Numele ei e Aurelia Grigore. Are 55 de ani, din care mai bine de jumatate i-a petrecut in avion. Niciun accident n-a avut insa puterea de a-i ucide visul: acela de a zbura mereu6 august 1980, ora 3.00 dimineata.

Avionul, un Tupolev 154, una dintre cele mai mari aeronave ale TAROM,  se pregateste sa aterizeze la Nouadhibou, in Mauritania, dupa aproape opt ore de zbor. La bord se afla 152 de pasageri, toti marinari romani de pe vasele Jiul si Milcovul, doua dintre pescadoarele romanesti trimise in Atlanticul de Sud dupa peste de guvernul comunist de la Bucuresti.

E linistea aceea aproape patrunzatoare, cand avionul isi paraseste altitudinea de croaziera si coboara, iar motoarele lui intra intr-o turatie de relanti, adormitoare. Marinarii sunt relaxati. Unii se afla de mult in lumea viselor, altii privesc pe hublourile aeronavei la luminile nenumaratelor vase de pescuit aflate in apropierea coastelor Africii. "Stimati pasageri, peste aproximativ 10 minute vom ate-riza pe aeroportul de la Nouadhibou", se aude la instalatia audio. E glasul Aureliei Grigore, o tanara de 27 de ani, una dintre cele trei insotitoare de bord de pe Tupolevul romanesc, pe care prietenii si colegii o striga Laura. Dupa efectuarea anuntului, stewardesa se asaza pe scaunul din mijlocul avionului, ce-i este destinat, aruncandu-si privirea, la randu-i, pe hublourile din dreptul ei, dincolo de care se zaresc luminite. "Doamne, ce frumos se vad vasele noastre. Parca ar fi pomisori de Craciun!", isi spuse Aurelia, inainte de a simti o mica trepidatie. Una normala. Pilotii deschisesera trenul de aterizare. Calma, stewardesa nu isi dezlipi privirea de pe geam. Facuse asta de sute de ori pana atunci. Urma o scurta izbitura. "Am atins pamantul", continua ea, in gand. "Rulam pe pista, uite dunele de nisip", isi spuse, imaginan-du-si pista, asa cum mai vazuse de cateva ori in tarile din Africa. Dintr-o data, se aude insa un scrasnet infi-orator, iar toate luminile se sting brusc.

Aurelia privi in sus: deasupra ei, stele! "Dumnezeule, unde sunt?..." N-apuca sa-si termine intrebarea. In urmatoarea fractiune de secunda, simti pe fata niste stropi de apa sarata. Se afla in mijlocul oceanului… 

Pentru Aurelia Grigore, totul a inceput cu 10 ani in urma, in iarna lui 1970. Pe o ninsoare teribila, tanara liceeana a plecat, impreuna cu tatal si mama ei, spre Aeroportul Otopeni, de langa Bucuresti, pentru a-si lua ramas bun de la o familie de prieteni. Din cauza ninsorii abundente insa, toate aeronavele de pe aeroport au fost retinute la sol o zi intreaga. Pasagerii si insotitorii lor s-au vazut astfel blocati in aeroport.

Plictisita, Aurelia se porni sa faca mici "rotocoale" in condensul de pe interiorul geamului, pentru a privi afara. Adolescenta de atunci descoperi dintr-odata fascinata avioanele ce lancezeau pe pista, dar si oamenii ce trebaluiau in jurul lor. Zari apoi un echipaj de bord, pilotii cu uniformele lor scrobite, urmati de niste tinere superbe, imbracate, la randu-le, in niste tinute impecabile. Da, stewardesele!

Si mintea ii fugi ca un trasnet la o amintire din copilarie, ce o marcase profund pe cand era de-o schioapa. Pe strada din cartierul natal, locuia o femeie, de care Aurelia, fetita de patru ani de atunci, ajunsese sa fie pur si simplu indragostita. Ori de cate ori o intalnea, se uita la ea ca si cum ar fi fost venita dintr-o alta lume, mereu e-leganta, cochet imbracata, cu o anumita prestanta. De multe ori, se trezea dis-de-dimineata pentru a o privi pe geam cum pleaca de acasa. Drept raspuns la intrebarile curioase de copil, parintii ii explicasera doar ca vecina eleganta lucreaza in avioane.

