In cateva momente, vietile tuturor celor care ne aflam in acel vagon de metrou aveau sa se schimbe pentru totdeauna. Dar inca nu stiam asta. Nu aveam nicio banuiala despre ceea ce tocmai se petrecuse. In clipa aceea ma inghesuiam intr-un vagon arhiplin, bombanind in sinea mea ca din pricina staturii mele mici, de nici un metru saizeci, eram din nou strivita ca intr-o cutie de sardele intre niste necunoscuti inalti a caror rasuflare o simteam pe frunte. Apoi, subit, totul s-a schimbat. Intreaga lume s-a schimbat.

A fost un moment dramatic, de parca te-ai fi aflat pe o plaja insorita, la un pahar, taifasuind cu prietenii, si brusc te-ai fi pomenit aruncat in fundul iadului. Intr-o clipa am cazut, prabusindu-ma intr-un abis, iar intunericul m-a inghitit. Ce se intamplase? Unde disparuse trenul? Unde ne aflam?

Am incercat sa ma ridic, dar nu am reusit. Mi-am ridicat bratele, ametita, de-abia reusind sa respir.

- Ajutor… Ajutati-ma! Nu stiu daca rosteam cuvintele in soapta, strigam sau doar schitam conturul cuvintelor. Nu stiam daca puteam fi auzita printre celelalte tipete de ajutor. Repetam doar cuvintele la nesfarsit. 

- O, Doamne! Ajutati-ma, mor!, se plangea intruna langa mine o femeie pe care nu o vedeam.

O alta voce spunea ca aveau sa vina in curand sa ne ajute. Rasunau si alte strigate de ajutor, urmate de asigurari si cuvinte de incurajare. Apoi, una cate una, vocile s-au stins. Liniste.

Aerul era plin de un fum gros, intepator. M-am uitat spre partea de jos a trupului meu. Vai, Doamne-Dumnezeule, ce se intamplase cu mine?

O lumina batea direct prin vagonul de metrou peste mine si imi puteam vedea clar picioarele. Aratau ca intr-o plansa anatomica. Se vedea tot ce se afla in interior: muschi, tendoane si oase, la capatul carora atarnau labele picioarelor de parca ar fi fost retezate de la glezne si se tineau intr-un fir. Nu putea fi adevarat! Nu era posibil sa se intample asa ceva! Mi-am pierdut picioarele! Doamne Dumnezeule, nu mai am picioare!, m-am gandit. 

Ceva ma facea insa sa imi tin cumpatul. O voce interioara prindea contur in timp ce incepeam sa realizez situatia in care ma aflam. Stiam ca, pentru a supravietui, trebuia sa raman calma. Daca as fi tipat sau plans, inima ar fi trebuit sa pompeze si mai mult sange. Cu cat ar fi pompat mai mult sange, cu atat mai mult as fi pierdut - imi siroia din rani, scurgandu-se prin ceea ce fusesera picioarele mele. Daca ma lasam prada emotiilor, aveam sa mor. Eram slabita si simteam nevoia sa inchid  ochii, dar nu trebuia sa o fac.

Inca mai aveam esarfa la gat si ceva haine. Erau zdrente. Trebuia sa opresc sangerarea. Mi-am ridicat un brat. Ma durea. Am reusit sa imi scot esarfa de la gat. Disperata, am rupt-o cu dintii, incercand sa nu lesin.

Singurele mele ganduri in timp ce imi improvizam un garou erau sa rezist, sa nu imi pierd cunostinta.

Am deschis ochii si m-am intins ca sa imi leg piciorul stang mai intai, sus, la nivelul coapsei. Apoi m-am aplecat spre piciorul drept, incercand sa il ridic putin. In timp ce imi apucam coapsa, mana mi-a alunecat inauntrul piciorului. Partea interioara a coapsei disparuse. Nu mai exista.

