Imi alung din minte "rascoala" din pauze si deschid usa clasei de la etajul trei, intru cu entuziasm inauntru si ma asez in banca a treia de la perete. Acela era locul meu. Colegii de banca i-am mai schimbat, dar nu i-am uitat pe Coralia si pe Alexandru. Nu le-am uitat nici pe fetele din banca a doua, randul de la mijloc, pe Melania si pe Denisa (cele mai bune la invatatura), nici pe Ovidiu, cu miscarile lui de karate, nici pe celalalt Alexandru, frumosul clasei, sau Petre, care a repetat un an, dar care nu era deloc un prost, ci doar mai putin disciplinat (azi, unul ca el ar fi probabil dat drept exemplu). Da, incaperea asta, cu bancile scrijelite si scrise de generatii intregi, imi amin­teste de vechea mea clasa. Eram pe atunci peste 2.000 de copii, intr-o scoala a carei capacitate era de numai 600. Era mai greu de organizat decat o fabrica. Se invata in trei schimburi, cu aproximativ 41-42 de elevi in clasa.

"Da, erati multi copii, dar erati si foarte buni. De asta imi aduc aminte cu mare placere, de seriozitatea elevilor de atunci. Si nu numai a copiiilor, ci si a profesorilor si invatatorilor. Exis­ta o adevarata competitie intre ei care sa aiba mai multi olimpici sau mai multi elevi care sa intre la cele mai bu­ne licee", mi-a marturisit Maria Buiu, cea care a fost directorul scolii in perioada 1980-1990.

Profesoara de fizica, o femeie plina de prestanta, ea organiza totul cu o precizie matematica. Cand venea in inspectie in timpul orelor, tremuram toti, dar nu de teama, ci de emotie, in nerabdarea noastra de a-i demonstra ca suntem cei mai buni.
Ea a fost cea care a organizat centenarul Scolii 156, in 1984, atunci cand toti profesorii mai vechi au primit insigne si diplome. Mama mea, care era inva­tatoare, si-a adus si ea contributia la aceasta festivitate cu doua torturi facute de mana ei, specialitatea casei.

Da, scoala la care am invatat a implinit atunci 100 de ani, iar anul acesta face 125. O varsta venerabila. "Prima cladire a scolii, care acum a fost preluata de Asociatia Veteranilor de Razboi, a fost ridicata in 1884 in comuna Militari. Era o cladire cu doua incaperi: intr-una locuia directorul si in cealalta le preda elevilor", povesteste doamna Buiu, care e dezamagita ca acea constructie veche a fost instrainata si nu a fost transformata in muzeu.

Acum 25 de ani, acolo mergeau baietii la orele de lucru manu­al, unde faceau traforaj. Noi, fetele, invatam sa gatim sau sa coasem intr-o alta sala.

Si actualul director este suparat ca vechea cladire a scolii nu le mai apartine. "Era un spatiu util. L-am fi putut folosi pentru un after-school." De altfel, idealul lui este sa ajunga sa aiba elevi pe o singura tura (acum mai sunt doua), sa mai construiasca o cladire in plus si o sala de sport separata de sala de festivitati.

Coboram din nou la parter si vad o usa pe care scrie "Cabinet stomatologic". Ma trece un frison! Imi aduc aminte ca tortura pe care am trait-o in acea incapere m-a facut sa nu mai calc pragul niciunui medic stomatolog timp de 15 ani. O durere innebu­nitoare de masea a determinat-o pe mama sa ma aduca de urgenta aici. Dentista, o femeie cu parul lung, prins intr-un coc, s-a apropiat de mine si mi-a spus sa deschid gura. Ca sa-mi fac curaj, ma gandeam la vitejia soldatilor de pe front (cred ca citisem ceva in cartea de istorie).

Durerea care a urmat nu o pot descrie, pentru ca am uitat-o. Dar n-am uitat lacrimile care imi siroiau pe obraji. Doamna doctor imi scosese nervul de la maseaua dureroasa fara niciun fel de anestezie.

Directorul nu pare nici el incantat de existenta acestui cabinet stomatologic in scoala, dar nu-mi da prea multe amanunte.
Ma indrept spre o fereastra si ma uit in curtea scolii. Arata jalnic, dar tresar cand privirea mea regaseste batranul nuc care a adapostit cu umbra lui generatii intregi de copii, veniti la orele de educatie fizica sau la grandioasele festivitati de inceput si sfarsit de an.

Aflu insa ca nucul va fi doborat pentru a face loc unei sali de sport moderne. Ma intristez. Ajungem din nou la parter, la cabinetul directorului. Vad un pusti cu parul lung si cercel in ureche, imbracat sport. Venise im­preuna cu mama lui. S-au mutat de curand in zona si baiatul vroia sa se inscrie la Scoala 156, in clasa a V-a. Directorul discuta cu mama, dupa care se uita cu un ochi critic la pusti:

- Cand vii la scoala, sa dispara si pletele, si cercelul!
Copilul tace, dar mama da asigurari ca asa se va intampla si ca deja au comandat uniforma.
Ma indrept si eu spre iesire, multu­mind pentru turul prin acest "muzeu" al amintirilor mele de scolarita, amin­tiri care continua sa ma asalteze. Aud vocea blanda a fostei mele diriginte, doamna Vintila, care ne preda limba rusa, dar si zgomotul sticlelor si borcanelor pe care eram obligati sa le aducem din cand in cand pentru centrele de colectare.

Pasii ma poarta pe acelasi drum pe care am venit, de unde imi iau "la revedere" de la fetita cu codite si baiatul blond cu ochi albastri. Ma gandesc ca, desi am luat nota patru la olimpiada de romana, uite ca am ajuns sa-mi castig painea din scris. Stia doamna Alecu ceva!

Nota: Scoala 156, din cartierul bucurestean Militari, are chiar si un site (www.scoala156.ro), care urmeaza sa fie adus la zi cu tot felul de date despre profesori si despre elevi. De aici am aflat ca de fapt numele complet al scolii pe care am urmat-o este "Scoala 156 Sfantul Mare Mucenic Gheorghe".