Conexiunea care avea sa-i schimbe viitorul s-a intamplat exact in iarna aceea cu zapada multa din 1970, cand Aurelia nu se mai satura din a trage cu ochiul la avioane. "Da, o sa ma fac stewardesa!", isi spuse hotarat adolescenta de 17 ani.

Gandul n-avea s-o mai paraseasca. In vara anului urmator, pe 20 iunie 1971, la cinci zile de la absolvirea liceului, s-a angajat ca dactilografa la Romtrans, o companie de stat cu sediul pe platforma aeroportului Otopeni, care se ocupa de procesarea marfurilor ve-nite pe calea aerului. "N-avea nicio treaba cu ce-mi doream sa fac. Dar era singura slujba pe care o gasisem aproape de avioanele mele", martu-riseste Aurelia.

Sansa ei a venit abia in 1974, cand a auzit ca Tarom organizeaza un mare concurs pentru selectarea unor insotitoare de bord. "Eram nebuna de fericire. Seful meu n-a vrut ma lase, dar m-am luptat sa plec si, in cele din urma, mi-am dat demisia!", povesteste ea. A dat examen si a reusit sa intre, in sfarsit, la compania care avea sa-i indeplineasca visul.

Primul zbor l-a facut, trei luni mai tarziu, la Arad, pe un mic avion rusesc, tip AN-24. Emotiile ii aprinsesera complet sufletul tinerei de 22 de ani, care, inainte de a pleca la drum, privise indelung in oglinda cum fetita de-o schioapa ajunsese acum precum femeia cocheta din cartierul copilariei.  "N-o sa pot uita niciodata primul zbor!", spune ea. La final, proaspata stewardesa a lesinat. Emotiile o dobo-rasera! Nu de teama de zbor, nu de frica de prabusire sau accident. Su-ferise cam de acelasi trac pe care il are o scolarita aflata in fata primei serbari din viata ei. Visul ei devenise realitate!

In seara de 5 august 1980, Aurelia Grigore s-a imbarcat la Bucuresti pe Tupolevul 154 care urma sa zboare pana in Mauritania, cu doua escale la Berlin si Casablanca. Din Europa, culoarul aerian urma indeaproape linia coastei Africii, pana in portul Noua-dibhou. Aeronava trebuia sa duca un schimb de marinari pe navele roma-nesti aflate la pescuit in Atlantic.

Aurelia avea deja o experienta de peste cinci ani si nici prin gand nu-i trecea ce urma sa i se intample in urmatoarele ore. "Nici orele de curs, nici miile de ore de zbor nu te pot pregati destul pentru un astfel de eveniment", marturiseste femeia. Nici azi nu se stie precis ce s-a intamplat atunci, in lipsa informatiilor oficiale, insa cert e ca pilotii n-au mai reusit sa ajunga pe uscat, fiind nevoiti sa ameri-zeze pe suprafata Atlanticului, la mai bine de un kilometru de tarm. Dunele pe care le vazuse la aterizare erau, de fapt, valurile oceanului. Imediat dupa scrasnetul infiorator ce cuprinsese avionul, stewardesa s-a trezit stropita de apa. Avionul se oprise pe unul dintre bancurile de nisip existente in largul coastelor mauritane, dupa care se rupsese in doua.
- Suntem in apa!, striga Aurelia
- Ma duc in fata sa intreb pilotii ce s-a intamplat, raspunse speriata colega ei, Mia Georgescu.

Tupolevul 154 era structurat, pe langa cockpitul de pilotaj, din doua cabine pentru pasageri: prima, cea din fata, are 60 de locuri, iar cea de-a doua, din spate, inca o suta. Aurelia si cu Mia se aflau in partea din spate, la momentul accidentului. De pe locul in care statea, Mia nu vedea insa culoarul avionului si faptul ca acesta se rupsese exact intre cele doua cabine.