Pe cand incercam sa nu ma las cuprinsa de toropeala, auzeam doua voci  puternice rasunandu-mi in cap. Una ma indemna sa rezist, sa-mi amintesc de cei care ma iubeau si aveau nevoie de mine; cealalta ma indemna sa renunt, sa ma las in voia unui somn linistit, definitiv. Vocea care ma chema la somn spunea exact ce voiam sa aud si ma subjuga. Amandoua isi pledau cauza, cerandu-mi sa aleg: Vino cu mine, dormi, dormi, dormi. Sau: Nu! Vino cu mine! Ramai treaza! Vor sosi ajutoare. Ramai treaza! Trebuia sa aleg intre viata si moarte. Trebuia. Nu mai era ragaz. Viata sau moartea? VIATA sau MOARTEA?

Era o lumina oare? Venise cineva. Erau salvatorii. Am ridicat mana ca sa le fac semn si am spus:

- Ma numesc Gill, ma numesc Gill!

Si apoi am auzit doua dintre cele mai minunate cuvinte pe care le-am auzit vreodata: "Prioritate Maxima". Cineva imi fixa o eticheta pe haine. Eram "Prioritate Maxima". Asta trebuia sa fie un lucru bun, foarte bun, foarte...

Imi pierdeam puterile, dar un barbat ma tinea de mana. Nu mi-a dat drumul. Eram atat de rece! Ii simteam caldura. Imi spunea sa rezist. Stia cum ma cheama si ma tinea de mana, strans. Mana aceea ma tinea in viata.

- Hei! Hei! Sunteti la Spitalul St. Thomas! Ati avut un accident grav. Trebuie sa aflam cine sunteti. Era vocea unei femei. O auzeam de departe, ca pe vocile din metrou. Parca auzeam lumea din jur prin peretii unui acvariu. Trebuie sa fi ramas cu ochii deschisi multa vreme, pentru ca am zarit lumini aprinse si oameni forfotind in jurul meu. Stiam ca eram in siguranta, dar nu stiam unde ma aflam sau cum ajunsesem acolo.

- Puteti clipi, va rog? Clipiti o data pentru "Da", daca ma intelegeti, bine?

Am clipit, inchizand ochii cat de strans am putut, apoi redeschizandu-i.

- Am sa spun alfabetul, bine? Cand am sa rostesc prima litera a numelui dumneavoastra, va rog sa clipiti o data. O sa fie bine. O sa aflam cine sunteti.

Pana in acea zi fusesem Gill Hicks, o australianca stabilita de vreo 15 ani la Londra, unde si lucram. Lucrasem zece ani la o editura si acum aveam propria afacere, conducand un proiect ambitios pentru Design Council, institutia britanica ce stabileste strategia in domeniul design-ului in Marea Britanie. Eram membra a Societatii Regale de Arte si participam la numeroase comisii artistice. Aceste activitati colaterale insemnau enorm pentru mine, dar, cu cat lucram mai mult, cu atat imi era mai greu sa raman aceeasi fata zglobie din Adelaide. Cu toate ca aveam o relatie, ceea ce ma definea si ma motiva in primul rand era munca mea.

Fusesem obosita in acea dimineata, pentru ca dormisem in reprize. Ma certasem rau cu prietenul meu, Joe, ceea ce ma pusese pe ganduri in legatura cu planurile noastre de casatorie.

Dar acum totul se schimbase. La mai putin de 13 ore dupa ce trantisem usa dupa mine plecand la serviciu, Joe si cu mine eram reuniti la sectia de terapie intensiva a spitalului. In timp, fluctuam intre constienta si inconstienta, o echipa de medici i-a explicat lui Joe ca viata mea atarna de un fir de par.  Mai tarziu, Joe mi-a povestit cat de speriat a fost. Adeseori se gandise cum ar fi sa-si piarda o mana sau un picior, iar acum, ingrozit, trebuia sa dea piept cu propriile temeri.  

Aveam o fata fara expresie. Vanatai mari, intunecate, imi acopereau pielea pana de curand fara cusur. Nu mai aveam gene, nici sprancene - imi fusesera parlite de explozie -, iar parul imi era murdar, aspru si naclait de sange. Aratam de parca as fi fost electrocutata. Mi se injectasera atatea substante, incat fata si corpul mi se umflasera si paream mult mai corpolenta decat in realitate. Joe si-a plimbat ochii peste trupul meu, incercand sa-mi gaseasca mana printre tuburi si pansamente. Apoi, a vazut.

