Ziua arestarii

In cursul diminetii de marti, 31 ianuarie 1989, am fost cautat de cateva ori - mi-au spus colegii mei de birou - de catre Dumitru Ratoi, de la Serviciul de Protocol. Acesta mi-a transmis din partea conducerii ministerului aprobarea de a participa, impreuna cu Mioa­ra, la actiunea protocolara organizata la resedinta ambasadorului Statelor Unite  ale Americii la Bucuresti.

Am profitat ca eram singur in birou si am revazut materialul pe care il pregatisem - inaintea intalnirii cu tata din seara zilei de 30 ianuarie 1989 - pentru a-l transmite legaturii mele in timpul vizionarii filmului la resedinta ambasadorului american. Era vorba de o nota referitoare la rezultatele intalnirii din 17-18 ianuarie a unei grupe de experti a reprezentantilor statelor participante la Tratatul de la Varsovia, pe spatele careia am scris de mana o serie de informatii si aprecieri cu privire la situatia interna din tara. Descriind amploarea si rolul nefast al cultului personalitatii, subliniam, printre altele, ca, in ultima perioada, nu numai ca se intensificasera actiunile impotriva dictaturii, dar, lucru esential, aceste actiuni incepusera sa depaseasca forma unor proteste individuale. Am incheiat materialul cu cuvintele: "Timpurile nu sunt usoare, dar nu ne speriem!".

Materialul compromitator

Dupa un moment, lt.-col. Marinescu a intrerupt tacerea si, pe un ton taios, a dat ordin sa fiu perchezitionat. Toate buzunarele mi-au fost intoarse pe dos. Pe o masa alaturata au pus tot ce aveam asupra mea, inclusiv invitatia din partea Ambasadei SUA si materialul pregatit pentru a-l transmite in timpul receptiei. Bineinteles ca aceste din urma obiecte i-au atras imediat atentia lt.-col. Marinescu. Apoi, a intins mana spre material, desfacandu-l.

Dupa ce si-a aruncat privirea asupra primelor doua pagini, am vazut cum i s-a urcat sangele la cap. S-a ridicat brusc si, fara sa mai aiba rabdare sa-l citeasca pana la capat, s-a repezit la usa si l-a predat unei persoane care statea acolo, soptindu-i ceva precipitat la ureche. Cand aceasta a disparut, lt.-col. Marinescu a dat ordin sa fie chemat medicul, care a aparut in cateva secunde.

Era o femeie de statura mijlocie, cu parul roscat si cu fata pistruiata. S-a apropiat de mine si mi-a cerut sa deschid gura. Cu o penseta a inceput febril sa-mi examineze dantura, fortand fiecare carie, fiecare lucrare dentara pe care o aveam. Mi-a strafulgerat atunci un gand, care nu o data m-a amuzat ulterior, si anume ca cei care ma aresta­se­ra se temeau ca nu cumva sa am ascunsa in dantura vreo fiola cu otrava. Par­ca pentru a-mi confir­ma ba­nuiala, ea a fortat penseta intre cei doi dinti din fata spargandu-i, dupa care, va­d­it ne­multumita si cu un zam­bet iro­nic pe buze, s-a intors catre lt.-col. Ma­rinescu, care o urmarea in­cordat, si i-a fa­cut semn ca nu a gasit nimic. In­chi­zand gu­ra, am simtit sangele cald care ma ineca.

Au urmat dezbracarea la pielea goala si cercetarea corpului. Executam in tacere comenzile care mi se dadeau si pe care le auzeam venind parca de undeva din departare.

Deodata, usa s-a deschis brusc si in camera a dat buzna un om mic de statura, imbracat intr-un costum maro, cu o fata congestionata de furie si avand intr-o mana ochelarii, iar in cealalta ma­terialul gasit asupra mea. Mi-am dat imediat seama ca urma sa am de-a face cu o persoana mult mai importanta decat pana atunci.

Fluturandu-mi materialul prin fata ochilor, acesta a inceput sa tipe:
- Nu vrei sa vorbesti?
Dupa care, fara sa mai astepte o eventuala reactie din partea mea, m-a amenintat:
- O sa vorbesti, toti au vorbit, nimeni nu a rezistat aici!

