta diploma lui Marius. Cineva de acolo mi-a spus: «Dar cine e, doamna, sotul dumneavoastra? Face parte cum­va din spuma medicinei romanes­ti?»". Nu i-a pasat insa de replica acida. Luase atitudine, chiar daca nu schimbase nimic. Nu degeaba in li­ceu profesoara de chimie o numise "Carmen revolutionara".