Cearsaful care ma acoperea se termina brusc, cazand drept pe pat, lasand sa se ghiceasca realitatea incontestabila a starii in care ma aflam. Era tot ce mai ramasese din corpul meu. Tot trupul lui Joe se cutremura de disperare.

- Dumnezeule, te rog! Joe se ruga sa avem putere.

Londra nu mai avusese parte de un astfel de atac, nici chiar in cei 30 de ani de amenintari teroriste din partea IRA. Cu toate acestea, atentatul era o noua forma de teroare - atacatori sinucigasi care vizau uciderea in masa a civililor aveau ca tinta sistemul de transport public lononez, supraaglomerat si extrem de vulnerabil, si tronsoanele de mare adancime. Aceasta era esenta terorii: nu exista niciun mesaj de alerta in prealabil. Nimeni nu ar fi putut preveni atentatul. Intreaga populatie a Londrei era considerata "inamica". Nicio discriminare, nicio mila, nici urma de compasiune.

Afara, ambulantele goneau spre diferite spitale, orasul era un haos organizat: pe anumite strazi se interzisese accesul, muncitorii din echipele de salvare coborasera in tuneluri si politia impanzea strazile cautand probe.

In Australia, fratele meu, Graham, si familia lui urmareau stirile la televizor ca alti oameni de pe glob: cate un buletin de stiri la fiecare 15 minute. Desigur, se simteau mai implicati pentru ca eu locuiam la Londra, dar nu erau alarmati. De ce ar fi fost? Ce sanse erau ca eu sa fi fost afectata? Niciodata nu se intampla sa cada victima o persoana cunoscuta sau o ruda!

Sotia lui Graham, Jo, mi-a lasat mesaje pe mobil si la serviciu. Nu era ingrijorata. Se gandea ca aveam sa sun inapoi ca sa-i asigur ca eram bine. Daca nu, avea sa ma caute in dimineata urmatoare. S-au culcat. Peste cateva ore, a sunat telefonul. Avusesera parte doar de cateva ceasuri pretioase de odihna inainte sa afle ca viata lor se schimbase pentru totdeauna.

Marcat de experienta atentatelor cu bomba din Bali, in care atat de multi cetateni australieni isi pierdusera vietile sau fusesera grav raniti, guvernul australian a oferit imediat sprijin total autoritatilor britanice: eu eram una de-a lor si oficialii australieni au reactionat ca niste parinti. Nu mai era timp pentru demersuri birocratice. Calatoria fratelui meu si sosirea la Londra au fost organizate in numai cateva ore.

Cu Joe si Graham la capatai, am rezistat, dar era o perioada critica. La cinci zile dupa atentat, ma aflam in continuare la sectia de terapie intensiva, locul de nastere a ceea ce aveam sa numesc dupa aceea "Viata nr. 2". Inca nu aveam idee despre ce se petrecuse. Joe se temea ca imi era afectat creierul, deoarece nu mai aveam memoria lucrurilor recente.

Joe cauta mereu noi modalitati prin care sa comunice cu mine, in afara de stransul singurei maini care imi ramasese libera si de clipit. Pe cand se gandea cum sa ma ajute sa-mi pun gandurile pe hartie, am facut un gest, aratand spre locul unde ar fi trebuit sa-mi fie picioarele, si am schitat o ridicare din umeri. Joe a inteles ca il intrebam ce se petrecuse. Stiam ca mi-am pierdut picioarele si stiam ca eram pe moarte, dar nu stiam cum se intamplase.

- Draga-draga mea Gill, ai fost prinsa intr-un atac terorist. Un atentat terorist cu bomba, iubito. Asta s-a intamplat.