Legenda recrutarii

Trebuie sa recunosc ca nu intotdeauna, pe parcursul interogatoriilor, am reusit sa ma mentin in limitele pe care mi le impuneam. De fapt, sa fiu sincer, mi-a fost si imposibil. Desi am avut unele momente de slabiciune sub presiunea anchetei, nu am cedat niciodata cand a fost vorba de soarta unor oameni! Am refuzat categoric sa implic pe cineva, desi de cateva ori am fost pus in situatii extreme.

Astfel, candva, la sfarsitul lunii martie, am fost scos dupa miezul noptii la ancheta. In camera se afla numai col. Murariu, care m-a avertizat ca, daca a doua zi dimineata nu voi veni cu declaratii care sa contina "elemente noi si importante", vor fi obligati sa ia masuri drastice, printre care arestarea sotiei si trimiterea fiului meu Andrei la un orfelinat.

- Ne-am saturat de povesti. Ai timp de gandire pana maine-dimineata...
Rezistasem pana atunci. Acum insa, lungit in pat, cu gandul la familie si cu lacrimi in ochi, am simtit, pentru prima data de cand am fost arestat, ca incepusera sa ma lase nervii.

Sperand sa-mi usurez situatia, am luat decizia sa declar ca am fost "recrutat". Inca din primele ore ale interogatoriilor, col. Murariu si lt.-col. Marinescu s-au napustit asupra mea cu o serie de intrebari, incercand sa stabileasca natura relatiilor mele cu partea americana, precum si durata acesteia.
- Te intreb din nou, de cand colaborezi cu americanii?
- Din 1984, am raspuns eu scurt, fara niciun alt comentariu. Era un an fictiv la care m-am gandit in timp ce ma asaltau cu intrebarile si cand m-am hotarat sa nu le spun adevarul.

Cand am fost introdus in celula, m-am trantit pe singurul pat aflat langa peretele din fata usii. Nici nu am apucat sa ma intind cu capul spre peretele din stanga cum intri in celula, cand usa s-a deschis brusc si gardianul, stand in pragul acesteia, a strigat cu o voce amenintatoare sa-mi schimb pozitia, cu alte cuvinte, sa ma culc cu capul spre peretele din dreapta si de aici inainte sa respect cu strictete acest lucru. M-am conformat. Abia peste cateva zile am inteles ca, in pozitia respectiva, eram mult mai usor de supravegheat prin vizorul instalat in usa.

In acea dimineata, noul meu anchetator, maiorul Gheorghe Cotoman, a inceput interogatoriul spunand ca s-a consultat cu specialistii, care nu au crezut ca as fi inceput colaborarea cu americanii abia in 1984. Pentru a evita lungi interogatorii, am venit in in­tam­pinarea anchetei si am avansat o alta data fictiva, primavara anului 1977. Nici aceasta data nu a fost acceptata.
Timpul trecea, iar presiunile, insotite de amenintari, se intensificau cu fiecare zi. Ca urmare, m-am decis: pe de o parte, pentru a da mai multa credibilitate legendei, sa invoc unele relatii pe care le-am avut in acea perioada pe linia ambasadei, si, pe de alta parte, sa introduc un personaj fictiv pe care l-am botezat Tom Harvey, care chipurile ar fi jucat un rol decisiv in procesul "recrutarii" mele.

A doua zi dimineata, cand gardianul a deschis vizeta somandu-ma sa ma imbrac pentru a fi scos la ancheta, luasem deja decizia sa le spun anchetatorilor ca, de fapt, inceputul cooperarii mele cu americanii dateaza din toamna lui 1975. Cand am terminat de vorbit, col. Murariu a oprit magnetofonul. Apoi, el si lt.-col. Marinescu mi-au pus cateva intrebari, dupa care am fost dus inapoi in celula. Trantindu-ma, extenuat, pe pat, m-am intrebat in ce masura noua mea versiune fusese de natura sa-i convinga.

Primul semnal incurajator l-am avut a doua zi, cand anchetatorul Cotoman nu a mai invocat "specialistii in materie" ai Securitatii, pentru a respinge cele spuse de mine.
- Scrie cum s-a intamplat!
Castigasem prima si poate cea mai importanta batalie.