- Nu te duci la niciun pilot, ca nu mai e nimeni, zise Aurelia. Numai noi doua suntem si pasagerii din spate. Sunteti bine acolo in spate?, striga ea, in bezna nebuna care cuprinsese avionul.
- Da, suntem aici, se auzira, in cor, mai multi marinari, din vocile lor simtindu-se insa groaza. Ce facem acum?
- Scoateti vestele de sub scaune si puneti-le pe voi, ca suntem in apa.
Dupa ce se asigura ca marinariisi-au pus vestele pe ei, Aurelia ceru o lanterna, deschise usa de urgenta de la mijloc si sari pe aripa, pentru a scoa-te barcile de salvare. Acestea se aflau intr-un compartiment accesibil din exterior, spre partea inferioara a aripii.

Odata iesita din avion, femeia a rea-lizat dintr-odata gravitatea situatiei. Tupolevul atarna practic de un damb de nisip, in rest apele oceanului bateau involburate. "Am aflat ulterior ca, sub noi, apa avea 100 de metri adancime si ca putin a lipsit ca avionul sa nu alunece de pe acest damb. Ne-am fi inecat cu totii, cel mai probabil", spune Aurelia.

Stewardesa, iesita in ciorapi pe aripa, aluneca teribil in incercarea a a des-chide compartimentul de barci. In acel moment, din bezna oceanului, aparu ca printr-o minune copilotul, Lucian Sava.
- N-avem nicio barca de salvare la bord, ii spuse barbatul.

Desi avea prevazut un locas special pentru ele, avionul nu dispunea de barci de salvare. Aparatul era destinat zborurilor "de uscat", iar o astfel de incarcatura ar fi afectat, in mod normal, greutatea totala a acestuia.
- Nu mai e timp sa asteptam, continua pilotul. Trebuie sa va indepartati cat mai repede de avion.
Era in pericol iminent sa explodeze din cauza unui motor care functiona mai departe. Acesta facea un zgomot infernal, iar echipajul se temea ca, daca sar scantei, kerosenul scurs in apa marii, in urma accidentului, se va aprinde imediat.
- Toata lumea in apa, striga Aurelia, impreuna cu colegii ei. Aruncati-va imediat in apa!

Dupa ce se asigura ca toti pasagerii au parasit epava, Aurelia plonja si ea in apele reci ale oceanului si porni, impre-una cu ceilalti, in directia tarmului. La ora 3.00 noaptea, exact dupa accident, incepea insa refluxul. "Inotam in van. Apele ne duceau si mai mult in larg. Atunci m-am gandit la fetita mea de acasa, care avea doar trei ani. Ba mai mult, ceea ce putini stiau atunci, eram insarcinata cu baiatul meu", isi amin-teste ea. A realizat ca sunt trei moda-litati prin care puteau muri. Cu avionul, cand va exploda, mancati de rechini, caci zona aceea era plina de rechini sau epuizati de inot, in mijlocul ocea-nului. Au ales sa se intoarca la avion. Dupa eforturi supraomenesti in apele involburate, se trezi prinsa si ridicata inapoi pe aripa de patru brate puternice. Erau doi dintre marinarii aflati in compartimentul din fata, despre care credea ca au murit.

Se lumina de ziua si o ceata patrun-zatoare se lasa peste supravietuitori. Erau 92 la numar. "Nous sommes des roumains!", strigau incontinuu la un megafon din dotarea avionului.

Cinci ore au stat pe resturile avionului esuat pe bancul de nisip, inainte de a fi gasiti de o salupa militara mauritana.

Cand au ajuns din nou pe pamant, au cazut in genunchi si l-au sarutat. "Am simtit atunci ca m-am nascut a doua oara", afirma Aurelia. Stewardesa avea sa afle, mai tarziu, ca si ceilalti pasageri si membri ai echipajului, aflati in partea din fata a avionului, supra-vietuisera, dupa ce, aruncati de forta impactului in ocean, reusisera sa ajunga inot la mal. Numai unul dintre marinari, mai in varsta, facuse stop cardiac din cauza evenimentului. Bilantul numara astfel un mort si noua raniti. Surprinsi de deznodamantul uluitor al prabusirii unui avion in Atlantic, res-ponsabilii francezi care au participat ulterior la investigatie au spus ca ro-manii le-au luat atunci norocul tuturor aviatorilor pe cel putin 50 de ani.