Eram cu totul socata. O bomba? Eu? Simteam ca ma inec. De-abia mai puteam respira. Inima si mintea mea incercau sa inteleaga si sa rememoreze intamplarile, dar tot ce puteam face, ca un automat, era sa plang. Lacrimile mi se prelingeau pe la colturile ochilor. Joe m-a strans de mana.

- Linisteste-te! Esti in siguranta acum. Esti in viata. Sunt aici si te iubesc foarte mult. Sunt atat de fericit sa te am din nou langa mine!

Dar eu eram coplesita. Vroiam sa tip, sa-mi smulg perfuziile si sa fug. Si, in acelasi timp, vroiam sa diger vestile, sa am timp sa deplang cele intamplate si sa reflectez. Gatul imi era uscat. Aveam o tuse aspra si inca mai expectoram resturi din ce inghitisem si inhalasem in tunelul de la metrou. Imi doream cu disperare sa scap de tubul care imi fusese fixat in gat. Ma simteam cumplit fiind atat de restrictionata. As fi putut bea oceane de ceai.

- Asa… E mai bine? Asistenta imi picura apa in gura dintr-un tampon de vata urias. Picaturile imi alunecau pe gat, pe langa tuburi. Acele mici picaturi de apa imi dadeau cea mai mare bucurie. "Mai vreau, mai vreau", spuneau ochii mei si Joe radea, invatand cum sa imi picure apa in gura. Imi inchideam ochii si ma gandeam la vremea cand am sa pot bea o intreaga ceasca cu apa. Parea un lucru nerealizabil, dar asta era ceea ce ma facea sa rezist. Imi stabilisem acest tel personal, sa ajung sa pot bea din nou o ceasca cu apa.

Pur si simplu nu stiam cum o sa arate viitorul. La ce te poti astepta cand zaci in pat, incapabila sa te ridici sau sa te asezi la loc fara un ajutor, incapabila sa te intorci de pe o parte pe alta sau sa te speli singura? Nu voiam sa mi se planga de mila. Dar, pe de alta parte, ma straduiam sa ma obisnuiesc cu ideea ca eram "handicapata". Nu puteam explica nimanui cat sufeream pentru ca nu puteam sa fac nimic. Ma agatam de cuvintele terapeutului meu, dr. Luff, care m-a luat de mana intr-o dimineata, m-a privit drept in ochi si mi-a spus:

- Ai sa iesi de aici, Gill! Iti garantez eu!

Auzind aceasta veste extraordinara, lui Joe i-a venit o idee: poate ca nu va trebui sa amanam data casatoriei, care era programata peste numai cinci luni. Cat despre mine, oscilam intre momente de incantare deplina si groaza totala. Intr-o dimineata, asistentele m-au gasit invartindu-ma in cerc, tipand ca un copil la balci, cand am fost asezata intr-un scaun cu rotile pentru prima data. Alteori, ma trezeam noaptea panicata din cauza mirosului - acea combinatie intepatoare de chimicale, praf, miros de piele si par ars - care ma urmarea din ziua atentatului.

Ceea ce nu putusem anticipa era legatura stransa care avea sa se cladeasca intre Joe si mine in acele zile grele. Traiseram impreuna sapte ani, dar acum totul se schimbase. Ma bazam pe Joe. Aveam nevoie de el. Iar el s-a ridicat la inaltimea asteptarilor. Voia sa fie alaturi de mine in permanenta si sa nu ma lase sa infrunt singura greutatile. Ne-am creat propria noastra lume, un refugiu in care ne retrageam ori de cate ori lumea din jur devenea prea mult pentru noi. Niciodata nu am pus la indoiala devotamentul iubirii lui.

Dupa ce am inceput recuperarea, s-a ivit intrebarea: cum sa ma refer la picioarele mele? Mai erau inca picioare? Dar nu a trebuit sa meditez prea mult la acest subiect, caci raspunsul mi-a venit imediat, de parca ar fi fost un lucru la care reflectasem indelung mai inainte:

- Sa le zicem "Stumpingtons" (eng. stump - "ciot"). Cred ca sunt gemeni. Baieti, in mod sigur, dar nu identici. E greu sa ii diferentiezi, dar pentru un ochi format, ca al profesorului Burnand, chirurgul meu, sau al meu, ei bine… noi putem face distinctia.

Aceasta a dat tonul pentru restul recuperarii mele. Din acel moment, fizioterapeutii mei, Matt si Nichola, mi-au spus "Gillington" si majoritatea numelor erau traduse in noua noastra limba. Se prea poate sa fi fost o atitudine cam infantila, dar pentru noi avea efect. Era o perioada dificila, asa ca jocurile noastre mai inveseleau sedintele de terapie.

In lunile urmatoare am dat interviuri pentru presa si am cunoscut persoane care acum fac parte din viata mea. Multe numere din telefonul meu mobil sunt cele ale personalului medical si ale altor supravietuitori. Fiecare are propria poveste si propria perspectiva, dar inca nu am intalnit un supravietuitor care sa nutreasca ura fata de autorii atentatului. Ceea ce parem a avea in comun este o profunda dorinta de a demonstra ca viata conteaza.

Prim-ministrul John Howard si sotia sa Janette au venit sa ma viziteze la Spitalul St. Thomas si au stat cu mine peste o jumatate de ora. Ceva mai tarziu, luni, am stat cu incapatanare doua ore intregi in proteze la o receptie privata gazduita de regina, cu toate ca insasi Maiestatea Sa mi-a sugerat sa ma asez si sa ma odihnesc. Am fost invitata si de printul Charles la Highgrove si am aparut la numeroase emisiuni de televiziune. Chiar daca toate aceste momente au fost minunate, niciunul nu a fost atat de emotionant ca intalnirea cu ofiterul Aaron Debnam din cadrul Politiei de Transport Britanice, cel care m-a ajutat sa raman in viata in tunel in ziua atentatului.

Joe si cu mine ne-am casatorit, asa cum planuiseram de mult, pe data de 10 decembrie 2005.

Visul meu a fost sa reusesc sa fac fata zilei fara vreo poticneala, si asa a fost. Domnisoarele mele de onoare Maddy si Lily, nepoata si fiica mea vitrega, m-au ajutat sa-mi pregatesc picioarele cu o zi inainte - aveam o pereche speciala de ciorapi aurii ca sa acopar protezele si o pereche de adidasi editie limitata, cu accesorii din crom, ca sa completeze ansamblul. Nu am crezut niciodata ca ma voi marita in adidasi, dar era incaltamintea cea mai potrivita. Progresele si victoriile au continuat sa ma insufleteasca. Ma minunez permenent de realizarile trupului meu, de felul cum aceasta masinarie a reusit sa se vindece si sa se adapteze ca sa poata functiona fara picioare. Traiesc. Manevre care pot parea gesturi obisnuite unora sunt o realizare extraordinara pentru mine. Este extraordinar si uneori extrem de impresionant sa reusesc sa duc o ceasca cu o bautura fierbinte sus pe scari pentru prima oara, sau sa ies afara din casa si sa traversez strada.

Sunt incurajata de terapeutii mei, care au talentul de a ma face sa cred ca pot realiza aproape orice. Si, desi uneori noaptea nu pot sa dorm din cauza unei mancarimi imaginare in talpa piciorului, imi spun ca asa probabil simteam cand aveam picioare, si asta este o amintire de care ar trebui sa ma bucur.

Cu aceasta noua viziune asupra lucrurilor, a-mi continua munca la Consiliul pentru Design nu mi se mai parea un lucru la fel de important ca inainte. Am revenit la birou, doritoare sa termin treburile pe care le lasasem neincheiate, si am aruncat un intreg dosar marcat "URGENT" la cos. Nimic nu se intamplase cu dosarul respectiv vreme de opt luni, si totusi lumea mergea inainte. Acum nu mai avea nicio insemnatate.

Din acea zi m-am intrebat de nenumarate ori daca ajunge doar sa fii in viata sau daca viata inseamna ceea ce facem noi de fapt. Nu voi uita niciodata cat de pretioasa este fiecare zi in parte.